„Aş fi vrut să fiu arhitect sau să predau literatura comparată a lumii, o
pasiune pe care mi-o alimentez citind şi acum. Am urmat însă medicina și de la
tatăl meu am învăţat să fac cât mai bine ceea ce fac. Literatura a fost în
paralel o opţiune de viaţă, mult mai mult decât un violon d'Ingres. Ne-am născut să trecem, cobai de
experienţă, prin luminile model închipuite de mai marii universului; suntem astfel
îndreptăţiţi să le cerem raiul pentru pământ cu toate că mai credem în evitarea
realizării iadului aici. Ideologii perfecţiunii absolute au confundat de
fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao,
promiţând raiul şi realizând iadul. Dacă e să gândesc așa cum o făceam în
discursul meu de la academie sau când am proimit un premiu de la Uniunea
Scriitorilor, maladia cea mai înălțătoare e cea a lecturii. Mulți se zbat să
eradicheze aceasă veche preocupare dată de un virus al cărui ADN înnobilează
sufletul și împlinește înțelepciunea.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Aş
fi vrut să fiu arhitect sau să predau literatura comparată a lumii, o pasiune
pe care mi-o alimentez citind şi acum. Am urmat însă medicina și de la tatăl
meu am învăţat să fac cât mai bine ceea ce fac. Literatura a fost în paralel o
opţiune de viaţă, mult mai mult decât un violon d'Ingres. Ne-am născut să trecem, cobai de
experienţă, prin luminile model închipuite de mai marii universului; suntem astfel
îndreptăţiţi să le cerem raiul pentru pământ cu toate că mai credem în evitarea
realizării iadului aici. Ideologii perfecţiunii absolute au confundat de
fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao,
promiţând raiul şi realizând iadul. Dacă e să gândesc așa cum o făceam în
discursul meu de la academie sau când am proimit un premiu de la Uniunea
Scriitorilor, maladia cea mai înălțătoare e cea a lecturii. Mulți se zbat să
eradicheze aceasă veche preocupare dată de un virus al cărui ADN înnobilează
sufletul și împlinește înțelepciunea.
Poeţii sunt cei care aducând
un suflu de libertate, curaj, nepăsare de standarde, au înţeles şi explicat
sistemul de funcţionare a vieţii şi universului, “cosmosul în care se manifestă
viaţa şi gândirea” cum scrie Ştefan Lupaşcu. “Un poem viu şi nemăsluit (cum
sunt ale lui Blaga) face, desigur, cât un sistem filosofic” - scria
N.Steinhardt şi continua: “adevărul e că la temelia poesiei stă un
talmeş-balmeş, un ghiveci, un soi de supă primordială în care intră de-a valma
şi imaginaţia şi orgoliul şi umilinţa şi sentimentul şi cunoştinţa şi intuiţia
şi metafizica şi precizia şi orlogeria şi inteligenţa şi...şi...”. Poate că şi
noi, cei ce ne credem atât de puri în zborul nostru neîntinat de mocirlele ce
încă mai cuprind regiuni din Europa, poate că şi noi mai păcătuim prin pene
vopsite ce-am uitat să le rupem. Suntem totuşi păsări cărora n-au reuşit să le
taie vârful aripilor. Pe unii ne-au însemnat cu pete de vopsea sau consemnat în
colivii de aur.
Contrar acestei tipologii
prea des întâlnite refugiul nostru s-a dovedit a fi în poesie. Aici am găsit
soluţia şi exprimarea cea dreaptă, sfinţenia şi umilinţa, consolarea împotriva
îndobitocirii, frigului şi grijilor, a hidoşeniei obsesiilor de care încă nu
putem scăpa, nici prin muncă, nici prin speranţă, decât printr-o integrare
perpetuă în artă. Arta fiind calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu, o
nostalgie, un dor de Dumnezeu, cum spune Kandiansky, să înţelegem de ce poeţii
de har se integrează în Alfa şi Omega, în cristicul mântuitor cosmic. Destin,
cu siguranță ! Eu am înțeles că în fața mea era opțiunea și am acceptat-o
pentru că mi se potrivea, îmi venea ca o mănușă. Am ceva de spus și nu voi tace
dacât când va vrea Dumnezeu.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului
unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
Începând
să scriu versuri pentru solfegiile din cartea de muzică a clasei a şasea şi
apoi pentru formaţia de muzică uşoară a şcolii am fost nevoit să citesc, aşa
cum mă sfătuia atunci Florin Mihai Petrescu, cât mai multe volume de poesie.
Cele mai frumoase versuri le-am scris în timpul orelor de matematică. Şi iată
că dintre toate acele încercări el a ales câteva pentru Convorbiri literare.
Era în martie 1971 şi citisem mult Verlaine, Hugo, Baudelaire, apoi Trackl,
Esenin şi Lautréamont. Dar Blaga rămânea favoritul tânărului de atunci. "Există lucruri adânci, care în lumina
artei pot fi înţelese cu mult mai limpede decât în lumina ştiinţei. Se spune că
apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decât în lumina soarelui” scrie
Blaga determinând câteva categorii secrete ale inconştientului în această
urzeală de valori cognitive. El afirmă că doar inconştientul, datorită
convergenţei categoriilor abisale este capabil să reformuleze noosul cosmic. La
acest nivel inima mea a devenit poesie.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
În 1973, îndemnat de acel
destin de care aminteai, am înfiinţat un Atelier de Creaţie, numit Athanor, la
Casa Tineretului şi Studenţilor din Iaşi – literatură, muzică, arte plastice.
Invitaţii mei nu erau numai colegi din toate facultăţile ieşene ci şi
profesori, elevi, alături de nume consacrate din domeniile creaţiei artistice.
Precum un adevărat cenaclu, existau şi dezbateri reale asupra textelor,
picturilor sau muzicii interpretate. A fost momentul în care, asupra mea şi a
ceea ce eu desenam sau scriam s’au aplecat Ion Chiriac, Nicolae Barbu, Ion
Hurjui, Radu Negru şi acelaşi maestru, Florin Mihai Petrescu. Apoi am început
să particip şi la cenaclurile din Bucureşti, la Amfiteatru şi Viaţa
Studenţească. Harul nu era de ajuns pentru a fi un scriitor…
Eram
la un festival de poesie la Iaşi, în 1977-78, cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru,
Nichita Stănescu şi... ce elită a timpurilor ! Cineva, nu-mi aduc aminte cine,
m’a îndrumat să vorbesc cu Vasile Nicolescu. Impozant dar hâtru, politruc dar
aristocrat mi-a explicat de ce versurile mele şi volumul pe care i-l arătasem
nu poate fi publicat în România acelor ani. Nu existau versuri patriotice sau
dedicate conducătorilor de partid şi de stat. Dar... exista o posibilitate, şi
pentru că versurile sunt plăcute şi chiar cuprinse de un sens filosofic
profund, ar putea să vadă lumina tiparului la Editura Litera. Acolo, cenzura ar
putea închide ochii dacă mai revedeam atent conţinutul. Dacă nu aduceam ode
regimului, măcar să nu-l lezez. Şi aşa după doi ani a apărut Sideralia, destul de aproape de ceea ce
consideram eu că poate reprezenta un volum de debut. În acelaşi timp mă curta
şi Virgil Cuţitaru care mi-a propus o altă culegere să participe la concursul
de debut al Editurii Junimea. Chiar şi Laurenţiu Ulici le-a definit ca făcând
parte dintr’un dublu debut. Nu mai eram student. Pierdeam deja legătura cu
Iaşii, fiind medic la ţară (chiar Cronica începuse să’mi publice, în serial, un
jurnal al medicului de la ţară), participam însă la Festivalurile de Literatură
din ţară (datorită prieteniei ci Ion Alex. Angheluş, huşean prin adopţie, loc
unde îmi petrecusem copilăria la bunicii de pe mamă).
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Îţi
destăinuiam că abia în 1981 văd lumina Farmaciile
astrale ca debut şi Tihna Scoicilor la
Junimea şi în 1984 Cabinetul Doctorului
Apollon la Cartea Românească, apărute datorită lui Virgil Cuţitaru şi
respectiv lui Florin Mugur. Restul sunt plachete ieşite sub egida Centrului de
creaţie judeţean Vaslui şi ediţii bibliofile ale unor cărţi ce nu ar fi putut
fi editate niciodată în acele vremuri. Le-am distribuit personal călătorind la
Bacău, Tg. Mureş, Cluj, Timişoara, Sibiu. Braşov, Craiova şi Bucureşti. Şi
totuşi note sau recenzii despre ele au apărut sub semnătura unor critici de
excepţie. Dar cea mai mare bucurie mi-au făcut-o epistolele lui Noica şi
Steihardt. Ei mi-au spus: scrie chiar dacă nu publici, iar Constantin Noica
mi-a dat îndrumări în direcţia dezvoltării sistemului filosofic şi eseisticii.
Era un proiect extraordinar pe care îl încercam alături de Ion Alexandru
Angheluş răpit dintre noi de cancerul Cernobîlului.
Recenziile
din revistele literare ale provinciei au fost aproape de mine, de versurile
publicate uneori trunchiat şi bine pieptănate, apreciindu-le. Şi chiar
criticile mi s-au părut constructive, realiste. Atunci am simţit o solidaritate
a breslei şi participările mele la colocvii, simposioane, festivaluri au fost
dragi inumii mele. Capitala şi revistele sau ziarele centrale nu au fost
niciodată generoase şi chiar mi-au reproşat că nu vreau să mă conformez
directivelor. Păream un pesimist şi adept al decadenţei sufleteşti. Din '85
nicio poesie nu mi-a mai fost publicată. Apăreau sporadice eseuri, studii de
interferenţă între medicină şi artă şi fragmente din jurnalul pe care îl
scrisesem cât fusesem medic de ţară. Atât. M-am hotărît să public într-o carte
toate acestea. Singura editură interesată a fost cea de Sport-Turism. După un
an din manuscrisul de 500 de pagini rămăseseră 150 şi cuvintele fuseseră
înlocuite (de ex. biserică cu monument istoric). Vasile Nicolescu nu mai putea
interveni pentru mine. Paralizase de patru ani şi moral dar şi profesional
fusesem la el de nenumărate ori să-i urmăresc evoluţia. A mea însă s-a oprit
acolo, chiar dacă volumul a fost bine primit, mai ales de prieteni.
Aici intervine un adevărat hiatus literar. Cred că
deja am început să explic fenomenul. Versurile nu mai aveau cum apare fiind
"nonconformiste" şi tăcerea celor responsabili de reviste doare de
multe ori mai mult decât critica. De fapt "animozităţile" au început
din prima jumătate a deceniului nouă. Am realizat o revistă numită Ateneu Hippocratic, cosmopolită prin
excelenţă, din care au apărut două numere, al treilea fiind oprit în rotativă
şi eu chemat pentru sancţionare la judeţeana de partid. Nici nu vreau să-mi
amintesc stările prin care am trecut în acele zile. După aceea nicio revistă
literară nu a mai avut uşile deschise pentru mine. Astfel îmi explic acum.
Atunci doar am urmat sfatul înţelepţilor şi am scris pentru sertar.
Dar
experiența cea mai interesantă am avut-o fiind în ultimii ani ai lui Nichita
Stănescu în cercul lui de prieteni. La Ordinul lui chiar am început să mă
desprind de versul alb scriind rondelurile și ovoidele. M.N.Rusu, Gheorghe
Tomozei s-au alăturat vechilor mei mentori pe care i-am amintit și nu m-am
încadrat în nicio grupare literară.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o
mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
A
discuta despre raportul unui scriitor față de societate, oscilând între
datorie, har și dorință ca o luptă perpetuă între dogmă și libertatea gândirii
e prozaic ; eu mă împart între familie, spital, universitate, academie și
manifestările culturale ale urbei. Mă trezesc adeseori concepând o lucrare
ştiinţifică sau într-un moment de pauză între pacienţi că scriu cu totul
altceva decât reţeta sau rezultatele cercetării. Culeg apoi dintre rânduri
imaginile pe care sufletul în subconştientul meu le zămislise şi atunci ştiu că
nu poate fi separat creierul în porţiuni precise de gândire şi creaţie. Aceasta
e minunea care însă este grevată de timp şi de obligaţii, experienţe de viaţă
care sunt benefice pe de altă parte scriitorului. Dumnezeu e pretutindeni şi în noi, ca şi noi în
locurile de suferinţă, de batjocură şi înjosire, ori modest în locurile cele de
Taină. În inimile noastre stă magul, poesia. Iată forma prin care putem
călători către El. Poeţii, călători astrali, au trecut prin locuri de suferinţă
oropsite sau de taină, în care armonii secrete se îmbină cu sluţenia şi
duioşia, în decenţă şi puritate, în cele mai felurite combinaţii de frumos şi
urât, de bine şi rău, de explicit şi absolut cifrat. Am atins în călătoriile
noastre, paradoxal, acel dincolo, fără spaţiu şi timp şi l-am aşezat în
versuri. Cine a trăit în lumea zeilor măcar o clipă înţelege altfel rostul
acestei lumi. Dar pentru toate acestea e necesară liniştea. Şi liniştea poate
fi obţinută prin Cuvânt. Rânduri, rânduri, vorbele noastre se aştern şi
transmit axperienţe ale atmei, fragmente de spirit în lumea trecătoare.“O carte
e făcută din semne care vorbesc de alte semne, care, la rându-le, vorbesc
despre lucruri. Fără un ochi care să le citească, o carte poartă semne care nu
produc concepte şi deci e mută” - scrie Umberto Eco şi de aceea rostul nostru
este de a găsi o cale de înţelegere pentru mântuirea sufletului şi minţii celor
care ne ascultă şi citesc, căci ceea ce înfăţişam noi, scriitorii, în Marea
Călătorie, prea înaltă ca să poată cineva crede că a lipsit vreo clipă din
atelierul de creaţie, e şi un palat magic, codat, cifrat, încifrat al măreţiei
omeneşti. Scriitorul nu poate, deci, să rămână indiferent la abuzurile
puterilor într-un stat, fie el chiar de drept, ia atitudine în favoarea celor
dimprejur, oropsiți și sărăciți cu bună știință pentru a-i putea controla. Nu e
bine, n-a fost și nu va fi pentru lingăi, acoliți și profitori, din păcate
printre noi fiind destui dintre aceștia.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum
apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Cu
toate că ne dorim un drum drept, fără multe suişuri sau coborâri, viaţa ca
atare are doza ei de ambiguitate. „Sunt două lucruri care, atâta timp cât omul trăieşte în lume, se dovedesc
a fi esenţiale, deoarece ele sunt proprii naturii, şi anume, spaţiul şi
timpul" (Emmanuel Swedenborg). Prin poesie acestea pot fi modificate, dar
oricum rămân modificate în ambiguitatea care le caracterizează. De fapt lumile
noastre interioare se ascund în versuri.
Íntr-un somn normal, visele sunt imagini
confuze determinate de griji, regrete şi dorinţi.
Acestea pot fi reminescenţe ale reprezentărilor mentale
inspirate de tendinţele şi emoţiile
noastre, de senzaţiile
percepute anterior visului, înregistrate de memorie şi
intrate într'un
proces creativ mnemoclastic. Activitatea neuronală a creierului
compară
mesajele primite cu propriile imagini stocate în memorie şi
analizează
distorsiunile ivite cu participarea psihică a percepţiei
şi
analizei. În vis experienţele reportează imagini mnemice şi
interceptări
extraumane atemporale şi din spaţii diferite celui în
care creierul se află în presupusul repaos.
De aceea se afirmă
că
visele sunt experienţe de conştienţă
ale memoriei. Am făcut acest expozeu pentru a arăta că în orizontul spaţial şi
temporal al inconştientului determinat poate de năzuinţa formativă proprie,
genetic şi educaţional fiecăruia, există un sentiment anabasic sau catabasic
destinic cu accente axiologice pozitive şi negative prin raport noetic,
influențat de civilizație cu relele sau avantajele sale. În relaţie cu
Heidegger şi Alais Riegl, Blaga scria: “Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi,/ ce-n
spaţiu se desparte şi s-adună/ pământ e ea, şi prund şi undă,/ un drum cu
călătorul dimpreună/ fântâna-adăpostind o lună”. Aici intervine subconştientul,
adevărata natură a poetului, echivocă. Dacă trăim în mijlocul unor răsturnări
climatice, o lume politică ființând într-un al treilea război, virtual și
exponențial totodată, cu politicieni care își distrug propriile țări și
popoare, cum ar putea fi literatura? Ca dintotdeauna: un jurnal de război scris
de cei aflați în bătaia focului sau dintr-un turn de fildeș. Literatura română
împărțită între găști de interes și nu doctrinare, între valoare și non-valoarea
prezentă cu predominanță în reviste culturale și mai puțin literare, accesând
pro domo eșantioane de prieteni și interese, s-a aruncat dincoace de frontiera
mileniului III și nu mai este reflectarea viselor, nu mai este nici obiectivă
sau subiectivă vis-a-vis de experiențe. Orice
neînsemnată criză conduce la o modificare socio-psiho-spirituală a întregului.
Dependenţa noastră de asigurarea condiţiilor de viaţă este prezentată încă
din timpurile cele mai vechi, cultura
în ansamblul ei aparţinând
mai ales factorilor umani de civilizaţie, descrise
în papirusurile
egiptene, Vechiul Testament, înscrisurile sumeriene, chineze,
indiene şi mai recent în cele greco-romane ori mayaşe. Dacă, după o minunată epocă a băilor literare
din ultimele secole asupra neuronilor omenirii, simţim o stare
de lâncezea- lă, de amorţire a simţurilor,
de înnourare (ca să continui metafora), singura explicaţie este neputinţa resimţită în faţa sărăciei
şi foametei materiale. Opinia
mea este că literatura nu este în criză, calitativ vorbind. Ea surprinde doar schimbările socio-umane şi, ca
dintotdeauna se va decanta în timp. Poate sunt modificări cantitative, poezie multă multă maculatură (poate pe
vremuri selecţia nu permitea publicarea tuturor încercărilor!) şi dramaturgie de sertar care îşi vede ameninţa- tă eficienţa prin pierderea
interesului în faţa spectacolului (vina, nu e o noutate, aparţine internetului
şi televiziunii). Proza şi eseul se bucură de multă căutare (încă) din partea
cititorilor de peste 30-40 de ani.
Aş afirma chiar că spaţiul
publicistic este foarte larg, acceptând toate opiniile critice ale
momentului. Ceea ce lipseşte este coloana vertebrală
ţinută pe direcţia nadir - zenit. Desfăşurarea unor direcţii clientelare şi analiza precumpănitor subiectivă, une- ori mergând pe ordin partinic
sau serviciu de protecţie, a
împins critica literară într-o zonă a
absurdului. Se eludează (chiar se omite lectura scrierilor comise de terţi) sau
se bruschează la diverse nivele profesionale
şi administrative apariţii editoriale
de valoa- re, promovându-se non-valoarea şi, mai rău ori la fel de grav – non-cultura. Profesorii
universitari, oameni ce posedă
biblioteci în sertarele mnemice ale creierului lor, nu au
loc în publicistică (nu sunt încă sub un con- trol strict în monografii ori
antologii critice!). Lipsa veniturilor
materiale satisfăcătoare unei vieţi normale şi intelectuale (care costă!)
îi determină ori să uite de o analiză corectă a valorii producţiilor literare, nu contează că aceasta se
încadrează, ca acum o sută şi... de ani, în arta cu tendinţă
sau arta pentru artă,
ci pentru, menţinerea
postului universitar sau un te-miri-ce venit în plus, să accepte veleitarismul sau susţinerea unor
scriitoraşi de duzină.
Spiritul unei literaturi, precum este cea lăsată moştenire de Văcăreşti de atâtea secole, nu poate fi un
foc anihilat dar nici întreţinut de
gazele naturale ce au făcut deja irespirabil, pe alocuri atmosfera noastră
culturală. Singurii care nu simt aceste miasme ale flăcărilor virtuale sunt
totuşi inocenţii, visătorii şi viitorii revoluţionari
ai generaţiei laptopice. Poate de
aceea se şi tem atât de mult cei
ce conduc astăzi destinele literaturii române
când văd spiritul lor divin. Aş
vrea să trăiesc să simt renaşterea spirituală a naţiunii noastre sub conducerea acestei generaţii,
pe care o simt mai puternică decât chiar a celor din ’60 sau
’80. Au de partea lor Adevărul.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un
anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă
carte?...
În
anii '90 Contact international apărea trimestrial şi Zilele editurii aduna tot
ce era lume literară în Iaşi, dar şi cu invitaţi din ţară. Evenimente
independente de spiritul uman au curmat această activitate frumoasă şi
prolifică în vremea când multe reviste literare se zbăteau să supravieţuiască.
Necazurile personale şi schimbările survenite în viaţa mea de atunci au avut un
impact major, iar faptul că medicina şi-a cerut obolul cam în acelaşi timp pe
plan universitar şi academic a restrâns legăturile mele cu tumultul cotidian.
Am fost o perioadă şi plecat din ţară. Acum lucrurile s-au schimbat. Vârstele
nu au cum să înregimenteze un creator. Ar fi şi hilar să mă consider parte
dintr-o clasificare didactică. Vezi, scrisul ca şi bucuria sau suferinţa sunt
trăiri particulare individului, Putinţa de a te face înţeles şi de a transmite
afectivitatea ţine de afinităţi. Abia atunci simt că aparţin unei naţiuni, unor
culturi, religii, generaţii dar şi aşa e destul de dificil să eşalonez
spiritul, încadrându-l în tipare. Vrem nu vrem, cum spunea Constantin Ţoiu,
echipa merge prin lume cu noi toţi. Închis chiar într-un turn, cu un telescop
îndreptat spre alte lumi şi cu mâinile ţinându-mă de pământul strămoşilor nu am
cum să mă detaşez de ea.
Cu
certitudine. Invidia, intoleranţa, ura nu pot copleşi esenţa breslei din care
facem parte cu spiritul. Sufletele şi trupurile sunt însă supuse, ca fiecărui
om, greşelii.
Cu
proza am cochetat de la început, dar nu am considerat că mă reprezintă şi
încercările din adolescenţă erau o pală izbândă a reflectării sufletului, cel
puţin nu aşa cum am crezut că o poate face poesia. Eseul însă m-a îndemnat la
lectură, la multă cunoaştere literară chiar în limbile în care acele opere au
fost scrise. Mă dezlănţuiam uneori mai mult, ca între valurile mării, citind şi
scriind. Acum realizez că poesia în esenţa ei putea concentra picături de
diamant adeseori invizibile multora. În proză sau eseu cititorul este învăluit
de vrajă, de mister, pe care este obligat să le vadă, eventual să se lege şi
să-i fie greu să se desprindă. Sigur mulţi văd, nu sunt obligaţi să le atingă
sau să se identifice lumilor create de ele, dar le pot cunoaşte.
Lucrez
la continuarea jurnalelor Căruţa cu nebuni, se conturează un nou roman, de fapt
tot o proyă începută în urmă cu patruzeci de ani, un volum de versuri, al unsprezecelea
din seria Faliilor şi finalizarea a încă două cărți de eseuri din proiectul
promis lui Noica (volumul 6 și 7), continuarea sintezei de prelegeri abia
apărute la Editura Institutului European, intitulată Luminătorii Timpului.
Din punct de vedere
filosofic, există două metode de a aborda studiul legilor naturale şi
universale. Primul constă în a imagina ceea ce poate fi Cauza Supremă a tuturor
lucrurilor şi, pornind de la ideea că procedăm aşa, să dăm un sens vieţii
noastre terestre. A doua, ne revine nouă să ne auto-examinăm şi, pornind de la
acest examen, să generalizăm în ansamblul universului legile şi principiile
care guvernează atît corpul cît şi conştiinţa noastră. Poesia este o sinteză a
acestor două metode, căci ea asociază întotdeauna studiul omului cu cel al
Divinului. Altfel spus, pe cât arată cum să se aplice pe plan uman o lege
cosmică anume, pe atât pune în evidenţă contrapartida cosmică a unui principiu
terestru. De aceea, ea este întradevăr o aplicaţie mistică a marii legi
hermetice: „Tot ce este jos este precum sus şi, tot ce este sus este precum
jos” Hermes Trismegistus. Pe de altă parte, un astfel de mod de a aprecia
existenţa umană constituie o alchimie spirituală care ţine cu adevărat cont de
dualitatea omului, de ambiguitatea căreia îi este tributară. Și atunci, cum
altfel să răspund la întrebarea despre un timp propice creației ?
Cum îmi spunea Constantin
Noica într-una dintre epistolele sale - simbolul constituie un exemplu tipic de
totalitate ontologică care justifică o hermeneutică a totalităţii, pentru că
dominanta tradiţiei este de a integra în Unul, în divinitate, universul organic
şi sacru. Deci modelul primordial unifică, constituie centrul şi factorul
integrativ al omului, parte din creaţie şi totodată parte din creator. Chiar
cunoscînd nu pricepem, înţelegerea parcă mi se pare mai apropiată de intuiţie
şi revelaţie, iar gîndirea o educăm prin erudiţie, acea punte spre niveluri tot
mai înalte de semnificaţie şi înţelegere. Creierul studiat de doctor nu
răspunde la toate întrebările, funcţiile lui spirituale dedublînd trupul
bolnav. În contextul vieţii mele duble erudiţia şi hermeneutica sunt de fapt un
ritual spiritual. Este probabil un program al Creației.
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu
cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari,
generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Sufletul ca o poesie
Doamne, oare sufletul meu
nu’i cel mai mare mister
întâlnit în căutarea în care chiar Tu
m’ai îmbiat să pornesc ? Mă simt
metaforă plutind în vibraţia lumii
precum tot aerul
din mine
se mişcă în
ritmul tobelor
şi se alintă la adierea viorii. Doamne,
milenii se răsfrâng
în puterea mea de a Te înţelege
şi nu’ţi pot spune ce simt
când Te aud şi Te văd.
Mi-ai dat Cuvântul, Îl scriu,
Îl rostesc cu sunetul, cu gândul.
Eu însumi devin uneori El.
Dar mi-e greu
să exprim tot ce văd, tot ce aud,
tot ce gust, tot ce miros
şi pipăi pe acest pământ,
dar mai ales imaginea altor lumi
ce’mi vin şi par aevea în vis
sau când sunt
treaz, şi ştiu
că de la Tine vin. Dar nu pot
să spun nimănui
când Te văd şi Te aud.
Nici în aceste versuri,
ce izvorăsc acum cu toată bucuria
- ştiu: ele
par o fantezie –
nu pot descrie ce doresc
şi ceea ce-am simţit în vibraţia lumii
cu tot sufletul meu,
metaforă ivită ca un uriaş mister
în căutarea de lumină
spre care chiar Tu
m’ai îmbiat să pornesc. Şi mă simt
contopind
micimea mea
cu marea poesie
care eşti,
o văd şi o aud.
Iaşi, 2013