„Voi spune tot timpul că mi-i dat să cred în poezie
nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau
nu. De cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea
sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în
viaţa dumneavoastră ?
− Asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă
să cred în destin. Îmi sunt născut la Târgu Neamţ, dar casa copilăriei e la
Vânătorii de Neamţ, în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana,
devenită celebră prin pana lui Creangă, cel mai testicular prozator din
literatura română. Devenită chiar un Iordan al literaturii noastre. Acolo, în umbra Cetăţii Neamţului, bălăcit
toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu
între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail
Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din
Vânătorii de Neamț, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa
noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar
la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până
azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru. Ce
rol a jucat destinul, întrebi
dumneata, iar eu pot să mă-ntreb ce rol am jucat eu în mîinile destinului. Pentru
că despre destin e vorba, nu despre opțiune, de care poți să uzezi la market
sau la alegerea mujloacelor de transport. Consider poezia nu doar un simplu exorcism,
ci o punere în legătură cu miracolul
ființei, cu înalta rostire. Dar lucrurile vin în cazul unui poet adevărat, așa
cum îmi place să spun, dintr-un blestem, un blestem în sensul crud, inițial,
grecesc al cuvîntului, un blestem diriguitor de destin. Altfel nu-mi pot explica de ce pe la cinci
ani și jumătate, pe prundul Ozanei în știoalnele căreia m-am bălăcit toată
copilăria, am început să gînguresc poezii, să iubesc rimele și să-mi întăresc
credința în cuvîntul civilizator.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori,
arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a
produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele
încercări literare.
- Momentul debutului, așa cum îi
spui, dragă Petruț Pârvescu, a fost într-o vară pe cînd aveam vreo cinci ani și
jumătate. . Din pragul casei copilăriei până la Ozana (firul apei) aveam vreo
60 de metri, prin grădina noastră. Aş putea spune fără urmă de jenă că în
copilărie cel mai bun prieten mi-a fost Ozana. Era prietenoasă şi miraculoasă.
Aici am scris prima poezie. Desigur, direct pe creier. Plouase mult, vreo trei
zile, şi Ozana era tulbure, nervoasă, ducea cu ea cioate, jnepeni, ierburi,
scânduri din garduri, coteţe. De pe înaltul mal din dreapta am văzut un cal şi
un călăreţ cu o găleată în mână căutând loc prielnic de trecut dinspre muntele
Cetăţii la malul unde stăteam. Atunci mi-a fulgerat un gând, considerat de mine
cu valoare de poezie, pentru că l-am contabilizat ani în şir şi nu l-am spus
nimănui: „A venit Ozana mare/ Şi-am văzut
unul călare/ Şi în mână cu-o căldare”. După fulgerarea asta au venit altele
şi altele, multe poveşti auzite şi rimate de mine au umplut caiete întregi. Dar
totul rămânea o taină, un secret de nezdruncinat. Mama Cassandra, despre care
voi spune mereu că a fost o sfântă şi o farmazoană mă vedea citind, încerca
a-mi stinge lampa după miezul nopţii, dar n-a ştiut multă vreme că scriu
poezii. Eram un copil prizărit, fragil, costeliv (dacă m-aş fi născut în Sparta
m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi mama se arăta îngrijorată de întârzierile
mele la seculara de-acum bibliotecă a satului, fondată cu 5000 de volume de
arhimandritul Chiriac Neculau prin 1895 şi de bolnăvicioasa mea apropiere de
bătrânii povestitori ai ţinutului, între care moş Dumitru Blaga, bădia Gheorghe
Ţîrlii, moş Costică Almăşanu sau bădia Ion Tulan.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
- Mai întîi
debuturile în reviste: în Amfiteatru, 1974, sub girul poetei
Constanța Buzea, în România literară,
1979, prin girul criticului Laurențiu Ulici, în Tribuna
de D.R. Popescu, în Luceafărul, girat de Cezar Ivănescu. Prima carte, Intrarea în scenă, depusă la un concurs
de debut al editurii ”Albatros”, a apărut, ciuntită, cu multe cuvinte prohibite
îndepărtate din texte (înger, biserică,
biblie, disperare etc.) abia în 1984.
Dar așa ciuntită, mutilată, cu doar o treime din textele cuprinsului original,
s-a bucurat în scurt timp și în toate revistele din țară de peste patruzeci de
cronici.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare
literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi
scriitor?
- Mai întâi am făcut tot ce se
poate face să-mi apropii prin lecturi marii scriitori, ai ţării şi ai lumii, pe
urmă să mi-i îndepărtez, să mi-i aşez pe piedestalele lor pentru a nu-mi
încurca drumul. Acum ştiu că hotărârea unui tânăr de a porni pe un drum cu mii
de cunoscute cum este cel al Poeziei vine din credinţa că va reuşi să egaleze
pe Eminescu, Göethe, Rilke. Cît se poate de normal. La asta se adaugă ideea
aparent infatuată că tot ceea ce va face poate schimba sau salva lumea.
Pe de altă parte, pentru un tânăr poet
influenţele sunt scuzabile, mai târziu dacă seamănă cu alţii e un dezastru. O
ratare. Nu de talent sau veleități este vorba, de talente lumea e plină.
Talentele sunt fragile şi nesigure. Totul
e să devii o natură. Atunci nu mai poţi confunda jocurile înşelătoare ale
gloriei cu bucuria fiinţială de a te simţi unic.
Plecat
de-acasă, din ținutul Neamțului, am cunoscut scriitori, pictori, cîntăreți. Au
fost multe întîlniri providențiale, dacă mă gîndesc la marele pictor Vasile
Chinschi (botoșănean bucureștenizat, care m-a și găzduit o vreme), Constantin
Piliuță (unul din stîlpii boemei bucureștene), Petre Țuțea sau Sabin Bălașa. Ca
student la Facultatea de filologie bucureșteană am cunoscut pe aproape toți
poeții generației 60, pe Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Petre
Stoica, Marin Sorescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Cu mult
prea popularul Nichita Stănescu, cel cunoscut prin Traian T. Coșovei și Elena
Ștefoi, am și băut cîteva vodci. Să adaug apoi majestuoșii poeți moldavi , cu
care am devenit prieten, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Grigore
Vieru, Cezar Ivănescu. Pe urmă, criticii Eugen Simion, Al. Piru, Nicolae
Manolescu (mi-au fost și profesori la Filologia bucureșteană), Gheorghe
Grigurcu, Marin Mincu.
Păstrez mai multe scrisori de la Constantin Noica, N. Steinhardt, Emil
Cioran, Octavian Paler, de la poetul portughez Egito Gonçalves, poetul grec,
premiant Nobel, Odysseas Elytis, cu care am corespondat și înainte de 1989.
Întotdeauna m-au emoționat mîinile întinse prietenește, solidaritatea sinceră,
neviclenită. În timp am constatat că nimic nu e mai toxic decît o falsă
prietenie. Din generația mea corespondam asuduu cu Dan David, Liviu
Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrașcu ( păstrez de la el peste patru sute de
scrisori), Lucian Vasiliu, George Vulturescu. Și acum, pe vremea detractorilor
în floare (nici Eminescu nu a scăpat de înjurăturile unor limbrici literari
contemporani!) eu nu contenesc să onorez aceste spirite, majoritatea plecate
prin agorele cerești, să-i editez, să-i păstrez în actualitate, adică.
Cît despre evenimente cu
prieteni, cîteva cuvinte doar despre Colocviile Naționale de Poezie de la Târgu
Neamț. În 1983, la terminarea Facultăţii de filologie din Bucureşti, mi-am
ales ca temă pentru lucrarea de diplomă „Generaţia poetică 80 în literatura
română” (coordonator Nicolae Manolescu), adică am preferat să scriu despre
prieteni. Mi-a venit atunci ideea de a aduna toţi poeţii buni, autentici ai generaţiei 80 la Târgu Neamţ, unde mi se
dăduse un post, par hazard, de instructor de teatru şi poezie la Casa de
cultură. Acest proiect mi s-a împlinit repede, în 1984, prin Colocviile Naţionale de Poezie
de la Târgu Neamţ, din care s-au ţinut zece ediţii. Un proiect cultural pe cate
l-am impus cu mare greutate, o ediţie (cea din 1988) fiind chiar interzisă de
paznicii ideologiei comuniste de atunci. Îmi place să cred că aceste colocvii
au însemnat destul de mult pentru o generaţie aflată în faza solidarizării. Eram foarte tineri. Până la revoluţie,
an de an, au trecut pe la Tg. Neamţ, pentru spovedanii întru frumos şi bine şi
pentru agheazmă de Ozana, Matei Vişniec,
Florin Iaru, L. I. Stoiciu, G. Vulturescu, N. Danilov, Ion Mureşan, Aurel
Dumitraşcu, Dan David, Lucian Vasiliu, Alexandru Muşina, C. Hrehor, Elena
Ștefoi, Dumitru Păcuraru, Cassian Maria
Spiridon, Gellu Dorian, Magda Cârneci,
Dinu Flămând, Elena Ştefoi, Cristian Moraru, Ion Zubaşcu, Al. Pintescu, Liviu
Antonesei, Călin Vlasie, Gh. Izbăşescu, Mariana Marin etc. etc. Dintre
teoreticieni am invitat pe Laurențiu
Ulici, Mircea Martin și Marin
Mincu. Era perioada solidarizării
tinerei generaţii ’80, iar la
Tg. Neamţ, nod cultural binecuvântat, s-au citit poeme dure, subversive poeme,
refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia
scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia
comunistă. Deseori sunt întrebat dacă
am vreun amestec în botezul “Şcoala de
poezie de la Neamţ?” făcut grupării portice de la Neamț. Răspunsul e că
n-am nici un amestec, nici un merit! Criticul literar Laurenţiu Ulici a scris
primul despre “şcoala de poezie de la Tg. Neamţ”. Eu reuşisem să adun la Casa
de Cultură a acestui târg cu douăzeci şi două de mii de locuitori după alipirea
Humuleştiului, un grup de poeţi tineri şi originali: Nicolae Sava, Aurel
Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, George Calcan, Gh. Simion. La acest nucleu (Cristian Livescu îl numea enclavă) s-au alăturat după aceea Radu
Florescu şi Vasile Baghiu. Se
citea, se suporta critica, dar mai ales discutam cărţile citite. Noul roman
francez era fumat, dar veniseră cu tot spectacolul în proză, cu o tratare
originală a fantasticului, sud americanii: Roa Bastos, Marquez, Llossa, Ernesto
Sabato, Borges etc. Ironizam şi noi sintagma “şcoala de poezie”, preluată de mai
toată critica literară. Acolo noi eram profesorii, noi practicanţii. Fiecare cu
talentul său, cu originalitatea, cu modelele sale. Dacă eu aveam de modele în
poezie pe Catullus, Rilke şi Elytis, Aurel Dumitraşcu avea pe Ezra Pound,
Kavafis şi Mazilescu, iar Nicolae Sava pe Trakl şi Brodsky.
Toate
cărţile bune aveau circulaţie între noi. Le urmăream şi ne urmăreau ca umbra.
De la Tg. Neamţ la Borca (unde locuia Aurel Dumitraşcu), de la
Borca la P. Neamţ (unde locuia Adrian Alui Gheorghe). Scriam scrisori. Peste
douăzeci pe săptămână. Acum, la moartea lui Paler, de
exemplu, am găsit peste treizeci de scrisori de la Domnia Sa. De la Aurel Dumitraşcu, care locuia la Borca, la doar 50
km de Tg. Neamţ, deţin peste patru sute.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi
gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste
condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre
scriitor şi putere?
- Scriitorul a
fost marginalizat la maxim, în toată lumea, în ultima sută de ani. Dacă
încercăm comparația poetului de azi cu poetul de acum trei mii de ani (care era
șamanul, sacerdotul, sfătuitorul regilor și împăraților) nimerim într-un regretabil
hazard. Într-o epocă a pozitivismului
total, a crede în forța cuvîntului civilizator, în frumusețea salvatoare, e un
pericol. Si n-o face decît blestemații.
6. Literatura – la frontiera mileniului III.
Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
- Cu un număr infim de cititori, deseori
ignorată.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre
un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă
carte?...
- Voi spune tot timpul că mi-i dat
să cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol
care ţi-e dat sau nu. De cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem
poezie. Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre locuitorii ţinutului
care mai crede în inspiraţie (oare a scrie poezie fără inspirație, doar cu
mijloacele ingineriei textuale, nu e o lipsă de bun simț?), vă pot spune că
poezia vine şi pleacă fulgerător. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu
mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu
tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai
disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu Poezia. Prin urmare,
înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare
liberă, eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe
apropierea unei femei cu halou.
Cărți? În curînd FERESTRELE
OARBE, o carte care adună poemele scrise în jertfelnica perioadă din urmă, CĂRUȚA MUZICALĂ ȘI ALTE POVESTIRI și, neapărat, MARTORII ORBI, mult așteptatul de către prieteni roman al boemei.
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a
avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text
care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.
EVANGHELIA DUPĂ CORBU
Nu ştiu cui va folosi cântecul ăsta
bătrân şi virgin
aceste versete
cu zornet pământesc
sărutate de
cenuşa atâtor trecute disperări.
Dar cum orice
sunet roade din clopot
tot aşa
întrebările din inima celui singur
până se topeşte
încet
şi pe când
borţoasa absenţă pe nesimţite naşte
o nouă absenţă
la fel de perversă
mi-i dat să
rămân cu strigătul întreg şi neauzit
Doamne
am vizitat
site-ul cu tine pe Internet
facerea Lumii şi
facerea Edenului a şasea zi
ce interesant
primul om şi prima lui umbră
sodomele şi
gomorele
jertfirea mielului
sfânt
primii zimţi ai
conştiinţei de sine a lumii
micile şi marile
teofanii exodul proorocilor
har şi metanoia
pe podelele templelor tale.
Am vizitat
site-ul cu tine Doamne
dar nici un
răspuns la vechile-ntrebări
e-atâta noapte
în noi şi-atâta lumină în
paraclise!
Cu mâinile
întinse spre tine Doamne
doar ca să
mă-ntâlnesc şi
să-mi pipăi
sinele ca pe-un sâmbure
de migdală.
La ce bun să mai
scriem un cântec pentru
desăvârşirea
fiinţei, puah!
Nu pot să nu le
spun:
Don Cevedo Dimitri şi Don Alvaro
laptopul se poartă cu grijă ca gloria
ca iubirea de sine
şi cu mai multă demnitate se
înaintează-n
deşert!
Dar (dacă am eludat martorii)
ce căutaţi voi pe scările viscerale
ale acestui poem ca un înfricoşător
aşteptând menuetul?
Acum pot să
întreb:
ce să fac Doamne
cu mitologia lui Homer
cu esenienii
religia budistă sau cu aramiştii
zenonoiştii
robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe
cu argonauţii
desăvârşirii
ce să fac Doamne?
Nu simţi cum nimicul
ăsta din noi se-agită
şi gâfâie până
la orgasm
iar paradisurile
scrâşnesc iluzorii
în timp ce
salutăm prima naştere din nimic?
Ce zici Don
Alvaro?
Ce
zic, ce zic?! Lasă eternul dacă
pâinea-i pe masă
şi
o karma visează la tine
(toţi
cei care conservă istorii o sfârşesc prost)
lasă-te
scufundat în heleşteul uitării
decât
foaia plină de litere
mai
bine o plajă goală legată strâns
de ombilicul mării
undeva
în Dobrogea sau California
la
Miami sau Taramira
*
* *
Altădată liniile
din palmă încropeau un destin
Dar eu de-atâta
timp nu mai aştept pe nimeni
din pustiu
nici un prooroc
care să facă ceva cu
groapa asta
îngustă din mine.
Doamne
numai tu poţi veni
dinspre stele
înspre alge
dinspre ceruri spre
noroi
să
iei aminte la robul tău cel înveşmântat
în
carcasa de pământ dospit
cu
acelaşi gust al lepădării de sine în gură
rătăcitor
prin sălile de aşteptare ale istoriei
printre
matroane seminarişti cu gulere scrobite
poeţi
nesinucişi la timp perorând despre vid
şi nesupunere
călugări
budişti mirosind a pizza hut
şi-a
creveţi prăjiţi în ulei de măslin
târfuliţe
râvnind sexul elicoidal al argonauţilor
chiar
acum o sfântă fără nume cade din
Sfânta
Scriptură direct în acest poem
despre
mine
în
care întunericul vine la oră fixă
dar
Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani.
*
*
*
Oare
a face lumea nu e mai puţin decât a o înţelege?
Aşa
începe apocalipsa de fiecare zi:
cei
şapte îngeri vestitori îşi aruncă trâmbiţele în râu
nu
le auzi respiraţia nu vezi decât
cerul orb
agitându-se
faptele
apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie
revăzută
şi adăugită
Dumnezeu e mort
- spune Nietzsche
e doar obosit -
spun eu - şi câteodată amnezic.
Don Cevedo zice:
La început a
fost marele Cuvânt
care s-a fărâmiţat
în mii şi mii
de cuvinte
pipernicite şi purtătoare de pagubă.
Şi aşa cum nu
există dragoste fără milă
cine gustă azi
din azima cerului
îşi are privirea
surpată de lacrimi.
Dacă sunt cel ce
nu sunt
pot să ating
virginalele aurore
cu un fir de
tămâie în mâna dreaptă
şi să întreb pe
unde umblă arpentorul destinului
deşi Don Alvaro
îmi arată Sfântul Cvartet din
învechitele
cărţi:
Înţelepciunea Iubirea
Speranţa şi Credinţa
iară eu:
pulvis et umbra sumus
cinis et umbra...
nihil homini certum
est!
O.
lady, lady, prestidigitaţia ta îmi
întrece visarea
şi
pământeasca singurătate acum e linişte
în
pântecul tău
iar unii şoptesc sfânta fecioară schimbă Palmolive cu
Elsève
pentru fericirea părului personal
sfânta
fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe
în
rochii chimono şi coafură Iulius Fuch
toţi
stau în aşteptare până înfloresc
porţile
împărăteşti
iar
eu din nou spun:
trece
totul în contul meu Doamne
cine
ştie dacă vei deschide această singurătate
ca
o cutie neagră ticsită de rugă
(oare
a face lumea nu e mai puţin decât
a o înţelege?)
lasă-mă
cu acelaşi gust al lepădării de sine
în
gură
şi
pe cât am aşteptat încă mai aştept să cazi
din
carul mare între spinii întrebărilor mele
sau
din ursa mică sub formă de pulbere
pe
creştet aici în dormitorul comun al
acestei
lumi
unde
probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a spaimei
şi
catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.
Pe
urmă franjurii liniştii
pe
urmă Atoatestăpânitorul Nimic.
Iaşi,
2014