Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

vineri, 30 septembrie 2011

Mihai Gălăţanu


 
 „Nu cred că e om în cetate acela care ezită să îşi asume o funcţie publică...”







1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Sînt, uneori, opţiuni minimale. Atunci când liberul arbitru e zero. De exemplu, o întâmplare de curând trăită: moartea mamei mele. Destinul, nu-i aşa? Ai, însă, o şansă: să transformi aceste întâmplări pe care n-ai încotro, trebuie să le trăieşti, în experienţe fundamentale ale sufletului tău asimilate, transformate în substanţă sufletească aparţinând organic spiritului tău.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Greu de spus: Primele semnalări îi aparţin, în 1980, lui Geo dumitrescu. Cel care mi-a publicat doar framente de poeme. Primul, însă, care mi-a publicat un poem întreg /ulterior, mai multe, a fost Emil Brumaru, în revista CRONICA. Dar cel a făcut un grupaj, a scris deasupra DEBUT, a fost, neîndoios, Alex. Ştefănescu. Apoi, în volum, în 1987, la editura LITERA, cu volumul STIRI DESPRE MINE. De scris, însă, am început să scriu de la 8 ani. Dovadă a preocupărilor mele literare stă prima mea diplomă cu PREMIUL I la un FESTIVAL LITERAR NATIONAL, în vacanta dintre clasa a doua si a treia. Împlinisem, deja, opt ani – si mergeam pe 9. Va trebui cindva sa scriu mai pe larg despre asta caci e o aventură. Eram în tabără la Ştefeşti-Prahova. Eram foaarte mic, iar asta era prima mea plecare într-o tabără, la munte cel puţin. La Ştefeşti sînt o groază de livezi, iar noi, copiii, care nu aveam cum să ne săturăm cu masa cam cărpănoasă care ne era dată, ne urcam mereu în pomi. Aşa se face că eram mai toată ziulica prin pomişorii înalţi, adumbriţi & adumbrind. Meri. Şi pruni. În completarea mesei insuficiente, ne repezeam în fructe. Cel mai mult îmi plăceau prunele. Fie, însă, am mâncat prea multe, fie una, poate mai „fanată”, mi-a făcut rău, că, iată, într-una dintre zile, m-a lovit o cufureală crâncenă.  M-am trezit bolnav, cu febră. Cînd s-au anunţat premiile, am fost foarte abătut. Ratasem totul. Premiul trei se dusese pe apa Sâmbetei. Premiul doi, la fel: tocmai acum apucase pe aceeaşi pantă, pe aceeaşi cale. Se ducea pe apa tuturor zilelor, nu numai cea a sâmbetei. Când, aproape terminându-se festivitatea, mi-am auzit numele. Abia mă mai ţineam pe picioare. Luasem, deja, nişte pastile, pe care le găsisem prin geantă. Şi, acum, premiul întâi al taberei naţionale de elevi de la Ştefeşti-Prahova, se îndreaptă către un elev de opt ani, care, tocmai, a trecut din clasa a doua în a treia, pe care o va şi începe peste o lună, după această vacanţă de vară în care ne găsim. Este din Galaţi, de la Şcoala Generală nr. 28, cea mai bună şcoală a oraşului, care, sîntem convinşi, peste vreme, îi va purta şi numele: Mihail Gălăţanu. Am înlemnit. Am înmărmurit. Au începe să-mi curgă lacrimile. Şiroi. Otova. Pe obraz. Plângeam în hohote. Ca un tâmpit. Ca un idiot. Fără şir. Fără noimă. Faţa mi se înroşise. Atunci am dus mâna la turul pantalonilor. Era ceva ud. Moale. Lipicios. Nu putusem să mă mai ţin. Mă scăpasem pe mine. Febra îmi înroşise şi mai rău capul. Nasul. Eram roşu ca racu. Aveam febră 39. Şi, atunci, m-am îndreptat spre careul pe care îl făcuseră elevii. Toţi aplaudau. Inclusiv profesorii. Profesorii îmi surîdeau. Am luat, cu un gest nesigur, diploma. E o diplomă albastră. O am şi acum. Pe ea sînt rachete ale „Cutezătorilor”. Mama a înrămat-o, ulterior. Rama a căzut, iar geamul s-a spart. Mama a murit. Între timp. Mai am doar diploma. Ea s-a îngălbenit, între timp. Mâinile mi se bălăngăneau. Eram terminat de emoţie. Şi, probabil, miroseam îngrozitor. Puţeam. Atunci, dintr-o dată, am căzut din picioare. Am leşinat. Am să povestesc totul pe larg, mai târziu. Poate într-o proză. Una care să se cheme: „Marele premiu”.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Alex. Ştefănescu a fost cel care m-a îndemnat să public la LITERA. Acolo era mai multa libertate. Iar Radu Albala a fost redactorul care s-a ocupat de carte.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Dimitrie Lupu: maestrul de necontestat, mai corect indrumătorul meu pe cale. Apoi, Alex. Ştefănescu. În aceeaşi ordine a importanţei, Dan-Silviu Boerescu şi Gheorghe Grigurcu.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Raportul dintre scriitor şi putere nu este unul fix, imuabil. Este unul în continuă schimbare, prefacere. Nu cred că e om în cetate acela care ezită să îşi asume o funcţie publică. Sigur că acest lucru depinde şi de perioadele istorice. E mult mai greu să îţi asumi aşa ceva în vremea unei dictaturi. Dar, chiar şi atunci, poţi fi journalist. Şi asta e o ATITUDINE.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Istoria literaturii, după 1990-2000, rămine de regîndit. Cum Dan-Silviu Boerescu pare să fi renunţat să publice DICŢIONARUL DE SCRIITORI al său, rămîne o şansă pentru, să zicem, Daniel-Cristea Enache sau, cine ştie, altcineva. Oricum, vorbim de o operă de cel puţin douăzeci de ani. Poţi să te apuci de ea pînă la 35 de ani, dar, dacă te apuci la 45, s-ar putea să nu o mai termini, cine ştie…

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu, timp de creaţie e întotdeauna. E drept, în primii ani după Revoluţie nu prea era vreme de literatură, ci de gazetărie. Şi, eventual, de politică.
Noi cărţi vor apărea în 2009.
Una dintre ele, la PARALELA 45, va fi de eseu (întrucîtva, filosofic), DESPRE ARTĂ, MISTICISM & NEBUNIE.
Alta, probabil, la TRITONIC, o carte alchimică, ELIXIRUL.
Şi, la CONTEMPORANUL/EUROPRESS GRUP, o alta.
Am definitivat şi o carte de poezie, despre CIOPLITORUL DE MĂŞTI.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

7 + UNU. Mă reprezintă cîteva poeme, mai cu seamă: NU VOI MURI DIN CAUZA MORŢII MELE, SPITALUL INIMII DE MAMĂ (EU AM FOST PRIMUL BĂRBAT AL MAMEI MELE), LUNATICII, TREI CEAPRAZARI ŞI-UN CÎINE VERDE, ŞCHIOP sau MIREASA TUTUROR, LUMEA AMĂGITORULUI, ÎMPOTRIVA MORŢII MAMEI MELE…

EU, CÎND ÎNVII, ÎNVII BINE

1. Am de obicei să mă scol din morţi cu pămînt cu tot
Eu, cînd învii, învii bine,
Învii cu toată fiinţa
Am de obicei să mă scol din morţi cu pămînt cu tot
Cînd aud Numele Dumnezeului meu
Învii somnoros cu fiecare articulaţie
Mă ridic din pămînt şi mă scutur
Brrr, mă scutur de toată încremeneala şi amorţeala morţii
Îmi sar viermii din gură
Şi pleoapele mi se scutură de pămînt ca de diavol

2. De şapte ori mai puternic şi mai frumos
Înviez de şapte ori mai puternic şi mai frumos
Sînt altcineva
Sînt deja altcineva
Sînt înviatul Dumnezeului Meu care mă iubeşte ca pe Ochii Lui din Cap
Deşi nu ştiu unde este Capul Său
Şi nu L-am văzut niciodată
Dar trebuie că eu sînt
Şi ne iubim atît de mult, eu şi Dumnezeul Meu, eu şi Savaotul Meu
Că nici nu mai încape frică
Şi că însăşi dragostea dintre bărbat şi femeie păleşte

Bucureşti, 2008

joi, 29 septembrie 2011

Nicolae Coande


 
Lumina scrisului trece ideal prin om.













1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Dacă destinul şi opţiunea sunt pentru scriitorul de oriunde dimensiuni existenţiale exemplare, te întrebi ce relevanţă are faptul că trăieşti la metoc şi că nu te-ai născut în omphalosul lumii, acolo unde a purta purpura este de la sine înţeles. Cum vine destinul peste tine, fie şi la „nivelul provinciei”? Aşa, ca în simfonia cu pricina, cu acele măsuri in-umane care zguduie şi impresionează pe cel care nu se joacă defel cu Ananké, dar şi pe cel care nu stie decât de Fatum? Şi: ce opţiune mai poţi lua tu atunci când în partea ta de lume ai fost educat să crezi în „soartă” (ei doar au stele cu noroc şi prigoniri de soarte...) şi în „fortuna labilis” mai mult chiar decât în totalitarismul cu care această lume te-a înţărcat încă de la naştere?
Scriitor nu cred că se naşte nimeni, eventual devine – tocmai împotriva lumii care notează sec, la sosirea ta, încă un suflet de rumenit în cuptoarele mele. Pentru cei care cred că sunt născuţi şi trimişi ca soli de un spirit celest al literaturii am o veste proastă: aşa ceva nu există. Scrisul se naşte tocmai împotriva lumii, cel mai adesea, în orice caz, tocmai ca dovadă a trecerii prin lume, împotriva cenuşii care acoperă totul. Nu sunt un apocaliptic cu orice preţ, dar cred în lumile superioare care vor fi existând după ce omul va trece şi el. Fiţi trecători, iată un îndemn pe care trebuie să ştim să-l apreciem cum se cuvine în fiecare zi a vieţi(lor) noastre.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Evident, atunci când am publicat prima carte. În 1995 am debutat cu În margine, placheta de 40 de poezii apărută la Ed. „Ramuri”, în urma unui concurs iniţiat de Filiala USR din Craiova. Cartea a mai aşteptat un an după ce fusese premiată, lipseau banii, hârtia sau chiar tipografia, nu mai ştiu nici eu. Cert este că în intervalul scurs între anunţul premierii şi apariţia pe hârtie a cărţii am avut timp să fac din „Ultimul alexandrin”, cum se numea iniţial manuscrisul, o altă carte. Sfătuit chiar de editor, care nu avea fonduri suficiente la dispoziţie, am redus numărul de poezii (de la 70 la 40), iar din proprie iniţiativă am schimbat titlul cărţii (oricum, brusc, se metamorfozase în altceva!). Aşa se face că însăşi prefaţa de 4 pagini trimisă de Liviu Antonesei la rugămintea mea s-a redus la 1,5 pagini, cu scuzele de rigoare adresate elegantului literat ieşean. Au şi cărţile soarta lor, nu numai oamenii, după cum vedeţi. Sigur, publicasem până atunci în câteva reviste literare, cu debutul în „Ramuri”, în 1986, fusesem premiat chiar de Marin Sorescu, secondat de Gabriel Chifu, cu premiul de debut al revistei „Ramuri” (în 1988), dar cred că debutul valabil s-a exprimat chiar în volum. A trebuit, aşadar, după apariţia într-o revistă literară, să aştept 9 ani pentru a-mi vedea numele tipărit pe o carte, însă nu voi acuza vremurile, aşa cum se poartă azi. Pur şi simplu nu m-am grăbit şi nu mă consider un scriitor care nu a reuşit să tipărească înainte de 1989 din cauza cenzurii. Nu cred că mă preocupa să discut cu edituri comuniste, asta-i tot, deşi măcar o încercare, la „Scrisul Românesc”, trebuie sa recunosc, făcusem. În ce priveşte primele mele încercări literare, de unde ştiţi că erau doar „încercări”? Pentru că aveţi dreptate: aşa erau. Pe scurt, nu-mi voi bate capul cu ele şi nici nu voi agresa eventualul cititor al acestei anchete cu stafia scremutelor mele poezii de tinereţe. De altfel, cred că Montale (pe care îl citez de câte ori pot şi pe unde se nimereşte) avea dreptate: Eu cred că tinereţea-i anotimpul ce-i mai penibil în viaţă. Ca să mă revanşez pe mediocritatea versurilor mele de adolescenţă voi spune că eram, în schimb, un cititor asiduu, dezinteresat şi îndrăgostit de ceea ce citeam.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Voi răspunde pe scurt: am mers de câteva ori la cenaclul patronat de Marin Sorescu, unde îi ascultam pe debateurii Patrel Berceanu, Gabriel Chifu, Constantin Barbu, Marius Ghica, George Popescu, dar şi pe insipidul Ilarie Hinoveanu & caracuda de rigoare. Am citit acolo o singură dată, nu l-am dat pe spate pe importantul scriitor, dar m-a băgat în seamă, am fost publicat, Până în 1989, în câteva reviste din ţară (« Familia », « Luceafărul » şi « SLAST ») de Ana Blandiana, Ion Gheorghe şi Mircea Iorgulescu, dar poezia mea nu s-a cristalizat în cercuri cunoscute şi nu a fost dirijată dupa canoanele epocii, inclusiv cele estetizante, de Până în 1989. M-a ferit de aşa ceva o anume nepăsare vizavi de moda timpului, lipsa de interes pentru succesul imediat, dar şi un instinct care-mi spunea să mă feresc de spiritul turmei. După 1990 am putut publica în majoritatea revistelor bune din ţară, dar aproape că nu este poet care să nu se laude cu aşa ceva. Totuşi, ceea ce vreau să subliniez este că la « România literară » m-am bucurat constant de aprecierea doamnei Constanţa Buzea, poate cel mai bun cititor de poezie din România de azi.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Poetul Marian Drăghici, actualmente secretar de redacţie la « Viaţa Românească », m-a direcţionat în anii adolescenţei să descopăr poezia şi poeţii de calitate. Apoi, cei de la « Ramuri » au fost atenţi la devenirea mea şi m-au publicat constant cu poezie, m-au premiat, mi-au dat de băut. Am şters cu ei pe jos (dar ăsta e deja un vers vechi !). Ca poet, mă simt format în aerul vag contestatar al anilor premergători revoluţiei, într-un soi de idealitate şi furie interioară consumată în bruşte rebeliuni în pagini azi pierdute. Cred în continuare că poezia poate distruge mituri politice, după cum le poate edifica. Totuşi, nu sunt un poet politic, temele mele, dacă pot vorbi de teme, sunt « moartea în viaţă », « pierderea darului », dar şi greaţa de materialismul grosier al lumii în care trăim, o dureroasă părere de rău după o lume mai plină, mai bogată în culori decât cea comunistă, undeva prin Alexandria lui Durell. Patria noastră evaporată… în care am fi putut trăi şi n-a fost să fie. Vedeţi, eu mai cred că era posibil să mă fi născut în altă parte. Cred că puţini poeţi români de azi sunt curajoşi cu adevărat, inclusiv la nivelul expresei poetice, şi că trăim o epocă de sonoră decadenţă a poeziei. Ca urmare, oricine poate accesa ‘fondurile’ ei, după un reţetar stabilit de cîţiva comisari literari, poeţi sau critici, cu sediul în propria-le neputinţă de înţelege faptul că poezia este măsura netrucată a celui care o trăieşte. Şi apoi o scrie.
Am fost influenţat şi de cîţiva prieteni mai tineri decât mine, Sergiu Ioanicescu, Adrian Buz, Vasile Baghiu, O. Nimigean sau Sorin Vidan – care mi-au dat constant încredere în faptul că nu există limite în curaj: cel de viaţă şi cel cu care un scriitor este tot timpul dator: curajul de a fi tu însuţi Până la capăt.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Întrebarea asta mi s-a părut atât de grea încât am fost nevoit să destup o sticlă de coniac şi să-mi fac mult curaj pentru a răspunde. Uneori, curajul pur şi simplu nu ajunge. Şi totuşi, îmi este greu şi aşa, întrucât mă simt ca în faţa unui examen. Am avut întotdeauna groază de examene şi de profesorii omniscienţi. Raporturile de care vorbiţi sunt atât de fluide şi în continuă mişcare, browniană, cum se obişnuieşte a se zice, încât nu doar lumea contemporană s-a putut confrunta cu ele, ci şi lumile de dinainte şi cele care vor veni. Tot ce este contemporan cu mine mă mişcă, însă, şi nu fac decât să mă gândesc, în asemenea situaţii, ce s-o fi făcut oare în trecut atunci când problema se punea tot aşa? Sau ce se va face în viitor, când aceste raporturi îşi vor cere dreptul la a fi explicate? Cum bănuiesc că nu există o singură lume – deşi noi trăim în singura lume pe care o cunoaştem – şi că omul este capabil să închipuie zilnic noi lumi, cred că el poate găsi, măcar anual, noi răspunsuri la mirări seculare.
După cum zicea şi nenea Iancu, cetăţianul-pompiar..., glumesc, dumneavoastră vreţi un răspuns serios şi mie îmi arde de glume! Scriitorul este provocat zilnic să fie cetăţean, în timp ce acela nu se simte provocat să fie şi scriitor. Nu pledez, Doamne fereşte! pentru superioritatea scriitorului asupra simplului cetăţean (care poate fi un bun pompiar), mai ales că scriitorul nu vrea, cu minime excepţii, decât să fie simplu cetăţean, chiar dacă uneori se crede învestit chiar de societatea în care trăieşte cu nişte obligaţii pe care nu şi le-a dorit vreodată. Pur şi simplu, scriitorul vrea să fie lăsat să scrie şi să trăiască. Halal program estetic, vor zice unii. Dar să răspund: ca unul care a scris sute de articole pe diferite teme în perioada cât a fost scriitor la ziar (2001-2005), pot să vă spun că scriitorului nu-i este indiferent de cine este reprezentat şi pe cine reprezintă el însuşi. Nu-i aşa că nu v-aţi fi aşteptat? Scriitorul reprezintă şi el pe cineva, în afara lui însuşi, şi din această cauză are el şi insomnii cu care luptă inclusiv în pagina albă. Spre deosebire de politician care nu se gândeşte decât cum să facă avere personală (disculpându-se că luptă pentru binele public), scriitorul vrea să dăruie într-un mod atâta de inconştient ceea ce posedă încât se auto-sărăceşte (scuzaţi barbarismul!) până la expropriere. De ce ar vrea scriitorul să reprezinte? Fiindcă altfel nu poate. Eu aici nu vorbesc de scriitorul ca membru al unei secte, partid sau organizaţie structurată după principiul lojilor, deşi scriitorul poate şi el să aparţină unei organizaţii şi chiar aparţine. Nu, scriitorul, în actul sau cel mai autentic, scrisul, este mason pentru alţii.
Atunci când însă scriitorul devine un închipuit reprezentant al unui curent de opinie sau de idei şi se agregă după un principiu care serveşte mai degrabă principiilor politice decât fundamentelor libertăţii umane, el semnează scrisori precum cea a intelectualilor care îl apără pe Băsescu sau îl cheamă pe Iliescu să apere ţara de Vadim sau scrie istorii recente pe gustul lui Becali! Halal expresie mai are şi intelectualul sau scriitorul în asemenea ocazii! În timp ce scriitorul adevărat vede în individ, ca om, „principiul” unic de apărat, intelectualii ca  Traian Ungureanu, E. Simion sau A. Păunescu apără casta Omului de care se cred reprezentaţi. Se adună şi apără, atunci când acela nici măcar nu are nevoie. Nu au nevoie politicienii noştri pigmei sa fie apăraţi, la noi, de intelectualii cu fruntea-n nouri. Nu e cazul. Dacă superbii intelectuali şi scriitori citaţi mai sus (la care îl putem adăuga şi pe T. Ungureanu în zelu-i prostesc de a continua să fie platoşa de cuvinte a torsului preşedintelui nostru) ar cunoaşte exemplul lui Boris Pasternak, asa cum este el povestit de Isaiah Berlin în Convorbiri cu Ahmatova şi Pasternak, ar putea lua o pauză de gândire şi poate s-ar teme de penibilul vieţilor lor rezultat din acţiuni care nu fac decât să arate caraghioslacul vremurilor pe care le trăim. Pe scurt, Sir Isaiah Berlin povesteşte că, prin 1945, o bucată de timp la Ambasada engleza din Moscova, care ducea lipsă de personal vorbitor de limba rusă. Aşa i-a putut cunoaşte pe Ahmatova şi pe autorul romanului „Doctor Jivago”, în condiţii dintre cele mai dificile pentru libertatea de expresie a scriitorului rus. Voi relata pe scurt pilda oferita de Pasternak la una dintre întâlnirile sale cu Berlin: cândva, prin 1935, poetul a fost sunat de autorităţile ruseşti care i-au comunicat că trebuie să se prezinte la Paris, la un congres al scriitorilor. Cum el s-a plâns ca nu are haine potrivite, autorităţile i-au comandat pe dată un costum nou, cămăşi cu manşete scrobite şi guler tare, pantofi de lac, însă poetul nu a suportat să poarte asemenea scumpătăţuri şi a cerut să fie lăsat să meargă în hainele sale. Acolo, l-a cunoscut pe Malraux care i-a spus că el sugestionase autorităţilor ruseşti să-l invite pe Pasternak (dar şi pe Babel), chiar dacă acestea şovăiau. Însă la congres erau prezenţi, între alţii, Aragon, Auden, Forster, Dreiser sau Gide, scriitori liberali, şi era imposibil ca scriitori sovietici care ţineau aproape de Kremlin să facă o bună impresie acolo. Cum congresul era unul de organizare a scriitorilor împotriva fascismului, Pasternak a luat cuvântul şi le-a spus: înţeleg ce vreţi să faceţi aici, dar vă rog un singur lucru: nu vă organizaţi. Organizarea este moartea artei. Numai independenţa personală are importanţă. În 1789, în 1848 şi în 1917 scriitorii nu au fost organizaţi pentru sau împotriva a nimic. „Nu vă organizaţi, a încheiat Pasternak, vă implor”.
Ce vreau eu să spun în urma acestui exemplu dat? E simplu: scriitori, nu vă organizaţi aşa cum le-ar plăcea lor s-o faceţi pentru ei, ci organizaţi-vă, ca scriitori, aşa cum vă poate servi vouă mai bine. Niciodată politicienii nu-i vor putea înţelege pe scriitori, puri şi simplu pentru ca sunt mult în urma acestora. Adună bani şi onoruri (Escelenţa, tinicheaua.... vorba lui Eminescu) şi de aceea sunt greoi. Din timpul său scriitorul, dacă este adevărat, nu poate acorda decât omului simplu, celui ce are cu adevărat nevoie de el. Iată cum privesc eu, tovarăşi, problema raportului dintre scriitor şi cetăţean şi dintre scriitor şi putere.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Perspectiva temporală prin prisma căreia putem privi o literatură în ansamblul ei este, de obicei, folosită de istoricii literari şi chiar de către sociologii pentru care frontierele sunt tot atâtea borne ce anunţă eventuale schimbări. De paradigmă sau de climă... literară. Eu, ca mai miop, nu văd literatura chiar aşa... departe. Faptul că suntem intraţi în mileniul trei nu ne face mai interesanţi decât suntem şi nici mai aproape de vreun adevăr care ar creşte în noi şi în lume o dată cu trecerea timpului. Participăm şi noi la lume, cu partea noastră de privire, mai clară sau mai mioapă.
Din anumite puncte de vedere, secolul XX a fost, s-a spus, unul extrem de scurt şi, aş adăuga eu, unul extrem de al dracului. Dacă noi, născuţi în perioada comunistă, nu am sesizat duritatea lui decât mult mai târziu trebuie s-o punem pe seama şansei şi a faptului că regimul îşi permisese o mică liberalizare de care am beneficiat măcar între anii  `70 şi `80. Însă finalul anilor `80 ne-a arătat de ce secolul acesta sanchiu s-a sfârşit brusc, odată cu revoltele statelor comuniste împotriva sistemului penitenciar impus de Moscova şi de diadohii acesteia. Nu poţi face literatură în afara timpului tău, o ştiţi prea bine. Numai că noi nu am ieşit complet din acel timp, care era mai mult al lor.
Am fost, ca indivizi aruncaţi în jocul istoriei, subiecţii unor schimbări extraordinare, poate la fel de extraordinare precum cele trăite de generaţia bunicilor şi a părinţilor noştri după al doilea război mondial (după cum ştiţi, Ernest Nolte a găsit altă formulă, mai bună cred eu, de a denumi cele două conflagraţii mondiale din secolul XX al mileniului doi drept marele război civil european, 1914-1945).
Perspectiva din care văd eu, ca poet, literatura română contemporană este una a războiului civil naţional purtat între scriitorii care au rezistat, cu chinuri infinite, în arta scrisului lor şi cei care au iubit atât de mult partidul care le-a pus pana în mâna încât au golit toate vidanjele de rahat din ţară (văzute şi nevăzute) pentru a aşterne pe hârtie odele prin care au rămas în istorie drept căcănari literari în solda unei secte politice de demenţi şi criminali. Sunt puţini scriitori care au rezistat şi foarte mulţi care şi-au pus la bătaie întreaga fiinţă de rahat pentru a apăra ideea de „mai bine” a partidului care iubea cultura... de penitenciar. Literatura română contemporană este un salon literar sovietic al Franţei (am mai spus-o cu alte ocazii), scindată cum a fost între ucazurile venite de la Moscova pe linie literară şi achiziţiile de spirit liber pe care credea că le face prin submersia în apele culturale ale Senei, bine răscolite de autori locali dintre cei mai dedicaţi idealurilor venite tot de la Kremlin. Ce mult l-a iubit intelighenţia noastră pe Sartre! Ce aparatcik total a fost acest filosof care se hrănea nu numai cu filosofie, dar şi cu carne de scriitor de dincolo de Cortina de Fier! Suntem şi azi siliţi să citim în manuale şi să aplaudăm la diferite ocazii iubiţii noştri pisateli care au scris cu acordul Moscovei şi cu binecuvântarea Parisului, o dublă binecuvântare pe care o credem independenţa noastră de spirit şi de care suntem mîndri fără doar şi poate. Cu mici excepţii, tot ce s-a scris in România, inclusiv după 1990, stă pe aceste coordonate fixate de persecutorii spiritului dintre 1947 şi 1989. Astăzi, acei persecutori nu mai pot comanda, dar deprinderea a rămas. Scriitorul român iubeşte Puterea şi Reprezentantul ei. Literatura română contemporană nu este cunoscută în lume, iar cei care îmi vor spune ca s-au tradus 10 romane şi 20 de plachete de poezie să facă bine şi să se uite puţin în trecut: nu avem la ora de faţă nici un scriitor de talia unui Rebreanu sau Blaga sau Arghezi sau Eliade_Cioran_Ionesco. Aceia erau mari fiindcă erau liberi şi fiindcă simţeau asta, în ciuda unor defecţiuni de parcurs care au grevat şi calitatea literaturii lor din anumite momente. Epoca noastră e mică de tot şi ceea ce se vede este capul furnicii pe un muşuroi de vanitate care nu ţine loc de valoare. Semnalizează că acolo este muşuroi.
Traian Ungureanu_Breban_Dinescu! Pe cine credem că păcălim noi? Cei care vin acum vor putea scrie cândva o operă de calitate, dacă vor uita că s-au născut în „robia” ideologică cea mai ineptă, deşi ei încă nu ştiu ce să facă cu libertatea.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Există un timp anume, dar el trebuie acordat fin la un program autoimpus, aşa cum ne învaţă marii scriitori că este bine să facem. Nu poţi fi sclavul propriului tău scris pentru că rişti să cazi sub greutatea lui, uneori, dar fortificarea se face în condiţii de muncă adesea inacceptabile pentru un om obişnuit cu programe lejere. Vă amintiţi ce spunea Ion Barbu în „Poezia leneşe”: nu poţi să joci bine duminica dacă nu ai bătut mingea în restul săptămânii. Cele mai bune opere ale umanităţii, se ştie, s-au scris în urma unor experienţe voliţionale extraordinare, dincolo de inspiraţia pusă la bătaie. Nu poţi fi tânăr şi inspirat mereu, de aceea trebuie să mizezi pe maturitate, atunci când forţa vârstei de mijloc poate da un bun randament în cazul scriitorului cu vocaţie şi... program. La bătrâneţe, după ce ai depăşit miza mică a orgoliilor literare, cred că te poţi reîntoarce la câteva relecturi care au făcut din tine acel cititor ce şi-a dorit să scrie cândva măcar o carte demnă de atenţia maeştrilor. Te întorci de unde ai plecat, la cititorul din tine.
Acum scriu un volum de eseuri care sper să apară în toamnă la „Curtea Veche”, Revanşa chipurilor, dar am revenit şi la poezie după mai mulţi ani de gazetărie în care am aflat că teribilul cititor de ziare este un animal care nu există. Iar dacă există este cel mai adesea împotriva celui de cărţi şi are memoria muştei care confunda geamul cu lumina clara a zilei care trece prin el. Nu trebuie să scriem pentru mulţi, ci pentru cei puţini care ştiu că lumina scrisului trece ideal prin om.
Craiova, 2007

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

VorbaIago
lui Paul Goma

Trezeşte-te, ultima bătălie dintre uriaşi se dă în pîntecele Rusiei,
în necenzurata durere a inimii unui copil adus în cioc
de rîndunica nopţii şi lăsat în prag sărmanului pescar –
cînd te iubeşte Dumnezeu îţi dă o gură-n plus şi-ţi rupe undiţa,
ai grijă, uterul bătrânei Asii scuipă guzganul cu cap de om,
singur cerşetorul de pîine l-a văzut cînd îşi aruncă maţele
ca un năvod în valea unde spumegă taimenul,
pe Obi, la ostrovul pe care omul a mîncat inimă de om
şi a trăit în zemlianka şobolanului cu steaua roşie-n coada grasă,
nu adormi, prin somn îţi intră-n casă VorbaIago, te cară
pe spinarea ceţii în porturi de strigoi, îţi fură fierea
din  care face cvas pentru Narodnyi Komissariat Vnutrennikh Del
să meargă înainte molohul spre cincinalul ultim,
acolo unde ne aşteaptă sitele ce vor alege grîul de neghină,
mirosul de bătrîni coboară din copaci cu paşi de vită
dusă în abatoarele unde un patefon huruie muzică de asalt,
hingherii cu ciocane înroşite în sîngele viţeilor abia născuţi,
nu te speria, la ultima-nfruntare frunza toamnei ne va-ntâmpina
în linie cu bătaia de morse a inimii unui copilaş: de ce?
Şi timpul s-ar putea opri. Trezeşte-te. La uşa ta e VorbaIago.

Craioava, 2011

miercuri, 28 septembrie 2011

Adrian Alui Gheorghe


 

“Ce ar fi ca peste o sută de ani, nascându-mă din nou, să mă numesc tot Adrian Alui Gheorghe? Nu-i aşa că asta ar fi adevărata încercare?”











1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

- Destinul şi opţiunea? Ce ar fi opţiunea fără destin? Dar ce ar fi destinul fără “oboseala” şi “chinul” opţiunii? Dacă mă năşteam cu o sută de ani (mai) înainte poate că eram George Bacovia, iar dacă ar fi (fost) să mă nasc cu o sută de ani după (mine) poate că aş fi (fost?) poetul (autorul) iluziei că poezia mai are viitor… Cum m-aş numi? Sau m-aş renumi… ? Poate că ar trebui să-mi aleg eu un nume, născîndu-mă trebuie să conştientizez că orice naştere este un pariu al eternităţii cu lumea muritoare. Nu mi-ar plăcea să mă cheme Shakespeare, nu mi-ar plăcea să mă cheme Goethe sau T.S. Eliot... M-ar obosi şi numele de Eminescu. Aş vrea un nume nou. Pînă atunci (pînă peste o sută de ani!) îl voi găsi. Destinul mă ajută, că oricum nu are altă treabă…! Opţiunea îl fixează în pioneze, îl face credibil şi vizibil. Ce ar fi ca peste o sută de ani, născîndu-mă din nou, să mă numesc tot Adrian Alui Gheorghe? Nu-i aşa că asta ar fi adevărata încercare? Mai am o sută de ani în faţă, să reflectez…!     

2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. cînd credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne cîte ceva despre primele dvs. încercări literare.

- Ca să evit ambiguităţile mi-am luat ca dată a debutului data naşterii. Adică 6 iulie 1958. Era o zi de vineri, o după amiază destul de călduroasă, moaşa comunală poate depune mărturie că ţipătul meu a fost un fel de frică de viaţă, un fel de frică de moarte, cele din care se hrănesc toate poeziile lumii. Acel ţipăt (poate că era totuşi o zi de marţi?) a fost cel mai inspirat vers al meu. De atunci am mai scris cîteva mii de versuri care n-au reuşit să-l egaleze pe acela...! De fapt parodiez continuu ţipătul acela, mă chinui să egalez în sinceritate ţipătul (sau scîncetul?) de atunci. Sînt, după cum vezi, un nostalgic al Paradisului…!  
    După aia am tot re-debutat…! La 12 ani, prin 1970 (!), am re-debutat în “Cutezătorii”, “girat” şi prezentat de Virgil Teodorescu. Odată cu Matei Vişniec. După aceea am re-debutat în “Cronica”, prin 1975, cu un grupaj “de două poezii”. Apoi în “Luceafărul”, în numărul din 4 martie 1977, la cutremur…! De atunci tot (re-)debutez. Ultima oară am (re)debutat alaltăieri, în revista “Porto-Franco”. Debutul e o emoţie adevărată, aşa că e bine de menţinut ca stare de creaţie, ca stare de viaţă. Important pare să fie, acum, cînd debutezi ultima oară…! Ultimul debut e ca o amprentă, ca o semnătură. Atunci semnezi cu tine însuţi, îţi dai seama ce lovitură…! 

3. Care a fost drumul pînă la prima carte?

- Pînă la prima carte scrisă am încercat deliciile drumului (de) pînă la prima carte citită… ! Oricum, cititorul este cel care pune semnătura finală pe o carte, indiferent de cine a fost scrisă iniţial. Să zicem « Biblia »… ! Are cîteva miliarde de autori. « Coranul » ? La fel… ! Poeziile lui Eminescu au în fiecare cititor un autor. Cînd omul zice « viaţa mea e un roman », el se pregăteşte, de fapt, să scrie «  Epopeea lui Ghilgameş" într-o variantă nouă, de fiecare dată îmbunătăţită. Unii o scriu, alţii nu, ezită, vor să o facă uitată. Orice carte e o povară pentru omenire. Cu cît apar mai multe cărţi, cu atît scade procentul carte-cititori, se subţie preocuparea pentru citit în modul cel mai  natural. Unii se laudă cu cărţile pe care le-au scris, alţii cu cărţile pe care le-au citit, alţii cu cărţile pe care nici nu le-au scris, nici nu le-au citit, pe care au reuşit să le evite...!  
   Prima carte de poezii pe care am publicat-o cu numele meu a fost, de fapt, un sfert de carte, se numea « Ceremonii insidioase» şi a apărut la Editura « Junimea », în 1985. ~n procesul de constituirii cărţii în faza finală, ca şi în cazul « Poemelor în alb-negru », următoarea apariţie editorială din 1987, tot la « Junimea », directorul Andi Andrieş şi redactorul de carte, Doina Ciornei, mi-au mărturisit (cu durere în glas !) complicitatea cu mine împotriva unui sistem pentru care orice autor era un pericol, un duşman. Mărturiseau acea complicitate şi smulgeau pagină după pagină, o făceau ca nişte adevăraţi profesionişti ai decapitării, ai mutilării. Erau de admirat… ! Dintr-un « băsmuitor » în versuri ajunsesem ditamai pericolul, metafora rodea la temelia comunismului… ! Eram grozav de periculos, cerberii de la editură se uitau la dinţii mei însîngeraţi, le era frică de o muşcătură mortală. Sau de una morală ?      

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

- M-au influenţat toţi oamenii pe care i-am întîlnit, dar şi acei pe care nu i-am întîlnit, prieteni sau nu, simpli sau complicaţi vecini de republică sau de continent ; m-au influenţat toţi oamenii nenăscuţi sau născuţi doar între pagini de carte, omorîţi de autori cu mai mult sau cu mai puţin talent. Cînd mă uit la stradă, de exemplu, mă duc înspre toate orizonturile cu toţi acei care îşi poartă paşii după sensuri doar de ei ştiute, e o luptă imensă să te rupi, să te sfîşîi, în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă, să nu mai fii tu însuţi decît atunci cînd toată omenirea din jurul tău pare să adoarmă. {i doar pentru că sînt un influenţabil incurabil am ajuns să învăţ alfabetul de la alţii, să învăţ literele pe dinăuntrul lor, şi astfel am descoperit că ar fi un mecanism intim care le însufleţeşte… Dacă nu vezi alfabetul pe dinăuntru, de altfel, degeaba mai însăilezi vorbe, mori din lipsă de exprimare, te sufoci. {i asta tot de la lume am învăţat-o, de la prieteni, de la duşmanii prietenilor mei. Am cunoscut, în copilărie, un mut. L-am studiat îndelung, nu puteam pricepe cum nu i se leagă în gură i de n de i de m de ă ca să îi iasă cuvîntul inimă. Apoi am înţeles că neputînd să spună cuvîntul « inimă » un mut trebuie să pună inima pe masă, ca să fie convingător. Nu altfel trebuie să fie poetul, mi-am zis, decît un mut care vrea să convingă lumea de prezenţa sa, de puterea şi de coerenţa muţeniei sale.
   
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gîndirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raporul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

- Scriitorul care, în acest moment, nu are şi un crez social, care nu este şi animal politic, care nu este şi cetăţean în curtea unei patrii, nu poate fi un om liber. Pentru că eşti liber în raport cu dorinţa ta de libertate. Te poţi simţi liber şi în jug, dar asta nu înseamnă că aceea chiar e libertate. Vorba proverbului: învaţă să refuzi jugul, nu încerca să te obişnuieşti cu el. O formulă a libertăţii ar suna cam aşa: libertatea e raportul dintre conştiinţă şi implicare. Dacă laşi pe altul să se implice în locul tău, primul lucru pe care îl va uzurpa va fi chiar libertatea ta.  

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română contemporană?

- O literatură fără miez, minoră în esenţa ei, juvenilă în comportament, săracă în capodopere, devitalizată de o suficienţă a prostului fudul. Literatura română contemporană seamănă flagrant cu omul român contemporan, fudulul prost care priveşte cu superioritate de gînsac spre vecinii de patrie, care se crede buric al pămîntului în Europa, dar care e un “surogat de om nou” al lui Ceauşescu peste care s-au turnat ceva ingrediente capitaliste, prost digerate. Critica de sorginte cumetrială adjectivizează opere mediocre, în jurul revistelor s-au creat mafii locale şi localiste care trăiesc într-o beţie de laude, de “măiestriţi” la un şpriţ în care viu e doar sifonul. E (şi) un fel de lefterire a literaturii contemporane, adică tipi lefteri de talent se dau în stambă, în reviste proprii, îşi promovează nevestele poetese, fac “axiologie” din opiniile lor cheliose. Avem cei mai mari scriitori rataţi care îşi rezolvă problema de conştiinţă cu propoziţii de genul: “Ratat? Da, dar am avut ce rata…!”. Avem “mari” romane pe jumătate bune. Avem “mari” cărţi de poezie care promit altele mai bune…! Lucrurile rămase la jumătate dau măsura superficialităţii, în orice domeniu, nu-i aşa? Romanele vremii noastre sînt, în cea mai mare parte, plonjări în abisuri greu sondabile din care autorul iese bîiguind un limbaj sieşi greu de descifrat. Lipsesc poveştile citibile, romanele care să te ţină cu sufletul la gură. Apoi avalanşa de libidouri, de experienţe sexologice ale tinerelor speranţe literare demonstrează un infantilism digerabil doar la nivelul imaturilor. Scriitorul român mai mult vrea să pară, decît să fie…!
(Nu te speria, am glumit…! Avem o literatură mare, am vrut doar să te şochez, să-ţi dau fiori, să te amendez pentru uşurătatea întrebării. Nu-i aşa că te-ai speriat?)

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe cînd o nouă carte?...

- Ca să parafrazez Eclesiastul: Există un timp al scrisului şi un timp al cititului; există un timp al uitării a ceea ce ai citit şi un timp al întrupării a ceea ce ai visat…Etc. Pare complicat? Scriu tot timpul, de cele mai multe ori cu degetul pe aer sau cu pana pe nisip, o fac cu disperare, ca să mă ascund, ca să nu mai fiu ţinta predilectă a timpului care trece. Trăind într-un oraş neesenţial, la Piatra Neamţ, - o chestiune de opţiune şi destin în ultimă instanţă !-, nu pot să mă apropii de lumea mare, de Europa, de Univers (mai e şi altceva?) decît închipuindu-mi un drum din litere, adăugînd zilnic cîţiva centimetri, cîştigînd silnic spaţiu pentru mişcare, pentru respirare.  
Piatra Neamţ,  16 august 2006
 
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
 
Schiţa unui poem ratat cu premeditare
  
Ah, banii, am spus
Trag lumea în jos,
Împing cerul prea sus.

Ah, într-o lume cernută de bani,
La prietenii pe care îi am
Nu mai am nevoie de duşmani.

Între viul provizoriu şi amin
Sfîntul Francisc de Assisi spunea:
Pe lumea asta am nevoie de puţin
Iar de puţinul acela şi mai puţin.

De asta, ca să despart cerul de pămînt,
Alfa de Beta, Gama de Delta,
Moartea de viaţă, soarta de destin,
Am scris pe o bancnotă cu cerneală neagră
Distihul:
“Deştepţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în ani,
Idioţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în bani”

Şi poemul a început să circule.
L-au citit pălmaşii, bancherii, florăresele,
Hoţii de buzunare, curvele, peştii,
L-au disputat negustorii şi trişorii,
A stat ascuns în buzunare soioase,
A cumpărat foame, a vîndut vînt,
Au plîns cu el în gînd,
Au rîs...!
A trecut din mînă în mînă,
A devenit cel mai citit poem din literatura română.

Astăzi cumpărînd o acadea
Am primit rest o bancnotă pe care scria:
“Deştepţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în bani,
Idioţii îşi măsoară viaţa şi fericirea în ani”.

Pe cerul gurii s-a făcut brusc seară:
Acadeaua era foarte amară.

Piatra Neamţ, 13 octombrie, 2011

marți, 27 septembrie 2011

Victor Teişanu



 „Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un timp pentru ură, altul pentru iubire şi aşa mai departe.”












1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Nici măcar soarta nu mai este, ca la greci, ceva imuabil. Astăzi, când arta pragmatismului devine un monstru cu nenumărate capete, destinul, în cele mai dese cazuri, se elaborează, se construieşte. Inclusiv în literatură. În acest scop talentul poate fi de mare trebuinţă, dar nu totdeauna. Mulţi au ajuns undeva în faţă extrem de săraci şi în har scriitoricesc. Dar mânuind cu abilitate împrejurările. Adesea măsluind sau forţând (impunând) ierarhii, cu ajutorul găştilor de amici care la rândul lor primesc „beneficii” de acelaşi gen. Cum? Simplu, însă foarte variat. Prin revistele şi editurile pe care le deţin, prin deciziile aranjate la festivaluri, prin manipulare grosolană a tot soiul de premii şi distincţii anuale, aranjamente cu trimiteri peste hotare şi traduceri, vezi Doamne, pe criterii de „valoare” etc.
Dacă optezi pentru asemenea practici, integrându-te peisajului, înseamnă că legi în chip ignobil cele două noţiuni din întrebare, făcându-le să interacţioeze. Dacă mizezi pe adevăr şi valoare, destinul literar trebuie lăsat în seama operei şi a timpului. Poziţii importante dobândite neortodox sunt vremelnice, dacă justiţia literaturii funcţionează, fie şi cu întârzierile specifice ocupaţiilor omeneşti. Personal, am optat pentru poezie. Şi atât.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Sânt debuturi şi debuturi. Îţi aminteşti de ziua când un ziar oarecare (sau revistă) ţi-a tipărit primele versuri, cu numele tău dedesubt. E debutul absolut. Dar pot exista şi alte momente. Spre exemplu, cu decenii în urmă, din varii impulsuri se scoteau culegeri ocazionale, prin capitalele de județ, cu autori de prin partea locului. Adică alt debut, poate mai semnificativ. În fine, vine anul primului succes editorial, apariţia cărţii tale de început. Toate pot însemna ceva sau nimic. Pe mine m-au publicat cu poezii adolescentine mai întâi George Sidorovici la Suceava („Zorii noi”, 1965) şi Horia Zilieru la Iaşi („Cronica”, 1966), ambii cu scurte prezentări incurajatoare.
Am „debutat” apoi în antologia „Tineri poeţi” (Editura Tineretului, Bucureşti, 1969) cu o prefaţă de Eugen Simion.
Poate fi luată în discuţie și câştigarea marelui premiu de creaţie „Porni Luceafărul...”, Botoşani, 1982, constând în tipărirea volumului de debut la editura „Junimea” din Iaşi, în acelaşi an. Cum-necum directorul editurii, Andi Andrieş, n-a pus niciodată în practică decizia juriului, lăsându-mi impresia că intrarea mea pe arena poeziei nu interesa, oficial, pe nimeni, aşa cum e şi normal într-o lume literară care se respectă. Aşa că am abandonat total uneltele artei, arucându-mă fără regrete în apele tulburi ale vieţii cotidiene „lumeşti”.
Abia în anul 1994, cu entuziasm temperat, am revenit, tipăîrind la editura „Timpul” din Iaşi prima (o altă!) carte „Viaţa într-o frunză”. Şi asta era un debut.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

Din cele spuse până aici se poate închega imaginea sinuosului meu drum până la debutul editorial cu un volum propriu. Acesta s-a produs în 1994 la insistenţele rodnice ale prietenului meu Constantin Matei şi sprijinul dezinteresat al poetului, eseistului şi revoluţionarului Cassian Maria Spiridon.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Născut şi trăind la Darabani (adică într-un savuros mediu rustic) copilăria mea s-a consumat, spiritual, fără contorsiuni grave, sub zodii idilice gen Alecsandri sau Coşbuc, pe care i-am şi asimilat cu nesaţ. Dar Eminescu a fost şi a rămas o descoperire fundamentală. Filonul său trecut prin filtrele moderne numite Blaga, Bacovia, şi mai cu seamă Nichita Stănescu, este încă pentru mine o resursă neepuizată. Anatomic vorbind, pe această indispensabilă plasmă se intersectează artere şi vene mai mari sau mai mici, cu nume de cod pe care le descoperi fară vreun criteriu anume: Mihai Ursachi, Cezar şi Mircea Ivănescu, Marin Sorescu şi încă Rilke, Saint John Perse, G. Trakl, F. G. Lorca, Frank O” Hara, Silvia Plath, Ted Hughes etc. Nu m-am atașat de nicio grupare, legăturile mele cu propria-mi generaţie sunt aproape nule, iar dacă pot vorbi de o înrâurire trebuie să evoc aici fericita întâlnire la Darabani cu poetul Lucian Valea, revenit în viaţa „civilă” după o detenţie politică de 4 ani la celebrul Canal. Era un bărbat superb, sub 40 de ani, plin de o energie debordantă şi total diferit de dascălii mei autohtoni. În primul rând se arăta ca un profesionist al literaturii, cu apetit pentru lecturi profunde şi conversaţii interminabile, uneori nocturne. Fireşte eu (şi alţii) constituiam doar „andrisantul”, pentru că Valea vorbea continuu, sclipitor şi aplicat, cu efervescenţă rară, uneori realizând un melanj de citate, impresii personale, versuri şi evocări. Şi pentru că eram cu faţa spre veacul 19, el m-a întors aproape brutal spre actualitatea postlabişiană, extrem de incandescentă, tocmai descătuşată de chingile proletcultismului. Eu şi Corneliu Popel sântem într-un fel „consecinţele” înscrierii la un moment dat pe orbita spirituală a insolitului nostru dascăl. Cu deosebirea că Popel a ars tumultuos și total, aproape tragic, pe rugul poeziei, în timp ce eu am perceput literatura ca pe ceva complementar.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Nu există un turn de fildeş. Dacă există, el este doar excepţia care confirmă regula. Scriitorii, mari şi mici, trăind în cetate, nu pot vedea în aceasta o abstracţie. Prin urmare, dai cezarului ce este al cezarului. Dar cât este al cezarului şi cât rămâne al Tău, intangibil şi definitoriu pentru propria libertate? Iată întrebarea! Cine stăpâneşte acest raport nu va fi niciodată învinuit de lichelism. Pe de altă parte cum se va reflecta intersecţia ta cu sfera vremelnicei puteri politice în cugetarea şi scrisul tău? La urma urmei viaţa la “curte” poate fi şi o experienţă fructuoasă artistic . Chiar dacă uneori traumatizantă, ca în cazul persanului Firdousi, care crezuse în corectitudinea șahului. În raport cu puterea, inclusiv ca simplu cetăţean, poţi fi  pro sau contra, niciodată echidistant. Căci indiferent cum, se va găsi cineva să te judece. Oare adevărul este al celor mulţi sau doar apanajul elitei instruite? Dar şi rafinamentul elitei este guvernat de relativitate, de „omnia vanitas”. Şi oare cum este mai potrivit, să fii un poet fără ţară, pe considerentul trufaş că aparţii universului, sau să te identifici din când în când cu datele tale istorico-geografice?

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Nu mă număr printre cei care profeţesc sfârşitul literaturii. Cu toată concurenţa neloială a tehnologiilor de ultimă oră, literatura este un teritoriu cu autonomie pe termen nedefinit. Mă gândesc la America şi chiar la occidentul european, unde cu toată nemaiîntâlnita ofensivă tehnică, literatura îşi are consumatorii ei învederaţi, al căror număr, dincolo de schimbarea generaţiilor, rămâne constant. Literatura română de azi şi de mâine nu face excepţie. Mircea Cărtărescu s-a afirmat în egală măsură şi ca poet, iar Matei Vişniec cucereşte mapamondul prin intermediul teatrului. Comparativ cu deceniile de captivitate comunistă, în prezent literatura noastră se bucură de toate atributele libertății, iar lupta pentru afirmare devine o chestiune personală, derivând în egală măsură atât din valoare, cât și dintr-un abil sau norocos marketing.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un timp pentru ură, altul pentru iubire şi aşa mai departe. Timpul creaţiei nu şi-l alege scriitorul (poetul), ci altcineva, mai presus de noi, care ne inspiră sau ne dictează totul. Eu cred cu tărie că aşa stau lucrurile. În privinţa unui „program” de scris, aşa ceva poate fi valabil poate pentru prozatori, care-şi propun norme zilnice.
Pe când o nouă carte? Cu ajutorul bunului Dumnezeu, trag nădejde că la mijlocul lunii martie voi scoate la Iaşi, poate tot la editura „Timpul”, două cărţi de poezie: „Fulgerul şi umbra” şi „Arta îndoielii”. În prezent lucrez fără spor la un volum cu titlul provizoriu „Elegii şi extaze”. Atât.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

 Poemul ca viaţă

 Vers în lumina fulgerului
după planuri pure
pe cînd tălpile tale calcă
printre cuvinte zadarnice

scrib al perfecţiunii
în căutarea stilului pierdut
iată poemul egal cu viaţa
alungat ca morfina prin vene

ce poţi spune
despre umilinţă şi adoraţie
poemul este egal cu viaţa
doar în lumina fulgerului.


februarie 2008, Darabani