George Luca sau călătoria unui troll spre împăcarea cu sine însuși

 Constant, Geooge Luca se află și în noul său volum de versuri, Lucrare de con-troll (Iași: Ed. Junimea, 2019),  într-un raport de adversitate cu lumea din jur. De fapt nu doar cu lumea, ci și cu istoria, în general, pentru că aceasta, pare a sugera poetul, se dovedește tot timpul ilogică și nedreaptă. Ca urmare, autorul se vede ispitit să sancționeze orice alcătuire strâmbă, indiferent de unde vine, apelând  la discurs ca la o armă de atac sau de apărare, după împrejurări. În acest scop își construiește, evident, o mină agresivă, de cruciat necruțător, gata să-și lovească oponentul imaginar cu vorbe grele sau cel puțin licențioase. Dar o astfel de purtare belicoasă nu prea consonează cu ceea ce se poate citi printre cuvinte, unde răzbat semnele neostoitului său sentimentalism natural. Pornit împotriva celorlalți, poetul se războiește adesea și cu sine, umilindu-și fără menajamente imaginea: „vierme ce sunt”, „scrib de rând”, „muritor de rând și nătărău”, etc. De aceea, armele sale ofensive produc zgomot, dar nu și victime, pentru că impulsivitatea nu generează neapărat și efecte. George Luca pare mai degrabă un rebel care, dacă nu are motive concrete de conflict, le inventează. Este aici o reminiscență din filosofia de viață trollistă: „ochii mei deschiși deformează sfânta realitate” (p. 61). Însă chiar dacă supralicitează, atitudinea troll-ului are ca punct de plecare o nemulțumire profundă, rezultând din dezacordul cu această realitate. Și până la urmă, șarjele „clevetitorului” au măcar menirea de a sesiza pericolul excesivei materialități, care ne asediază din toate părțile, zădărnicind propensiunea către zonele nobile ale spiritului. Întrevedem la George Luca o nostalgie după vechea puritate pierdută. Și avem probabil aici un melanj între obsesia organică a imperfecțiunii și plăcerea secretă pentru frondă, ca apanaj al troll-ului, evocat în câteva rânduri, inclusiv în titlul cărții.

 La George Luca dezabuzarea izvorăște nu doar din răul dominator, ci și din lipsa certitudinii, într-un spațiu în care, lângă dezamăgire, mijește totuși și speranța, iluzia că puritatea există și poate fi atinsă. Iar dată fiind apăsătoarea  diversitate ambientală, poetul nu se ferește nici de ipostazele rebarbative, dimpotrivă, le caută continuu, echivalându-le textual într-o exprimare plină de asperități, rece, metalică. Tocmai aici trebuie văzut paradoxul acestei poetici: luându-și libertatea de a vulgariza, autorul speră să salveze poezia, având în vedere că sensibilitatea nu există doar în versiunea ei clasică și acceptată de toată lumea. Bulversantul tehnicism de azi, coroborat cu iezuitismul contemporanilor, înseamnă și consecințe în planul percepției afective. Iar George Luca e un intelectual orgolios, care, persiflând fără încetare realitatea și spărgând socluri și statui, întreprinde de fapt o acțiune demistificatoare și igienizantă. El atacă deliberat, după un scenariu ce se vrea caustic, lăsând impresia că vrea să epateze sau chiar să-și înspăimânte oponenții și ideile lor. Din fericire, ca entitate de sine stătătoare, poezia nu are de suferit. Abruptă sau mai discretă, dar mereu ofensivă, aceasta se metamorfozează adesea la George Luca în confesiune. Nihilistul și rostitorul de diatribe, sfârșind invariabil în victimă și învins, simte nevoia mărturisirii, ca element esențial de artă poetică. Iar această artă poetică este chiar efectul contrastelor din realitate, în care, peste noroaie și sârmă ghimpată, plutesc fragile scame de idealitate. Textul intitulat După umila mea părere pare a reflecta ca o oglindă tiparele poeziei lui George Luca: întâi fulgurațiile unui ambiguu proces de meditație, sugerând mai ales disconfortul, apoi, într-un amestec tulbure, pornirile sale de contestatar și combatant. Și parcă spre a-și valida alegațiile, poetul face mereu apel la autoritatea citatelor și numelor ilustre. Platon, Sf. Augustin, Fericitul Ieronim, Nietzsche sau Jung sunt printre aliații chemați în sprijin. Dintr-un arsenal prozodic, elaborat și necalofil, fac parte formulările cu dichis, bazate pe rimă interioară și repetitivă, elemente calamburistice, jocuri de cuvinte, uneori la limita pudicității, ca în exemplul „falusul lor fabulos (= om fălos = omphalos)”, p. 34. E în același timp o cufundare, probabil cât se poate de convenabilă autorului, în paradigma suprarealistă, de care se desparte totuși prin multe din mesajele sale transparente. Dicteul suprarealist e contrazis și de „lumina orbitoare a rigorii” (p. 12), ca principiu de conduită poetică. Incitând cu program, George Luca nu rămâne fidel, până la urmă, niciunei școli de poezie, ci doar păstrând din fiecare câte ceva. Iată, în Mătura mă face rege, prin meticulozitatea cu care inventariază nimicurile muncii de măturător, un eșantion optzecist: „mătur mucuri de țigară, cocoloașe din bonuri fiscale, cozi de fructe, frunze uscate și / sminteala bucăților de celofan și resturile de oase de la veterinărie / mătur cununile de lauri pășind peste „pragurile trufașe” / mătur viața liberă de valoare”.

 Câștigând în reflexivitate, poetul trece acum prin filtrul cugetării, cu mai multă înverșunare, toată măreția și mizeria ființei: „pierderea de sine în taina ferestrei întredeschise și a intimității banale / pot să mă osândesc dus de ispita imaginației și pot să-mi fericesc / îngerul păzitor iscodind focul supranatural / lumina mea are ochi să vadă cum cuvântul meu îmi potrivește orizontul” (Cazino). Totuși ființa rămâne dihotomică, îngurgitând grăbită atât reverberațiile diurne, cât și căutatele desfătări senzuale. Cea mai sugestivă poziționare, din acest punct de vedere, o izbutește însuși autorul în textul intitulat Prezentul, unde conviețuiesc dezabuzarea, incertitudinea, teroarea și falsitatea: „prezentul conform meniului zilei e o dezamăgire viitoare / casa în care locuiești te folosește și te vinde / ziarul pe care îl citești e scris de trădătorul tău / regula pe care o respecți îți strivește ca un compresor / intimitatea...” Versurile sunt în general, rostite printre dinți, de premeditată esență dură, menite să zădărnicească inclusiv ideea de armonie și muzicalitate. Fără a reuși, poetul se vrea pur și simplu dezagreabil: „materia inimii mele petrece ca o tărăboanță scrâșnind pe lângă containerul de gunoi” (Pierderea vremii). Aceasta pentru că echilibrul stării de spirit trolliste nu este posibil decât în prezența conflictului: „Poeții din târgul meu mai mult transcriu decât citesc hula din locul de pierzanie / încât distanța de la cuvânt la faptă ticluiește vorba înțeleaptă, / poeții din târgul meu atârnă în ștreang lira homerică / văzul cerului devine superficial (...) / Poeții din târgul meu sunt pe cale să descopere altă americă” (Știri pe surse). Când schimbă registrul metafizic, George Luca descinde direct în stradă, exhibând hilare incidente biografice, ca în Clientul sau Un pistol pentru puiul de lupoaică. Iar dacă se judecă pe sine, orice eșec este cercetat prin lentila hiperlucidității: „ființa mea mă trădează / trădătorii mei sunt eu însumi și îngerii mei deși / (...) sunt conștient fiindcă sunt „ocupat cu deșertăciunea” (Când îmi dau seama). În marasmul generalizat, există și chemări vagi la trăire hedonică: „Prostie mare să te sinucizi cât timp și hârtia igienică e roz-bombon / (...) nerozie bogată să te sufoci înghițind lozul câștigător / și să mergi fără să vrei în direcția ce îți sfidează privirea și firea” (Vocea umbrei). Șansa  victoriei este întotdeauna minimă, așa că unica soluție fiabilă este, în final, renunțarea, adică un fel de pace abulică: „cu sfântă sfidare traversez bălăriile paradisului spurcat de autoritate / îmi suspend ființa din spațiutimp la vârf de clasament / (...) laptopul meu e fericit, laptopul meu e filosof, deci indiferent” (Trec prin mulțime). Și nu întâmplător volumul se încheie cu un Cuvânt de troll, unde e sintetizată întreaga dramă a nihilistului: „Neînfrânat semeț și insolent / încât triumfă invidia zeilor din amfiteatru / și-n inima mea dărâmată de vreme / se strecoară viermele osândei / pregătindu-mă pentru grădina umilinței”.

        Cum sugeram deja, George Luca pare a fi un anticalofil învederat, disprețuind fără rezerve lirica edulcorată: „Pretind că poezia nu se reduce / la flacăra albastră / dintre o grație și altă grație” (Pretind). De aici consecvența cu care cultivă stilul auster, ironia colțuroasă, asperitatea stridentă. Toate acestea se constituie într-o veritabilă profesiune de credință. În această artă poetică sunt decelabile și câteva procedee preluate  din volumele sale anterioare. Vorbim aici de frecvența livrescului, alcătuit din sintagme latine, germane sau englezești, nume proprii, etc., dar și de expresii sau fraze-laitmotiv, precum „ocupat cu deșertăciunea”, „mă cuplez cu elena din troia după cum mi-e voia și nevoia” sau „un pitic ce nu știe că știe totul”. La fel și lupta sa implicită pentru libertatea (uneori chiar gratuitatea) textului, dezlegat de reguli și constrângeri, ca în Neputința unui zălar ori în Conform normei. De reținut: în mijlocul atâtor compuneri aspre, ivite parcă dintr-o teribilă încleștare cu dușmanul, sau altele și mai puțin palpabile, trimițând uneori cu gândul la criptografie, întâlnim și memorabile oaze de limpiditate, cum ar fi Psalm ori Nu pot să scriu. Poezia lui George Luca este o construcție cu pereți rezistenți, înfățișându-se, vers după vers, ca o pledoarie pentru originalitate. Și reprezintă, practic, privirea sa luciferică asupra realității și istoriei, o realitate care zăgăzuiește ființa precum o colivie.

                                                                       Victor Teișanu

Câteva note despre literatura carcerală și profilul unui poet: Radu Gyr

Câteva note despre literatura carcerală și profilul

unui poet: Radu Gyr

        Atrocitățile detenției politice în România deceniilor 5, 6 și 7 din veacul trecut au generat, peste ani, și o imensă producție memorialistică, elaborată mai ales cu mijloacele jurnalismului. Însă consemnarea atmosferei penitenciare s-a realizat și din interior, de către deținuți, chiar odată cu petrecerea faptelor. Încât spațiul carceral s-a dovedit a fi un veritabil scriptoriu, burdușit cu mecanisme sensibile, gata să înregistreze instant toate convulsiile acelei vieți de provizorat. Frustrări și chinuri psihice greu de imaginat erau procesate atent, în nopți de nesomn, și încredințate apoi, sub formă de versuri, memoriei individuale și colective. Rar se întâmpla ca textele, pritocite îndelung în retortele minții, prin celule reci și murdare, să fi avut șansa unui suport pipăibil, precum o coajă de lemn sau vreun rătăcit petec de hârtie. Și a rezultat totuși în final, trecută de filtrul atâtor depozitări, o cronică vie și tulburătoare privind ororile gulagului autohton. E limpede că nu toate narațiunile memorialistice întrunesc exigențele literaturii. Același lucru este valabil și în cazul evocărilor pe cale poetică. În ambele situații autorii sunt de calibre diferite. Mulți dintre ei produc documente extrem de utile pentru cunoașterea mai temeinică a universului concentraționar. Memoria și harul îi ajută să contureze tablouri de incontestabilă veridicitate istorică, dar adesea lipsite de valențele necesare spre a fi circumscrise arealului beletristic. Sau, mai exact, literaturii de raft superior.

        Despărțind tranșant albul de negru, până la nuanță, N. Manolescu, relevându-le valoarea documentară, nu se grăbește să le valideze și artistic. Spre exemplu, din multitudinea de texte memorialistice pe această temă, sunt considerate compatibile cu rigorile artei doar cele semnate de N. Steinhardt (Jurnalul fericirii, 1991) și Florin Constantin Pavlovici (Tortura, pe înțelesul tuturor, 2001). Acestea trec, între mărturiile directe, drept scrieri „de referință” și sub raportul belșugului lor de informații. Însă și mai puțin generos se arată criticul cu privire la poezia carcerală. Aici nici măcar Radu Gyr, cel mai înzestrat dintre poeții monografi ai gulagului nostru, nu pare a-l convinge pe exeget, Manolescu repartizându-l, în Istoria critică a literaturii române (Pitești: Ed. Paralela 45, 2008), p.882, doar la rubrica Autori de dicționar (1916-1947), adică pe o listă anonimizantă, care cuprinde încă 60 de nume, chiar dacă în acea  simplă înșiruire mai figurează Panait Istrati, Magda Isanos sau Mihail Codreanu. Deși în antologia sa din 1968, Poezia română modernă, vol. 2 (București: Ed. pentru literatură), într-un context istoric mult mai puțin favorabil, criticul îi tipărea poetului 4 texte, dar selectate atunci tocmai datorită reliefului lor inofensiv. E drept, cu privire la Radu Gyr nici marii critici din interbelic nu s-au întrecut în elogii. G. Călinescu, apreciind câteva reușite, susținea că Gyr pur și simplu „pillatizează”, fiind un „medelenizant”, drept pentru care îl taxa și pentru „abuz de vociferație” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941, p. 784). Între aceleași repere este evaluat și de către E. Lovinescu. Acesta laudă la poet o „abundentă sevă lirică” dar, totodată, susține că „prin abuz de discursivitate și voință de virtuozitate poezia sa e diluată”, lunecând chiar spre „gongorism” (Istoria literaturii române contemporane, vol. 2, 1981, p. 80-81). Plusând, N. Iorga observă deja la Radu Gyr o tendință manieristă. Ei bine, dacă exegeții „clasici” porneau, cum era și firesc, de la atributele intrinseci ale poeziei, comentatorii mai noi par a ține seama, câteodată decisiv, și de concesiile poetului față de dreapta (spre final, și de stânga) politică românească. Mai mult, criteriul politic este legat și de anumite valori etice, care l-ar dezavantaja net pe autor. În ce ne privește, credem că paradigma de analiză a poeziei lui Radu Gyr trebuie să rămână cea specifică doar literaturii. Celelalte aspecte țin exclusiv de niște nefericite trasee biografice și se referă strict la individul Demetrescu Radu. Dacă judecăm altfel, atunci s-ar impune să refuzăm și aprecierea textelor lui Ezra Pound, Knut Hamsun, Curtio Malaparte sau Henry de Montherlant. Și ce s-ar întâmpla când am întoarce privirea critică în sens invers? Cum s-ar cuveni citiți, prin aceeași lentilă „morală”, Paul Eluard, Louis Aragon, Federico Garcia Lorca, Maiakovski, sau la noi Adrian Păunescu și chiar N. Labiș? Pe urmă, din punct de vedere moral, celor ce au îndurat teroarea gulagului li se poate acorda măcar un bonus, față de congenerii lor care elogiaseră regimul comunist, bucurându-se de confort și privilegii. De o parte Vasile Voiculescu închis și schingiuit, de partea cealaltă Al. Toma (Solomon Moscovici), oportunist fără scrupule și răsfățat al puterii totalitare. Credem că suferința celor care nu și-au trădat idealurile, iubindu-și necondiționat țara și identitatea națională, raportată la duplicitatea colaboraționiștilor, trebuie să prevaleze în orice judecată etică.

       Ajunși în acest punct, firește, nu vom amesteca nicidecum merele cu perele: una e suferința martirică pentru o cauză, cât de importantă ar fi, și alta să binemeriți de la literatură. Versurile compuse în iadul gulagului, dacă n-au marca poeziei adevărate, nu-ți pot oferi legitimitate de scriitor. Dar pot să-ți confirme ceva poate și mai prețios: statutul de martir național, de sfânt al închisorilor, cum se numește deținutul politic torturat și batjocorit fără vină, într-o detenție menită să-l extermine. În această situație se găsesc mii de români care, înfruntând urgia reprimatorilor, adesea cu prețul vieții, nu s-au lepădat de propriile crezuri. Printre ei, bineînțeles, și poeții, dintre care cei mai mulți au continuat să compună și în condiții de temniță. Sunt și deținuți ce au „debutat” poetic în recluziune. Însă lumea intelectuală a pușcăriilor era variată. Existau filosofi precum Mircea Vulcănescu, istorici ca Gheorghe I. Brătianu, oameni politici ca Iuliu Maniu, prelați precum Monseniorul Vladimir Ghica, cel beatificat în 2013, academicieni, universitari, dar și preoți de țară, medici, învățători sau țărani simpli, gospodari de frunte ai satelor. Atât filosoful M. Vulcănescu și istoricul Gh. I. Brătianu, cât și omul politic Iuliu Maniu sau Monseniorul Ghica vor sfârși în climatul inchizitorial al temniței, ca adevărați martiri. La fel prozatorul Constantin Gane, mort la Aiud (1962), autorul devenit popular cu Trecute vieți de doamne și domnițe, dar și poeții Vasile Militaru și Dimitrie  Iov (morți în 1959, primul la Ocnele Mari, celălalt la Gherla), ori N. Davidescu, stins la Tg. Ocna, în 1954. Aici pot fi pomeniți inclusiv V. Voiculescu și Constant Tonegaru, ambii agravându-și în recluziune starea de sănătate și murind la mai puțin de un an după eliberare. Sunt însă și alți poeți, cu diverse stagii prin închisori, care, fără să-și fi edificat opera după gratii, au purtat cu ei, în libertate, tot restul vieții, stigmatul și sechelele detenției: Ion Caraion, Șt. Aug. Doinaș, Lucian Valea, Marin Tarangul etc. Iar în temniță au mai scris, bazându-se pe propria memorie sau încredințând versurile lor camarazilor, tot spre a fi ținute minte, N. Crainic și Andrei Ciurunga. Toți aceștia erau considerați „dușmani ai poporului”, unii pentru atitudini și implicări publice, alții pentru delictul de a fi compus texte ostile regimului „democrat- popular”. De pildă, deși avea deja 74 de ani, Vasile Militaru primește o condamnare de peste 3 decenii temniță grea, fiindcă nu cauționase noua putere. Ba mai mult, afirmase ostentativ, conform unor mărturii, că în poeziile sale niciodată „nu va rima poporul cu tractorul”. Iar lui D. Iov i-a fost fatal un poem precum Urâtă hartă are țara mea, unde autorul își permite să sfideze țara sovietelor, pentru că ne-a furat Basarabia și Bucovina de Nord.

          Dar cu privire la incidența textului literar, capabil să alerteze vigilența noilor stăpâni, în capul listei se află desigur poezia lui Radu Gyr, intitulată simbolic Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Textul i-a adus autorului, pur și simplu, condamnarea la moarte, pedeapsă comutată la muncă silnică pe viață, apoi la „doar” 25 de ani temniță grea, din care primii 2 cu lanțuri la picioare. Cum spuneam, deținuții poeți au continuat să compună și în promiscuitatea celulei. Poezia carcerală devenise, în felul acesta, nu doar manifestarea unei propensiuni lăuntrice către literatură, cât mai ales un mod de a rezista, o formă de luptă cu opresorul. Pentru majoritatea autorilor de după gratii cântăreau mai greu adevărul și exactitatea mărturiei versificate decât investiția de artă poetică. Evident, până la urmă amprenta oricărui text literar, dincolo de resorturile care l-au declanșat, e conferită de talent. De aceea moștenirea lirică a gulagului nostru se arată la lectură atât de flagrant inegală. Realistă, dar inegală artistic. Așa se face că, în orice antologie pe această temă, poezia lui Radu Gyr va deține întotdeauna capul de afiș. Și nu neapărat mobilizatoarea chemare la luptă din Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane va fi remarcată. Cititorul de poezie resimte, într-un proces empatic adesea electrizant, sfâșierile unui suflet descurajat și măcinat de oroare și suferință, însă va fi fascinat și de performanța estetică a discursului. Prigoana pe care o îndură deținuții amintește de martirii hecatombelor din zorii creștinismului. Chiar dacă acum, în cele mai multe cazuri, pedepsele aveau iz politic. E clar că, în recluziune totală, umiliți, torturați și înfometați, fără vreun punct de sprijin, condamnații ridicau ochii spre cer, devenind ființe profund religioase și rugându-se necontenit pentru izbăvire. Din acest unghi de vedere Radu Gyr e și el un exemplu, chiar dacă mai puțin relevant ca, de pildă, N. Steinhardt care, precum Pavel al Tarsului, trece printr-o convertire radicală. În poezia sa carcerală Gyr nu mimează stări religioase, ci le trăiește incandescent. Etichetarea lui anterioară, ca utilizator de „clișee poetice ortodoxe”,  (G. Călinescu, op. cit., p. 655), împrumutate din gândirismul lui Ion Pillat, valabilă poate pentru anii începutului, nu mai rezonează cu poezia compusă după gratii. Aici trauma și pecetea de osândit l-au transformat, ca pe mulți alții, într-un absorbant al trăirii creștine, cu toate valorile ei scripturistice. Trăiri și valori asimilate și sedimentate în lunga sa experiență penitenciară.  Drama individuală se transferă și textului poetic. În fond, prin biografie, Radu Gyr era un trăirist, însetat de exaltări vitaliste, dar, așa cum stipula doctrina legionară, nu prea departe de reguli și etică. Deci și receptarea suferinței se petrece mereu la cote maxime. Frigul, epuizarea fizică, umilința, ambientul pestilențial, spectrul foamei și mai ales cel al morții constituie tot atâtea surse de demoralizare și prăbușire sufletească. La Radu Gyr însă acestea se convertesc în giuvaere lirice. Prin transfigurare suferința capătă aură de sacralitate, fără a-și diminua totuși forța sugestivă. Urmărim parcă un spectacol în care demonii răului sunt deciși să lichideze frumusețea umană. Ființa este împinsă, ceas de ceas, spre hăul degradării și disoluției fizice. Radu Gyr nu doar că realizează cu fidelitate imaginea acestui proces, dar izbutește să confere scenelor sale valențe artistice superioare. Poetul pare inepuizabil în a imprima textului tensiuni și emoții proaspete, izvorând în torente greu de zăgăzuit. Indiscutabil, se poate vorbi la Radu Gyr de o artă poetică, una croită pe tiparele vremii, când elemente de tradiționalism, proprii curentelor etnocentrice, se aflau în melanj cu însemnele paradigmelor moderniste. Autorul este la fel de „trăirist”, prin amplitudinea sentimentului, în poezia mizeriei carcerale, precum în baladele sale, unde totul este desenat prin exacerbare. Cât despre translarea unor puseuri naționaliste spre poezia sa, acest fapt e evident, astfel de accente existând însă copios, de pildă, și în lirica eminesciană. Dar dincolo de relieful politic, e remarcabilă abilitatea tehnică a poetului, în stare să metaforizeze continuu și să-și transpună cititorul, după caz, când în bolgiile infernului, când în armonii celeste, frapând prin plasticitate și luxurianță. Se dovedește a fi mereu un magician al limbajului. Mai ales în balade năvalnicul șuvoi de lirism, abundența imagistică și capacitatea regenerativă a textului sunt ieșite din comun. Trebuie admirată și îndemânarea sa cu privire la sonet și rondel, la rima extravagantă sau la asonanțele savuroase. Există însă viu, prin verbozitate, mai ales în balade, și riscul de a descuraja lectura.

         Cu siguranță Radu Gyr rezistă, ca poet important, atât pentru arhitectonica somptuoasă a textelor, cât și pentru combustia uriașă pe care acestea o dezvoltă. Aspect vizibil inclusiv în compozițiile inspirate de universul copilăriei și așezate, prin limbaj și freamăt ludic, în ascendență argheziană. Totuși chintesența sa poetică trebuie căutată în versurile carcerei. Potrivit mărturiilor, Radu Gyr scrisese deja, în regim de celulă, până în 1954, circa 200 de poezii. Le încredințează altui deținut, Dumitru Cristea, care, ispășindu-și condamnarea, părăsea Aiudul. Temele acestora și ale altora compuse în detenție nu se referă toate la mediul penitenciar. Însă cele despre viața în detenție alcătuiesc o galerie impresionantă. Aici pare a fi miezul fierbinte al sensibilității sale, veșnic biciuită de o fatalitate ostilă și oscilând dramatic între abandon și revoltă. Până la revelația sacrului, lipsa speranței acționează neîncetat, devenind parcă personajul ubicuu al recluziunii. În acest climat dizolvant, atât pentru trup cât și pentru suflet, orice închipuire care putea evoca starea de libertate, chiar dacă iluzorie, avea pentru osândiți efecte tămăduitoare. Utopia soluțiilor e sugerată și de recursul la ajutoare astronomice: „Ah, de-aș zări, cel puțin prin vizetă, o stea, / i-aș cere un capăt de sfoară, / să mă spânzur de mileniu cu ea”(Identitate). Sau: „Flămând de lume, nesătul de cer, / fereastra mea, stau ceasuri lângă tine, / cu brațe-ntinse către tot ce vine, / cu ochii-n lacrimi după câte pier. // În zori, când te desfaci spre infinit, / fereastră, parcă aripi ți-ai deschide / și parcă-ai vrea să zbori spre zări toride / ducându-mă pe aripi răstignit”(Inscripție pe o fereastră). Atât în exuberanță cât și în suferință, zbuciumul lui Radu Gyr este intens. Întemnițat și pe cale de a fi distrus sufletește, el păstrează însă înlăuntru, nestinsă, speranța mântuirii sale și totodată a Neamului (țării). Aici nu e doar spiritul legionar, ci și consecvența nobilă a inteligenței  superioare: „Puneți-mi lanțuri și cătușe / să sune scrâșnetul hain / și mii de lacăte la ușe, / eu tot ceea ce-am fost rămân”(Crezul). Tot în ramele doctrinei politice de dreapta e percepută și renașterea etnică, bazată pe jertfa din morminte și pe credința în justiția divină: „Și sus, pe crucea crâncenă, pe care / stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie, / Iisuse, cu aprins inel de soare, / ca semn al Învierii ce-o să vie //(...) Și spune morților de sub troițe sfinte / că va veni cândva o dimineață / când Neamu-ntreg va fulgera la viață, / cuminecat prin sfinții din morminte”(Rugăciune). Între pietate și impuls vindicativ nu există, la Radu Gyr, vreo barieră. Cele două stări, aflate mereu în congruență, fixează de fapt granițele între care se mișcă sentimentul carceral. De aceea poetul este fie răzvrătit: „Când porțile sparge-se-vor toate / și morții vor prinde să urle, / când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate, / voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte, / căci n-ați fost cu noi în celule”(Voi n-ați fost cu noi în celule), fie total resemnat: „Uită-mă tu, să mă uite fetița. Așa e osânda, / te-astupă cu piatră, te rupe de toate.../ nu-l mai așteptați pe tăticu. L-a-nghițit ocna, flămânda. / Mai am unsprezece ani jumătate...”(Carte poștală). Într-o invocare a cerului, când pare convins de zădărnicia oricărui efort, este gata să renunțe, din deznădejde, chiar și la arma sa fundamentală, comunicarea: „ia-Ți înapoi darul sfânt, / îngrozitorul Cuvânt, / stigmatul de aur și fiere... / Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”(Osândă). Neegalată rămâne, în poezia noastră, descrierea senzației de frig sau de foame, pentru plasticitatea sa tulburătoare. Iată imagini ale frigului: „S-a zgribulit patul, celula e de hârtie, / ghetele-au tremur și mârâit de potăi... / Mi-e frig. M-aș vrea opărit cu leșie, / aș mesteca tăciuni, aș bea vâlvătăi”; „Țipătu-nțepenește în ger, / ca o momâie de paie”; „Degetele mi se rup cu pocnete seci, / așchii de stalactită. Peste picioare, / mi-au trecut camioane, tractoare, / și gleznele mi-au căzut, undeva, într-un beci”(Frig). În culori de autentică picturalitate este evocată și foamea: „I-aș linge peretelui galbenul lapte, / cu limbă aspră de mâță. / Pernele astea de urdă m-ațâță, / stelele-afară-s ca perele coapte. // Aș ronțăi moloz din unghere, / aș suge un colț de saltea... / Deschide-te, sobă, ca o cișmea, / gâlgâitoare de miere...” (Foamea). Radu Gyr rămâne neîntrecut și când vorbește despre starea de abandon, despre frustrare, despărțire, singurătate sau neputință. Separarea de cei dragi provoacă răni iremediabile: „Nani, nani, tata nu mai vine. / maica stă cu sufletul răpus. / cine să-ți mai spună basmul, cine / să-ți sărute pleoapele senine? / Mama plânge și tăticu-i dus”(Cântec de leagăn).

         Adversitatea mediului și însingurarea schimbă până și sistemul de referință, generând moduri insolite de a percepe realitatea: „Dragi prieteni de singurătate, / când celula cu beznă se-ncarcă, / ploșniță soră, guzgane cumnate, / mătușă libarcă. // Și voi lighioane surate, / păianjeni, păduchi și gândaci, / numai voi, din pereții posaci, / călcați cu inimi de frate / prin orele mele înveninate...”(Cumetri de singurătate). Ființa hăituită și deposedată de libertate devine un banal mecanism care execută secvențe de program obligatoriu. Iar puterea de seducție a tabloului propus de poet este de fiecare dată eficientă. Întâlnirea propriului tată la vorbitor pare doar un episod de rutină, un automatism, transmițând senzația totalei inutilități: „Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere, / în aer s-a rupt, creangă de lut. / Eu ți-am cules umbra mâinii, ca o părere, / și-n vis m-am plecat s-o sărut. // (...) Gardianul m-a împins iar în celula haină, / prin febre să te văd cum plecai, / ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină, / un băietan cu ochii de rai”(Vorbitor). Ori, și mai trist, imaginea prăbușirii: „și din țâncul vostru, firav ca lumina, / nu se mai vede decât jivina, / jivina din temnița asta turbată... / Jeliți-mă, maică și tată”(Zodie). Decorul e dezolant, chiar macabru, cu ființe maltratate continuu, fizic și psihic, și sfârșind în același ritual terifiant: „au venit alți doi paznici, trăgând mohorâți din / țigară, / și-ntr-o pătură ruptă l-au pus. / Mâna-i curgea ca o zdreanță din uniforma-i murdară, / și ei l-au luat și l-au dus. // Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuți, osândiții / cum leșul afară e scos. / Pe gardieni și pe mort ploua vânăt, după tradiții, / vânăt, trăgănat și cleios”(Vecinul care-a murit). Dar în pofida tuturor încercărilor, luminează încă un strop de spiritualitate, reprezentând semnul triumfului. Setea de ideal nu cunoaște opreliști, constituind aspirația pentru care merită să lupți. O întâlnim într-un text baladesc, Țapul sălbatic, care trimite, într-un fel, la Ștefan Aug. Doinaș și mistrețul său „cu colți de argint”. Și aici avem scena ritualică a vânătorii imposibile, în căutarea himerei: „Opriți în loc, o clipă, față-n față, / ne-am fulgerat, năpraznici și vrăjmași. / Îl căutasem parcă de o viață / Și-acum țâșnea din flăcări la doi pași. // (...) Nu sudui c-am să-l caut încă-o viață / și nu de trudă ochii fripți mă dor, / doar că am stat o clipă, față-n față, / și n-am știut atunci să mi-l dobor”. Înrudit ca temă și de aceeași factură baladescă este poemul Întoarcerea din cruciadă, unde idealitatea o reprezintă cetatea Ierusalim, cea mult râvnită de cruciați și acționând ca o ispită irezistibilă: „Pe vechile morminte or să tune / noi cavaleri cu chip de heruvim, / și ei sau alții tot te vor supune, / strălucitorule Ierusalim.” Căci urcușul spiritual spre necesara purificare, dincolo de pierderi dureroase, trebuie să continue: „Înfrânt nu ești atunci când sângeri, / și nici când ochii-n lacrimi ți-s. / Adevăratele înfrângeri / sunt renunțările la vis”(Îndemn la luptă). De altfel poetul crede că năzuința spre spiritualitate, mai ales în mijlocul calvarului, trebuie să stea înaintea oricărei ambiții materiale: „Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, / Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, / Ci pentru văzduhul tău liber de mâine / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”. Și totuși încercarea dramatică de a surmonta cruzimea realității se dovedește de fiecare dată sortită eșecului. Pentru a nu-și periclita de tot echilibrul interior, mai rămânea o cale, cea a indiferenței, a contemplativității pasive: „Și trec spre-același țărm ce nu e, / la braț cu prieteni și vrăjmași, / de-au fost să-mi bată trupu-n cuie / sau să-mi presare crini sub pași”(Înțeleptul). Izvorând din această împăcare olimpiană cu sine, urmează treapta supremă, în care se produce revelația și contopirea ceremonială cu divinitatea, îndumnezeirea fiind așadar rezultatul final al suferinței, după ce însuși Iisus pătrunde în celulă, lângă osândit: „Când m-am trezit din grozava genună, / miroseau paiele a trandafiri. / Eram în celulă și era lună, / numai Iisus nu era nicăiri... //(...) -Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele. / Din lună venea fum de cățui. / M-am pipăit, și pe mâinile mele / am găsit urmele cuielor Lui...”(As-noapte, Iisus...). E momentul deplinei armonii, după o lungă și dureroasă inițiere, când ființa, traversând euharistic suferința, îl primește pe Dumnezeu.

          Poezia lui Radu Gyr despre regimul carceral, scrisă în condiții de temniță, constituie astfel mult mai mult decât un document monografic. Pentru că nu doar realismul crud al mărturiei contează, ci și expresivitatea acesteia, adesea vădind performanțe stilistice uluitoare. Încât cititorul  lui Radu Gyr nu știe ce să facă mai întâi: să empatizeze cu tragedia poetului, sau să se lase pur și simplu sedus de veșmântul sclipitor al discursului.

                                                                    Victor  Teișanu

FLORIN CONSTANTIN PAVLOVICI: ,,TORTURA, PE ÎNŢELESUL TUTUROR”

   

Istoria noastră literară are astăzi şi un consistent capitol inspirat de realităţile crunte ale gulagului din România. Unele pagini au fost gîndite şi compuse chiar între zidurile închisorilor, scrise pe suporturi dintre cele mai bizare sau pur şi simplu încrustate în memoria încarceraţilor. Aici s-ar încadra, de exemplu, Radu Gyr sau Andrei Ciurunga. Însă cele mai multe au ajuns în literatură pe calea memorialisticii. Autorii lor, foşti deţinuţi politici, cunoscînd temeinic, din interior, universul concentraţionar, şi-au exersat uneltele după mulţi ani de la eliberare. Eliberare e un fel de a spune, pentru că şi după marea amnistiere din 1964 în România au fost ani tulburi, de promiscuitate morală şi îndoctrinare forţată, menite să „spele” creierele. Florin Constantin Pavlovici face parte din suita autorilor de memorii, alături de Steinhardt , Goma şi alţii. În 5 ani de temniţă şi muncă silnică la Jilava, Gherla şi respectiv Balta Brăilei sau Delta Dunării a înregistrat ca un seismograf toate faptele, mici şi mari, trecîndu-le prin filtrul propriei sensibilităţi. Nu i-a scăpat nimic, dovedindu-se, ca obseravator, lucid şi redutabil. Viziunea sa se desfăşoară pe două planuri. Primul are în vedere devoalarea atrocităţilor din interiorul gulagului, comise de slugile bine recompensate ale regimului comunist, începînd cu anchetatorii Securităţii şi Ministerului de Interne şi terminînd cu brigadierii lagărelor de muncă şi paznicii închisorilor. Al doilea plan se referă la fauna extrem de diversă a gulagului, în care se amestecă sclipirile de geniu şi înaltă cultură cu ignoranţa, bestialitatea şi rudimentul uman.

Atmosfera din închisoare sau din lagărele de muncă, din care fac parte violenţa, cruzimea şi lipsa de măsură, ar avea ca scop nu pedepsirea „vinovaţilor”, ci exterminarea acestora. Umilinţele pe care trebuie să le îndure deţinuţii sînt nesfîrşite şi par împrumutate din infernul dantesc. Nu bătaia, ci schingiuirea deţinutului este de fapt pasiunea anchetatorilor şi caraliilor. Aceste schingiuiri capătă forme diverse, unele halucinante, de la înfometare şi izolare în condiţii aproape insuportabile, la efort fizic depăşind puterile omeneşti. În perimetrul concentraţionar foamea se transformă în obsesie. Un „reeducat” la Piteşti, condamnat a doua oară, mănîncă orice, de la intestine de cal la carne crudă de cîine, pisică sau şarpe. Deţinuţii sînt permanent expuşi bolilor, după ce consumă ciorbă de ceapă stricată, varză degerată şi sfeclă de pe cîmp. Un ţăran moare pentru că a exagerat înfulecînd cantităţi mari de grăunţe din adăpostul unor hîrciogi. Iar cînd, din cauza vremii, se bucură de răgaz în celule, deţinuţii visează la lumina zilei, lansîndu-se în veritabile poveşti gastronomice, care din care mai utopică. În aceste îmrejurări, ziua cînd primesc arpacaş este una fastă. Şi pentru a împiedica eventuale inechităţi la drămăluirea porţiilor, polonicarii suspectaţi de rea credinţă sînt adesea excluşi din demnitatea de responsabil al cazanului.

Supraveghetorii deţinuţilor reprezintă o categorie specială, de care Florin Constantin Pavlovici se ocupă cu toată atenţia. Chiar dacă sînt sergenţi, plutonieri sau ofiţeri au un numitor comun: ignoranţa crasă şi sadismul fără margini. Anchetatorul Voicu, plutonierii Hahău şi Lungu, sergentul Grecu sau brigadierul stomatolog Andreica alcătuiesc o galerie de torţionari primitivi, a căror înclinare către crimă nu este egalată decît de mostrele de incultură pe care le produc ori de cîte ori se iveşte ocazia. Lor li se opune, cu nobilitate şi decenţă, o altă galerie de personaje, reprezentînd elitele româneşti din rîndul scriitorilor, universitarilor, medicilor, clerului şi teatrului sau militarilor de carieră care s-au ilustrat pe front cu acte de eroism şi patriotism. Aceştia trăiesc, laolaltă sau pe rînd, momente de umilinţă supremă, de chinuri fizice la limita închipuirii, dar, cei mai mulţi îndură totul cu stoicism, în numele demnităţii şi libertăţii de conştiinţă. Aşa se arată a fi scriitorii Alexandru Ivasiuc, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt sau Radu Gyr, orientalistul Sergiu Al-George, avocaţii interbelici Istrate Micescu şi Iosif Bogdan, preotul erudit Gheorghe Chiriac, istoricul Al. Zub, actorul Ion Omescu sau foştii bravi ofiţeri Aurelian Gulan şi Vlad Brussescu. La polul opus s-ar situa intelectuali care, sub presiunea situaţiei lor de întemniţaţi politic sau din oportunism, în libertate, au consimţit la triste compromisuri morale: N. Crainic, Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Max Bănuş, Dan Deşliu sau Eugen Jebeleanu. De altfel, în cealaltă carte de memorii, Frica şi pînda din 2009, Florin Constantin Pavlovici va continua radiografierea  epocii ceauşiste, supunîndu-le unei analize intransigente, dar corecte şi drepte, pe multe dintre figurile emblematice care treceau drept repere culturale ale vremii.

Despre cinismul şi trivialitatea etică a regimului prosovietic vorbeşte şi episodul cazării deţinuţilor într-o biserică din Galaţi, cînd torţionarii au instalat hîrdaiele pentru fecale, necesare deţinuţilor, în sfîntul altar, „ca o atenţie pentru numeroşii preoţi” aflaţi printre „duşmanii poporului”. Într-o puşcărie politică, dar şi în lagărele de muncă, „răul cel mai greu de suportat mi s-a părut a fi absenţa oricărei intimităţi”, spune autorul, vorbind de promiscitatea inimaginabilă a vieţuirii în comun. Tot aşa cum, în altă parte, referindu-se la condiţiile pe care trebuiau să le înfrunte deţinuţii toamna şi iarna, atît afară, la muncă forţată, cît şi în celulele neîncălzite, Florin Constantin Pavlovici crede că de fapt „iadul nu este foc veşnic, ci frig veşnic”. De aceea memorialistul  nu ezită să considere toate instituţiile statului implicate în sistemul penitenciar drept criminale. Şi este aşa, din moment ce, după declararea păcii şi instalarea comuniştilor la putere, au murit în închisori, lagăre de muncă sau în circumstanţe încă neelucidate, peste 300 de mii de români, opozanţi ai noului regim, egalîndu-se astfel numărul celor dispăruţi pe fronturile războiului. Prin intermediul anchetelor Securităţii, în celulele închisorilor sau în aşa-zisele unităţi de muncă, asistăm oripilaţi la desfigurarea ideii de justiţie şi umanism. Totul pare desprins din viziunile absurde, macabre şi aberante ale vreunui degenerat.

Această lume a degradării este surprinsă de către Florin Constantin Pavlovici în pagini de tulburătoare acurateţe literară. Tabloul iadului moral este realizat fără fisură. Rar se întîmplă ca unui prozator să-i reuşească atît de strălucit portretele tuturor personajelor. Atmosfera apăsătoare, tensiunea şi suspansul, menţin vie imaginea acestei comunităţi umane parcă exilată în altă realitate, una a terorii, putrefacţiei morale şi morţii. Este un remember al zborurilor frînte şi destinelor ciopîrţite cu satîrul politic. Grija pentru expresie, sobrietatea analitică dublată permanent de suflul uman al emoţiei, surclasîndu-şi competitorii memorialişti prin surdina aşezată în calea sentimentalismului ieftin, fac din Tortura, pe înţelesul tuturor (Fundația Academia Civică, București, 2011) un roman captivant, la confluenţa dintre psihologie şi aventură. Ne-a impresionat capacitatea autorului de a împinge graniţele concretului înspre hiperbolă, atunci cînd doreşte să transmită cititorului propria percepţie despre fapte şi lucruri.Aşa sînt descrierile savuroase ale delicateselor culinare visate de condamnaţi, mantaua inepuizabilă de la Salcia, bocancii doctorului Sebi Munteanu sau călcătura pe trup a sergentului Negoiţă ca metodă empirică de vindecare.

Ca şi în roman, este dificil să distingi elementele contextului istoric de cele care aparţin aportului ficţional al memorialistului. Într-un decor al exceselor de tot felul, rămîne de admirat tonul prozatorului, echilibrat şi cu nesecate resurse de umor, diagnosticînd exact epoca şi dimensiunile răului, însă fără încrîncenări revanşarde. Involuntar ne amintim deviza unui alt mare memorialist, Mircea Vulcănescu, deţinut politic şi el, care cerea testamentar „să nu ne răzbunaţi”. Ironia colorează totul din belşug, sarcasmul în schimb se supune continuu filtrelor moderatoare ale autorului. Probabil umorul fin, cărturăresc, vine tocmai din perfecta stăpînire de sine a observatorului povestaş. Putem desprinde şi o lecţie morală, aceea că regimul de represiune politică devine posibil doar pe fondul complicităţilor şi laşităţii noastre generale. În final rămînem cu imaginea monstruoasă nu doar a perioadei incriminate, ci de fapt a oricărui regim bazat pe represiune şi comportament arbitrar. Memorialistul dă totuşi de înţeles, fără efuziuni de optimism găunos, că fiinţa umană, alcătuită din bine şi rău, poate înclina balanţa, prin apel la raţiune şi voinţă, în favoarea binelui.

Intrat  fulgerător în literatura română, pe uşa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanţelor noastre critice, bucurîndu-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică şi narativă şi abilităţile de profund diagnostician al realităţii. Cu  Tortura, pe înţelesul tuturor literatura română nu a cîştigat  doar nişte excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil.

P.S.  Florin Constantin Pavlovici s-a născut la Conceşti, Jud. Botoșani, în martie 1936. După ieşirea din închisorile comuniste, a lucrat zeci de ani ca  jurnalist de radio şi televiziune. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bucureşti.

                                                                                         Victor Teișanu Darabani, 2017