Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

luni, 19 iunie 2017

FLORIN CONSTANTIN PAVLOVICI: ,,TORTURA, PE ÎNŢELESUL TUTUROR”



   
Istoria noastră literară are astăzi şi un consistent capitol inspirat de realităţile crunte ale gulagului din România. Unele pagini au fost gîndite şi compuse chiar între zidurile închisorilor, scrise pe suporturi dintre cele mai bizare sau pur şi simplu încrustate în memoria încarceraţilor. Aici s-ar încadra, de exemplu, Radu Gyr sau Andrei Ciurunga. Însă cele mai multe au ajuns în literatură pe calea memorialisticii. Autorii lor, foşti deţinuţi politici, cunoscînd temeinic, din interior, universul concentraţionar, şi-au exersat uneltele după mulţi ani de la eliberare. Eliberare e un fel de a spune, pentru că şi după marea amnistiere din 1964 în România au fost ani tulburi, de promiscuitate morală şi îndoctrinare forţată, menite să „spele” creierele. Florin Constantin Pavlovici face parte din suita autorilor de memorii, alături de Steinhardt , Goma şi alţii. În 5 ani de temniţă şi muncă silnică la Jilava, Gherla şi respectiv Balta Brăilei sau Delta Dunării a înregistrat ca un seismograf toate faptele, mici şi mari, trecîndu-le prin filtrul propriei sensibilităţi. Nu i-a scăpat nimic, dovedindu-se, ca obseravator, lucid şi redutabil. Viziunea sa se desfăşoară pe două planuri. Primul are în vedere devoalarea atrocităţilor din interiorul gulagului, comise de slugile bine recompensate ale regimului comunist, începînd cu anchetatorii Securităţii şi Ministerului de Interne şi terminînd cu brigadierii lagărelor de muncă şi paznicii închisorilor. Al doilea plan se referă la fauna extrem de diversă a gulagului, în care se amestecă sclipirile de geniu şi înaltă cultură cu ignoranţa, bestialitatea şi rudimentul uman.
Atmosfera din închisoare sau din lagărele de muncă, din care fac parte violenţa, cruzimea şi lipsa de măsură, ar avea ca scop nu pedepsirea „vinovaţilor”, ci exterminarea acestora. Umilinţele pe care trebuie să le îndure deţinuţii sînt nesfîrşite şi par împrumutate din infernul dantesc. Nu bătaia, ci schingiuirea deţinutului este de fapt pasiunea anchetatorilor şi caraliilor. Aceste schingiuiri capătă forme diverse, unele halucinante, de la înfometare şi izolare în condiţii aproape insuportabile, la efort fizic depăşind puterile omeneşti. În perimetrul concentraţionar foamea se transformă în obsesie. Un „reeducat” la Piteşti, condamnat a doua oară, mănîncă orice, de la intestine de cal la carne crudă de cîine, pisică sau şarpe. Deţinuţii sînt permanent expuşi bolilor, după ce consumă ciorbă de ceapă stricată, varză degerată şi sfeclă de pe cîmp. Un ţăran moare pentru că a exagerat înfulecînd cantităţi mari de grăunţe din adăpostul unor hîrciogi. Iar cînd, din cauza vremii, se bucură de răgaz în celule, deţinuţii visează la lumina zilei, lansîndu-se în veritabile poveşti gastronomice, care din care mai utopică. În aceste îmrejurări, ziua cînd primesc arpacaş este una fastă. Şi pentru a împiedica eventuale inechităţi la drămăluirea porţiilor, polonicarii suspectaţi de rea credinţă sînt adesea excluşi din demnitatea de responsabil al cazanului.
Supraveghetorii deţinuţilor reprezintă o categorie specială, de care Florin Constantin Pavlovici se ocupă cu toată atenţia. Chiar dacă sînt sergenţi, plutonieri sau ofiţeri au un numitor comun: ignoranţa crasă şi sadismul fără margini. Anchetatorul Voicu, plutonierii Hahău şi Lungu, sergentul Grecu sau brigadierul stomatolog Andreica alcătuiesc o galerie de torţionari primitivi, a căror înclinare către crimă nu este egalată decît de mostrele de incultură pe care le produc ori de cîte ori se iveşte ocazia. Lor li se opune, cu nobilitate şi decenţă, o altă galerie de personaje, reprezentînd elitele româneşti din rîndul scriitorilor, universitarilor, medicilor, clerului şi teatrului sau militarilor de carieră care s-au ilustrat pe front cu acte de eroism şi patriotism. Aceştia trăiesc, laolaltă sau pe rînd, momente de umilinţă supremă, de chinuri fizice la limita închipuirii, dar, cei mai mulţi îndură totul cu stoicism, în numele demnităţii şi libertăţii de conştiinţă. Aşa se arată a fi scriitorii Alexandru Ivasiuc, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt sau Radu Gyr, orientalistul Sergiu Al-George, avocaţii interbelici Istrate Micescu şi Iosif Bogdan, preotul erudit Gheorghe Chiriac, istoricul Al. Zub, actorul Ion Omescu sau foştii bravi ofiţeri Aurelian Gulan şi Vlad Brussescu. La polul opus s-ar situa intelectuali care, sub presiunea situaţiei lor de întemniţaţi politic sau din oportunism, în libertate, au consimţit la triste compromisuri morale: N. Crainic, Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Max Bănuş, Dan Deşliu sau Eugen Jebeleanu. De altfel, în cealaltă carte de memorii, Frica şi pînda din 2009, Florin Constantin Pavlovici va continua radiografierea  epocii ceauşiste, supunîndu-le unei analize intransigente, dar corecte şi drepte, pe multe dintre figurile emblematice care treceau drept repere culturale ale vremii.
Despre cinismul şi trivialitatea etică a regimului prosovietic vorbeşte şi episodul cazării deţinuţilor într-o biserică din Galaţi, cînd torţionarii au instalat hîrdaiele pentru fecale, necesare deţinuţilor, în sfîntul altar, „ca o atenţie pentru numeroşii preoţi” aflaţi printre „duşmanii poporului”. Într-o puşcărie politică, dar şi în lagărele de muncă, „răul cel mai greu de suportat mi s-a părut a fi absenţa oricărei intimităţi”, spune autorul, vorbind de promiscitatea inimaginabilă a vieţuirii în comun. Tot aşa cum, în altă parte, referindu-se la condiţiile pe care trebuiau să le înfrunte deţinuţii toamna şi iarna, atît afară, la muncă forţată, cît şi în celulele neîncălzite, Florin Constantin Pavlovici crede că de fapt „iadul nu este foc veşnic, ci frig veşnic”. De aceea memorialistul  nu ezită să considere toate instituţiile statului implicate în sistemul penitenciar drept criminale. Şi este aşa, din moment ce, după declararea păcii şi instalarea comuniştilor la putere, au murit în închisori, lagăre de muncă sau în circumstanţe încă neelucidate, peste 300 de mii de români, opozanţi ai noului regim, egalîndu-se astfel numărul celor dispăruţi pe fronturile războiului. Prin intermediul anchetelor Securităţii, în celulele închisorilor sau în aşa-zisele unităţi de muncă, asistăm oripilaţi la desfigurarea ideii de justiţie şi umanism. Totul pare desprins din viziunile absurde, macabre şi aberante ale vreunui degenerat.
Această lume a degradării este surprinsă de către Florin Constantin Pavlovici în pagini de tulburătoare acurateţe literară. Tabloul iadului moral este realizat fără fisură. Rar se întîmplă ca unui prozator să-i reuşească atît de strălucit portretele tuturor personajelor. Atmosfera apăsătoare, tensiunea şi suspansul, menţin vie imaginea acestei comunităţi umane parcă exilată în altă realitate, una a terorii, putrefacţiei morale şi morţii. Este un remember al zborurilor frînte şi destinelor ciopîrţite cu satîrul politic. Grija pentru expresie, sobrietatea analitică dublată permanent de suflul uman al emoţiei, surclasîndu-şi competitorii memorialişti prin surdina aşezată în calea sentimentalismului ieftin, fac din Tortura, pe înţelesul tuturor (Fundația Academia Civică, București, 2011) un roman captivant, la confluenţa dintre psihologie şi aventură. Ne-a impresionat capacitatea autorului de a împinge graniţele concretului înspre hiperbolă, atunci cînd doreşte să transmită cititorului propria percepţie despre fapte şi lucruri.Aşa sînt descrierile savuroase ale delicateselor culinare visate de condamnaţi, mantaua inepuizabilă de la Salcia, bocancii doctorului Sebi Munteanu sau călcătura pe trup a sergentului Negoiţă ca metodă empirică de vindecare.
Ca şi în roman, este dificil să distingi elementele contextului istoric de cele care aparţin aportului ficţional al memorialistului. Într-un decor al exceselor de tot felul, rămîne de admirat tonul prozatorului, echilibrat şi cu nesecate resurse de umor, diagnosticînd exact epoca şi dimensiunile răului, însă fără încrîncenări revanşarde. Involuntar ne amintim deviza unui alt mare memorialist, Mircea Vulcănescu, deţinut politic şi el, care cerea testamentar „să nu ne răzbunaţi”. Ironia colorează totul din belşug, sarcasmul în schimb se supune continuu filtrelor moderatoare ale autorului. Probabil umorul fin, cărturăresc, vine tocmai din perfecta stăpînire de sine a observatorului povestaş. Putem desprinde şi o lecţie morală, aceea că regimul de represiune politică devine posibil doar pe fondul complicităţilor şi laşităţii noastre generale. În final rămînem cu imaginea monstruoasă nu doar a perioadei incriminate, ci de fapt a oricărui regim bazat pe represiune şi comportament arbitrar. Memorialistul dă totuşi de înţeles, fără efuziuni de optimism găunos, că fiinţa umană, alcătuită din bine şi rău, poate înclina balanţa, prin apel la raţiune şi voinţă, în favoarea binelui.
Intrat  fulgerător în literatura română, pe uşa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanţelor noastre critice, bucurîndu-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică şi narativă şi abilităţile de profund diagnostician al realităţii. Cu  Tortura, pe înţelesul tuturor literatura română nu a cîştigat  doar nişte excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil.

P.S.  Florin Constantin Pavlovici s-a născut la Conceşti, Jud. Botoșani, în martie 1936. După ieşirea din închisorile comuniste, a lucrat zeci de ani ca  jurnalist de radio şi televiziune. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bucureşti.


                                                                                         Victor Teișanu Darabani, 2017