Istoria noastră
literară are astăzi şi un consistent capitol inspirat de realităţile crunte ale
gulagului din România. Unele pagini au fost gîndite şi compuse chiar între
zidurile închisorilor, scrise pe suporturi dintre cele mai bizare sau pur şi
simplu încrustate în memoria încarceraţilor. Aici s-ar încadra, de exemplu,
Radu Gyr sau Andrei Ciurunga. Însă cele mai multe au ajuns în literatură pe
calea memorialisticii. Autorii lor, foşti deţinuţi politici, cunoscînd
temeinic, din interior, universul concentraţionar, şi-au exersat uneltele după
mulţi ani de la eliberare. Eliberare e un fel de a spune, pentru că şi după
marea amnistiere din 1964 în România au fost ani tulburi, de promiscuitate
morală şi îndoctrinare forţată, menite să „spele” creierele. Florin Constantin
Pavlovici face parte din suita autorilor de memorii, alături de Steinhardt ,
Goma şi alţii. În 5 ani de temniţă şi muncă silnică la Jilava, Gherla şi
respectiv Balta Brăilei sau Delta Dunării a înregistrat ca un seismograf toate
faptele, mici şi mari, trecîndu-le prin filtrul propriei sensibilităţi. Nu i-a
scăpat nimic, dovedindu-se, ca obseravator, lucid şi redutabil. Viziunea sa se
desfăşoară pe două planuri. Primul are în vedere devoalarea atrocităţilor din
interiorul gulagului, comise de slugile bine recompensate ale regimului
comunist, începînd cu anchetatorii Securităţii şi Ministerului de Interne şi
terminînd cu brigadierii lagărelor de muncă şi paznicii închisorilor. Al doilea
plan se referă la fauna extrem de diversă a gulagului, în care se amestecă
sclipirile de geniu şi înaltă cultură cu ignoranţa, bestialitatea şi rudimentul
uman.
Atmosfera din închisoare sau din lagărele de muncă, din
care fac parte violenţa, cruzimea şi lipsa de măsură, ar avea ca scop nu
pedepsirea „vinovaţilor”, ci exterminarea acestora. Umilinţele pe care trebuie
să le îndure deţinuţii sînt nesfîrşite şi par împrumutate din infernul dantesc.
Nu bătaia, ci schingiuirea deţinutului este de fapt pasiunea anchetatorilor şi
caraliilor. Aceste schingiuiri capătă forme diverse, unele halucinante, de la
înfometare şi izolare în condiţii aproape insuportabile, la efort fizic
depăşind puterile omeneşti. În perimetrul concentraţionar foamea se transformă
în obsesie. Un „reeducat” la Piteşti, condamnat a
doua oară, mănîncă orice, de la intestine de cal la carne crudă de cîine,
pisică sau şarpe. Deţinuţii sînt permanent expuşi bolilor, după ce consumă
ciorbă de ceapă stricată, varză degerată şi sfeclă de pe cîmp. Un ţăran moare
pentru că a exagerat înfulecînd cantităţi mari de grăunţe din adăpostul unor
hîrciogi. Iar cînd, din cauza vremii, se bucură de răgaz în celule, deţinuţii
visează la lumina zilei, lansîndu-se în veritabile poveşti gastronomice, care din
care mai utopică. În aceste îmrejurări, ziua cînd primesc arpacaş este una
fastă. Şi pentru a împiedica eventuale inechităţi la drămăluirea porţiilor,
polonicarii suspectaţi de rea credinţă sînt adesea excluşi din demnitatea de
responsabil al cazanului.
Supraveghetorii deţinuţilor reprezintă o categorie
specială, de care Florin Constantin Pavlovici se ocupă cu toată atenţia. Chiar
dacă sînt sergenţi, plutonieri sau ofiţeri au un numitor comun: ignoranţa crasă şi sadismul fără margini. Anchetatorul Voicu, plutonierii
Hahău şi Lungu, sergentul Grecu sau brigadierul stomatolog Andreica alcătuiesc
o galerie de torţionari primitivi, a căror înclinare către crimă nu este
egalată decît de mostrele de incultură pe care le produc ori de cîte ori se
iveşte ocazia. Lor li se opune, cu nobilitate şi decenţă, o altă galerie de
personaje, reprezentînd elitele româneşti din rîndul scriitorilor,
universitarilor, medicilor, clerului şi teatrului sau militarilor de carieră
care s-au ilustrat pe front cu acte de eroism şi patriotism. Aceştia trăiesc,
laolaltă sau pe rînd, momente de umilinţă supremă, de chinuri fizice la limita
închipuirii, dar, cei mai mulţi îndură totul cu stoicism, în numele demnităţii
şi libertăţii de conştiinţă. Aşa se arată a fi scriitorii Alexandru Ivasiuc, I.
D. Sîrbu, N. Steinhardt sau Radu Gyr, orientalistul Sergiu Al-George, avocaţii
interbelici Istrate Micescu şi Iosif Bogdan, preotul erudit Gheorghe Chiriac,
istoricul Al. Zub, actorul Ion Omescu sau foştii bravi ofiţeri Aurelian Gulan
şi Vlad Brussescu. La polul opus s-ar situa intelectuali care, sub presiunea
situaţiei lor de întemniţaţi politic sau din oportunism, în libertate, au
consimţit la triste compromisuri morale: N. Crainic, Ion Caraion,
Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Max Bănuş, Dan Deşliu sau Eugen Jebeleanu. De
altfel, în cealaltă carte de memorii, Frica
şi pînda din 2009, Florin Constantin Pavlovici va continua radiografierea epocii ceauşiste, supunîndu-le unei analize
intransigente, dar corecte şi drepte, pe multe dintre figurile emblematice care
treceau drept repere culturale ale vremii.
Despre cinismul şi trivialitatea etică a regimului
prosovietic vorbeşte şi episodul cazării deţinuţilor într-o biserică din
Galaţi, cînd torţionarii au instalat hîrdaiele pentru fecale, necesare deţinuţilor,
în sfîntul altar, „ca o atenţie pentru numeroşii preoţi” aflaţi printre „duşmanii
poporului”. Într-o puşcărie politică, dar şi în lagărele de muncă, „răul cel mai
greu de suportat mi s-a părut a fi absenţa oricărei intimităţi”, spune autorul,
vorbind de promiscitatea inimaginabilă a vieţuirii în comun. Tot aşa cum, în
altă parte, referindu-se la condiţiile pe care trebuiau să le înfrunte
deţinuţii toamna şi iarna, atît afară, la muncă forţată, cît şi în celulele
neîncălzite, Florin Constantin Pavlovici crede că de fapt „iadul nu este foc
veşnic, ci frig veşnic”. De aceea memorialistul
nu ezită să considere toate instituţiile statului implicate în sistemul
penitenciar drept criminale. Şi este aşa, din moment ce, după declararea păcii
şi instalarea comuniştilor la putere, au murit în închisori, lagăre de muncă
sau în circumstanţe încă neelucidate, peste 300 de mii de români, opozanţi ai
noului regim, egalîndu-se astfel numărul celor dispăruţi pe fronturile
războiului. Prin intermediul anchetelor Securităţii, în celulele închisorilor
sau în aşa-zisele unităţi de muncă, asistăm oripilaţi la desfigurarea ideii de
justiţie şi umanism. Totul pare desprins din viziunile absurde, macabre şi
aberante ale vreunui degenerat.
Această lume a degradării este surprinsă de către Florin
Constantin Pavlovici în pagini de tulburătoare acurateţe literară. Tabloul
iadului moral este realizat fără fisură. Rar se întîmplă ca unui prozator să-i
reuşească atît de strălucit portretele tuturor personajelor. Atmosfera
apăsătoare, tensiunea şi suspansul, menţin vie imaginea acestei comunităţi
umane parcă exilată în altă realitate, una a terorii, putrefacţiei morale şi
morţii. Este un remember al zborurilor frînte şi destinelor ciopîrţite cu
satîrul politic. Grija pentru expresie, sobrietatea analitică dublată permanent
de suflul uman al emoţiei, surclasîndu-şi competitorii memorialişti prin surdina
aşezată în calea sentimentalismului ieftin, fac din Tortura, pe înţelesul tuturor (Fundația Academia Civică, București,
2011) un roman captivant, la
confluenţa dintre psihologie şi aventură. Ne-a impresionat capacitatea
autorului de a împinge graniţele concretului înspre hiperbolă, atunci cînd
doreşte să transmită cititorului propria percepţie despre fapte şi lucruri.Aşa
sînt descrierile savuroase ale delicateselor culinare visate de condamnaţi,
mantaua inepuizabilă de la Salcia, bocancii doctorului Sebi Munteanu sau
călcătura pe trup a sergentului Negoiţă ca metodă empirică de vindecare.
Ca şi în roman, este dificil să distingi elementele
contextului istoric de cele care aparţin aportului ficţional al memorialistului.
Într-un decor al exceselor de tot felul, rămîne de admirat tonul prozatorului,
echilibrat şi cu nesecate resurse de umor, diagnosticînd exact epoca şi
dimensiunile răului, însă fără încrîncenări revanşarde. Involuntar ne amintim
deviza unui alt mare memorialist, Mircea Vulcănescu, deţinut politic şi el,
care cerea testamentar „să nu ne răzbunaţi”. Ironia colorează totul din belşug,
sarcasmul în schimb se supune continuu filtrelor moderatoare ale autorului.
Probabil umorul fin, cărturăresc, vine tocmai din perfecta stăpînire de sine a
observatorului povestaş. Putem desprinde şi o lecţie morală, aceea că regimul
de represiune politică devine posibil doar pe fondul complicităţilor şi
laşităţii noastre generale. În final rămînem cu imaginea monstruoasă nu doar a
perioadei incriminate, ci de fapt a oricărui regim bazat pe represiune şi
comportament arbitrar. Memorialistul dă totuşi de înţeles, fără efuziuni de
optimism găunos, că fiinţa umană, alcătuită din bine şi rău, poate înclina
balanţa, prin apel la raţiune şi voinţă, în favoarea binelui.
Intrat fulgerător
în literatura română, pe uşa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin
Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanţelor noastre critice,
bucurîndu-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate,
virtuozitatea portretistică şi narativă şi abilităţile de profund diagnostician
al realităţii. Cu Tortura, pe înţelesul tuturor literatura română nu a cîştigat doar nişte excelente pagini memorialistice,
ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil.
P.S. Florin Constantin Pavlovici s-a
născut la Conceşti, Jud. Botoșani, în martie 1936. După ieşirea din închisorile comuniste, a
lucrat zeci de ani ca jurnalist de radio
şi televiziune. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bucureşti.
Victor
Teișanu Darabani, 2017