SCRISOARE CĂTRE MINE ÎNSUŞI

(sau viaţa şi opiniile lui Mircea Zacharias Oprea)

*

Numai şi dacă aş fi citit titlurile capitolelor din cartea sa – 12 capitole-apostoli, susţinătoare a mirării că este -, numai şi pentru atît m-aş fi declarat fan pe viaţă a lui Mircea Oprea! Căci nimic nu poate fi mai incitant în a aproxima aproximaţia care eşti, decît titluri ca acestea: „Povara ce înalţă” (avîndu-l prim-solist pe Domnul Sisif S. Sisifescu, străbun şi urmaş dealtfel, şi al domnului Mircea Oprea); „Să priveşti la nimic” (iar eu înţeleg foarte bine asta, de-o viaţă sînt specialist în nimic); „Urîţenia gătită de petrecere”; „Anxietatea de bine” (nu rîde, neofit-cititor, doar anxietatea mai dă seama că încă eşti, că încă ţi-e bine!); „Templul de pe groapa de gunoi”. Eu, fiind frate cu oximoronul şi găsind în dl. Mircea Oprea un alt frate, n-am putu să-mi intitulez aceste note decît cum le-am intitulat – în cinstea noastră şi a limbii române, care ne suportă -, căci asta face dl. Mircea Oprea, trimite această carte-scrisoare către mine (către tine, către el)… însuşi!... (însă, cu egală îndreptăţire, aş fi putut intitula aceste note şi „Binecuvîntata fericire provizorie şi în sincope” sau „Muncă voluntară şi patriotică: reparaţia de primăvară a haosului”.)

Dl. Mircea Oprea a ajuns la o vîrstă-promontoriu, de pe care poate privi în Valea Vieţii sale, pe acolo găsindu-se şi unii dintre noi; mai mult decît noi, pe acolo se află Sinele său, care-i arată jur-împrejur şi spune: aceasta este Viaţa ta, unde nu pricepi, te voi dumiri!

„Împăcarea cu lumea” (editura „Zona Publishers”, 2013) este o lecţie de dumirire a Eului, ajutat de Sine; uimirea lui Mircea Oprea – Doamne!, acesta să fi fost eu?!... ăştia să fi fost voi?!... – este uimirea ascunsă în fiecare, dar de care dă seamă, mai ales, cei cu pix fîşneţ şi har divin sau luciferic; în 350 de pagini dense, saturate de Fiinţa-integratoare şi Lumea-Carusel, Mircea Oprea justifică un om, o viaţă, o mulţime de opţiuni, o infinitate de incertitudini şi se cuvine să-l lăsăm chiar pe autor să ne-o spună: „Jurnalul de Curteşti (subtitlu al cărţii, n. m.) nu-i o cronică. E doar Jurnalul pe care nimeni nu l-ar scrie în locul meu. Şi nu priveşte o viaţă reală, cu stare civilă, cu cele văzute de faţă cu martori, pentru că eu nu scriu Istorie, nu scriu Memorii. Scrisul sublimează starea mea de spaimă, extaz în oglindă, pe care nu o trăieşte altul în locul meu şi nu mi-o pot reprima, ea venind dintr-un interior şi un anterior unde n-am avut tăria încă să sondez, vine din debaraua cu de toate, şi acum e vremea să fac ordine. E spaima dintotdeauna dar pe care mi-am reprimat-o, spaima neezitând să se arate în resentimente în faţa semenilor, în faţa celor apropiaţi. (…) Cine sunt şi, mai ales, cine sunt eu pentru mine. Adun din urmă poverile unei existenţe de mai bine de jumătate de secol, parte a vieţii în care mă puteam distanţa de alţii cu luciditate, şi încerc să văd firul, capătul de care să mă leg. Altfel, din contingenţele mele cu realitatea imediată, comună şi celorlalţi, vizibilă celorlalţi, din această atingere nimic nu justifică pretenţia mea la alt răsărit de soare, la altă clipă chiar dacă, alături de Seneca, m-aş simţi îndreptăţit sub scuza că nu-s atât de bătrân încât să nu merit încă o zi. Să mă-ntreb pentru ce? Din inerţie? Răspunsul nu mă linişteşte nici pe mine, nu linişteşte nici pe ceilalţi.” (p. 100-101)

Mircea Oprea nu este un fericit, nu este un acrit; Mircea Oprea este din stirpea – nu aşa de numeroasă, cum s-ar crede – a lucizilor, care se însingurează prin însăşi luciditatea lor, amintindu-mi-l mereu pe Camil Petrescu: „Cîtă luciditate, atîta dramă.” Avînd posibilitatea, dată de fatum, de a cunoaşte mai adînc şi mai îndeaproape Lumea, în multiplele-i articulaţii, Mircea Oprea nu s-a lăsat îmbătat de fulguraţii – bune pentru optimiştii de serviciu -, ci mereu s-a întrebat ce se află dincolo de cortina butaforică: „Nesăbuinţa de a glumi în toate, şi pe seama mea, este cîştigul singurătăţii şi asta ostenind ani în şir în încercarea de a face ordine cu mine, de a curăţa unde ştiam eu că-i murdăria mai mare, sub pielea mea, în apropiere de mine. (…) Aşadar, neînfrînarea de a duce spiritul pînă la absurd, ironia, osteneala pentru perfecţiune împinge gravitatea înspre derizoriu, transferă realitatea într-un infim ridicol – pastişă după un adevăr dureros. (…) Cînd totul devine grav prin lipsă de sens, ori prin sensul pe care eu încă nu l-am găsit, cum s-o iei în serios? Mai bine glumeşti, doare mai puţin.” (p. 78-79)

Şi, dacă vă închipuiţi că veţi găsi şi dvs. aceleaşi lucruri, vă înşelaţi: fiecăruia ne este dat a trăi şi a privi alt film al Lumii, fiecăruia ne este dat a ne minuna luminos de spectacolul jucat de fiecare semen cu care destinul ne face cunoştinţă. Spectacolul Mircea Oprea, prin inteligenţă, decenţă, profunzime şi infinită melancolie în faţa Naturii-Mamă, ne captivează, ne va captiva şi depinde doar de noi să ne folosim de cărările pe care le-a defrişat Fiinţa sa.

Avîndu-i mereu, de-a dreapta şi de-a stînga sa, pe Homer şi pe Iov, Mircea Oprea le arată – cu decenţă intelectuală – cum şterge cu pămătuful spiritului său pietrele din Catedrala Fiinţei, îi ia martori dar şi maeştri, aşa cum îi stă bine oricărui om stupefiat de plutirea sa, prin Spaţiu şi Timp; şi cred că şi ei îl iubesc, văzând că a învăţat lecţia – de a fi funigel în mirobolanta şi eterna poveste despre om.

Construindu-şi cartea în stilul moraliştilor francezi (Pascal fiind lumînarea de la căpătîiul patului), al dlui Cioran – în pofida faptului că dl. Adrian Marino vomita cînd auzea de fragmentarismul intelectualilor români -, găsim mereu firul care leagă aceste fragmente şi care nu este altul decît Fiinţa, în tribulaţiile sale interogative, tremurătoare, stupefiate; vom descoperi în final nu o perfecţiune, ci un om din carne şi oase şi, mai ales, din spirit hulpav şi cercetător; vom descoperi în final un Mircea Oprea care a binemeritat de la viaţă, căreia i-a oferit şi căreia i s-a oferit, într-un schimb benefic pentru insignifianţa noastră de homunculi.

Parafrazându-l pe dl. Mircea Oprea, aş spune că a reuşit, în această carte, să fie „pelin de leac în lanul cu mătrăgună”, a reuşit ca, înşurubîndu-se în nori dar şi în inima Fiinţei, să dea seama despre insignifiantul şi mirobolantul în care trăim, despre Realitate; a reuşit – lucru extraordinar pentru un scriitor – ca spiritul şi sufletul cititorului care sunt să se lase conduse de spiritul şi sufletul neliniştitului şi uimitului care este; şi, găsind multă complementaritate cu ideile şi stuporile mele, declar aici şi acum că aş semna oricînd cartea dlui Mircea Oprea.

Este prima carte a acestui scriitor, pe care o citesc; şi am rămas plăcut surprind de fluenţa şi bogăţia stilului, m-a uimit acurateţea de incizie a frazei, m-a provocat fondul care s-a lăsat îmbrăcat de această formă; semn că este un scriitor deplin format (ceea ce n-ar trebui să ne mire), semn că viitoarea problemă a dlui Mircea Oprea va fi alegerea proiectelor scriitoriceşti care urcă să se întrupeze în pagină.

Sunt multe, multe pagini antologice; selectînd una sau alta, pentru exemplificare, le-aş nedreptăţi pe celelalte; nu pot, totuşi, a nu vă cita două fragmente, aşa, ca şi cum v-aş plimba pe sub nas o dulceaţă de chitră, preparată în bucătăriile paradisului: „Orice adevăr, orice cuvînt aş striga despre voi, acela ar fi un autoportret, o vorbire despre mine. În dărnicia mea am spus că trebuie să mă împac cu lumea şi, în spirit vorbind, am admis că lumea este jumătatea mea. Dar încă mă întreb de nu-s prea generos în cuvinte, prea risipitor cu mine în dezvăluiri inegale în faţa lumii; mă întreb, în concubinajul acesta de vorbe ascunse, de nu cumva lumea e mai puţin decât îmi spune ea că este atunci când zice că mi se dezvăluie. Timpul meu bătut de vânt…„ (p. 132)

Şi: „Scriu, scriu despre mine, despre cele ce-mi sunt în preajmă, cât să mă strecor, cât să intru sub pielea, sub coaja lucrurilor, nu în miezul, nu în inima lor. A înţelege, în orgoliul meu, înseamnă să fii tu însuţi lucrul acela, să te abandonezi pe tine şi să fii tu, pe de-a-ntregul şi de-adevăratelea, fiinţa ce vrei să o înţelegi. (…) Nu vom înţelege cele ce nu-s zămislite de noi. Noi să fim matricea lumii şi tot nu cred că vom pătrunde taina ce dă viaţă lumii din viaţa noastră. Gâza cea mică nu va pricepe ce o ţine pe ea în aer, taina din care ea s-a ivit ca idee de zbor; şi noi ce suntem mai mult decât gâza?(…) Lumânare de la lumânare, stea din stea se aprinde până arde toată bolta, bobul de lumină zboară pe sine luminându-se fără să se vadă.” (p. 143)

În mizericordia sa, dl. Mircea Oprea ne face părtaşi la o fabuloasă lume rurală şi ancestrală, pe noi, cei care am uitat să ne dezlipim tălpile de asfalt; şi ne mai spune, discret, fără a ne impune ceva, că altfel se devoalează Fiinţa înfăşată cu pelincile Naturii-Mamă, că Fiinţa cu fruntea mîngîiată de nori şi cu picioarele în rouă are şi rost, rostul divin.

Aş putea scrie despre această carte o carte; dvs aţi putea scrie, fiecare, cîte o carte – despre sau pornind de la această carte; nu o voi face, poate nu o veţi face nici dvs., însă un lucru e cert: trebuie să ne scoatem pălăriile în faţa dlui Mircea Oprea – doar pentru faptul că ne-a pus neuronii la treabă, doar pentru faptul că a dat sufletelor noastre hrană cît să-şi mai îngăduie trecerea-petrecerea! Şi, credeţi-mă, ştiu despre ce vorbesc, nu sunt atît de multe – pe cît s-ar crede – cărţile care să nu te facă a-l căuta pe autor şi a da cu el de pămînt – că ţi-a furat ceva ce nu-ţi va putea da înapoi vreodată, timpul…

Definitivez acum o carte în genul celei scrise de dl. Mircea Oprea; ca un semn de reciprocitate simbolică şi în spiritul cărţii Domniei-Sale, voi cita o propoziţie din cartea mea: „Cine, cine te va consola de tine?!...” Sunt temerari, ca Mircea Oprea, care au încercat să răspundă la această întrebare – şi e suficient să citeşti „Împăcarea cu lumea”.

Poate că, uneori, dlui Mircea Oprea îi va fi jenă, pentru că ne-a condus prin cămările Fiinţei sale; numai că, aş vrea să-l liniştesc: sunt şanse ca noi, cititorii lui, cu răsuflările spiritelor şi sufletelor noastre, să-i încălzim aceste cămări, să i le învelim în norii cei atît de dragi Domniei-Sale!... Şi, să mă ierte pentru această aşa-zisă cronică de întîmpinare la cartea sa; ştiu, cuvintele mele, faţă de încărcătura cărţii sale, au fost ca nişte paiete antitanc!

Ştiţi cu ce senzaţie m-am despărţit de prima lectură a acestei cărţi? Cu senzaţia că Mircea Zacharias Oprea a şters lacrima unui fluture buzunărit!... (De ce îi spun, uneori, Mircea Zacharias Oprea?... Pentru a adăuga spiritului său o „povară care înalţă”…)

Fie ca şi literatura română să adaste la umbra acestui pelin, pe numele său Mircea Oprea!

Stelorian Moroşanu,

număr statistic şi insignifiant

Dorohoi, 19-21 decembrie 2013

P.S. – Te miri, neofit-cititor, că nu am adus nici o critică acestei cărţi, acestui om, acestui scriitor?... Vezi că nu eşti atent?, cum să comit tautologia de a bruia critica acestei cărţi, a acestui om, a acestui scriitor – făcută (preţ de-o carte) de însuşi Mircea Oprea?!...

Mircea Oprea -

 VESELA POVESTE A PITICULUI CEL TRIST

Într-un timp pe care nu l-am trăit, în Huntania, împărăţia cea îndepărtată de noi la peste o mie de orizonturi, dacă e să socotim în unităţile de măsură ale acelei împărăţii, domnea o tristeţe veche, de pe când împăratul pierduse ultimul război în urma căruia, printr-un miraculos joc al întâmplării, hotarele i se lăţiseră cum nu fuseseră ele niciodată. În împărăţie zâmbetul se vedea rar pe faţa oamenilor, ca într-o veşnică mahmureală, iar când se ivea părea mai degrabă un delict, ceva de ruşine, şi plebea nici nu avea motive să fie bucuroasă de viaţa sa plină de corvezi, de hachiţe domneşti, greu de suportat, greu de explicat. Dar curtea împăratului Huntag avea ritualul ei, avea dregătoriile împărţite pe slujitori înalţi ca orice împărăţie obişnuită. Pe lângă dregătorii, fiecare cu rostul ei, mai erau vreo două duzini de bufoni conduşi de un staroste, pitici, cocoşaţi sau cine ştie ce altfel de stricaţi la minte şi la trup, toţi cu apucături de circari şi de care, de ce să te înspăimânţi, mai întâi râdeai, mulţumit că tu nu arătai chiar aşa.

Multe dintre stârpiturile astea se aciuaseră în preajma fetei împăratului, Prantosia, pe numele ei, singura lui rază de soare, o rază de soare care l-a ajuns abia spre bătrâneţe, fata apropiindu-se cu fiecare zi de timpul măritişului dar împăratului numai la asta nu-i stătea gândul, pe când fetei îi era ruşine să-şi supere părintele cu grijile ei atât de mărunte. Aşa că se mai lua cu trupa de estropiaţi cu care îşi îngăduia tot felul de jocuri, bineînţeles, toate, jocuri nevinovate. În orele triste, când nici piticii nu o puteau înveseli, Prantosia se urca pe măgăriţa ei favorită, fiinţă de o gingăşie blândă şi de o răbdare greu de închipuit la un animal, virtuţi rare până şi la o călugăriţă înţeleaptă, darmite la un patruped supus instinctelor sale. Şi aşa, călărind măgăriţa, se plimba pe lungile alei ale grădinii palatului, ore în şir până când măgăriţa simţea că e vremea să se întoarcă pentru o mână de fân pentru ea, pentru câteva fructe pentru stăpână. Doar de departe, câte o slujnică le mai păzea din ochi, ca dintr-un bun obicei şi fără nici o îngrijorare. Fata împăratului se lăuda oricui şi, desigur, piticilor, că Prosita, aşa o botezase de pe când era o mică măgăriţa, îi este cea mai discretă prietenă, confidenta cea mai de încredere, iar faptul că îi rabdă povara arăta a fi dovada grăitoare că simpatia-i princiară îi este împărtăşită.

Între pitici, posaci şi ei, dar cu un dram mai vesel decât ceilalţi supuşi, unul se distingea prin ceva ce n-avea nici chiar împăratul: era de o mâhnire neagră ca un fund de mină de cărbuni şi nimic nu-l făcea să zâmbească, nimic nu-l făcea să-şi lumineze ochii cu o sclipire mai veselă. Glumele celorlalţi, oricât de groase, ori de murdare, nu le auzea şi nu glumea nici el sau, când o făcea – nu el râdea de spiritele sale. Între aceşti circari, Gantug, acesta era numele piticului ursuz, se distingea ca un accident şi părea singurul dintre ei care îşi dădea seama de diformitatea sa, părea să fie singurul supărat că arată aşa. Altfel de ce să fi fost chiar atât de nefericit câtă vreme, prin naştere, n-a pierdut nimic, câtă vreme viaţa asta, lumea – nu i-a luat nimic iar de adăugat, mai ales ceva bun, de ce să-i adauge când şi nouă, ăstora teferi, mai degrabă ne ia? Şi la fel ca ceilalţi chirciţi în trupul lor, arăta şi el pitic pitit în vârsta sa, că nimeni nu ştia câţi ani are, de e tânăr ori bătrân, de e un copil acolo ori un boşorog bun doar de aruncat.

Piticii îşi câştigau uşor pâinea şi rachiul de fructe, căci şi simpla lor prezenţă mai descreţea frunţile mesenilor, ale oaspeţilor cărora erau arătaţi ca nişte animale exotice puţin mai ciudate, fiind îmbrăcaţi colorat şi cu clopoţei de păreau nişte arătări din coşmarul vesel al unui diavol stăpân pe partea cea lumească a iadului. Dacă mai târau după ei vreo potaie deformată şi ea, din rasele astea nenorocite de om ca din distracţie, dacă mai aveau în cârcă vreo maimuţă sau un papagal – puţini supuşi erau chiar aşa de otrăviţi să nu zâmbească la vederea lor. Dar Gantug nu se îmbrăca colorat, nu umbla cu maimuţe, nici cu papagali, n-avea zorzoane, nici clopoţei şi tot timpul tăcea. Avea şi prostul obicei că, aşa mic cum era, privea omul pe deasupra sa, ca şi cum el ar fi fost uriaşul de care trebuia să te fereşti să nu te strivească. Era urât şi antipatic iar vederea lui nu plăcea nimănui. Te şi întrebai ce ar fi fost în stare să facă pentru a-şi câştiga pâinea lui de clovn. În cercul acela pestriţ, părea singurul care murea de plictiseală şi care nu se obişnuise cu starea sa. Adeseori, cine l-ar fi urmărit în tristeţea sa, l-ar fi găsit privind cerul în uitare, privind fie spre nori, fie spre o pasăre în zbor dacă era ziuă, fie spre stele în puzderia lor, spre lună, dacă era noapte, că ai fi zis de n-o fi picat din cine ştie ce lumi străine şi-i rătăcit şi el pe aicea, pe pământ. Dar Gantug nu se îngrijora de starea sa, ba încă şi-o agrava oftând tot atât de des pe cât confraţii săi izbucneau în hohote de râs. Părea să fie cioclul acestor inşi veseli, cel care avea să le amintească mereu că lumea asta nu-i o scenă de plăceri, că la fiecare colţ, în fiecare clipă te pândesc fapte dintre cele mai periculoase, mai grave, boli din care nu poţi să scapi, potopul care nu te ocoleşte, catastrofe, nenorociri şi accidente – de toate reuşind să ai parte numai să scapi la vreme de răutăţile semenilor ce ţi-au pus gând rău şi, mai ales, să scapi de cei care zic că-ţi vor binele. N-avea Gantug de ce să fie vesel. Dar tocmai el, cu faţa sa posacă, se remarca cel mai uşor dintre toţi, deşi nu se străduia în nici un fel. Poate doar din pricina ghinionului că semăna la chip supărător de mult cu însuşi împăratul, dar nimeni nu vroia să o recunoască, să o spună pe faţă, unii şi bănuind o anume rudenie între ei, de la unchi, frate, până la a-i fi chiar odraslă, Dumnezeu ştie din ce împerechere cu păcat. Şi Gantug făcea tot ce putea să evite orice idee de asemănare. Dacă împăratul purta barbă, piticul şi-o rădea, dacă împăratul căpăta vreun tic în mers sau în mişcarea mâinilor, a ochilor, Gantug avea grijă să-l ocolească cu insistenţă. Dar – cel mai simplu era să se ferească de a fi în acelaşi loc cu împăratul, căutând, în felul lor, să domnească în împărăţii diferite.

Petrecerile la curtea împăratului cădeau rar şi prost fără a putea fi ocolite cu totul; norodul avea nevoie de sărbători, avea nevoie să se distreze, că altfel numai munca şi cuminţenia l-ar fi căpiat de tot, mai ales că poporul ăsta cu iz oriental, plin de virtuţi adunate secole la rând, descoperise rafinarea alcoolului în alambicuri casnice, alcool pe care-l sorbea în orice ocazie, beţia şi mahmureala fiind două stări ce se alternau în viaţa lor, de la naştere până la moarte. Nimeni nu se plângea de asta, însă beţia într-o atmosferă de tristeţe părea un lung priveghi fără mort, fapt ce făcea orice festivitate şi mai tristă, un bun prilej de a bea şi mai abitir.

…Aşa era, nimeni nu ştia de unde li se trăgea vălul, umbra asta de tristeţe ca un nor ce nu se mai ducea de deasupra capetelor lor, de pe faţa supuşilor. Şi împăratul Huntag, bătrân şi înăcrit cum îl denunţa şi numele, cel care domnea în vremea poveştii noastre, iubindu-şi supuşii ca orice împărat, se străduia din răsputeri să aducă din nou zâmbetul şi bucuria pe chipul celor din jurul său pentru că, între feţele cele mai triste se afla şi soţia sa, împărăteasa, dar mai ales fiica lor, prinţesa Prantosia – fecioara ce se apropia de măritiş şi nu fusese încă văzută să fi zâmbit vreodată. Aşadar, împăratul îşi împrospătă trupa de bufoni aducând la curtea sa cei mai buni comici de care se auzise în lume, arlechini şi jongleri, panglicari, acrobaţi, contorsionişti, uriaşi de circ ce ridicau un cal cu o singură mână, inşi păşind ca în vis pe sârma subţire cât un fir de păr la înălţimi de zece ori un stat de om, adusese pitici şi piticuţe – familii întregi, papagali de toate soiurile şi păsări colorate ciripind în cele mai vesele triluri, înghiţitori de flăcări şi de săbii, măscărici şi maimuţici caraghioase cu blană şi fără blană, animale de toate felurile ce imitau pe oricine, că toţi erau luaţi în râs şi nimeni nu râdea – oricât se străduia împăratul să înveselească pe tânăra prinţesă, să reînvie zâmbetul pe acele locuri triste ca dintotdeauna.

Zăvorâtă în tăcerea ei înnegurată, zile la rând prinţesa Prantosia se plimba mai departe prin grădina palatului călărindu-şi măgăruşa Prosita, ascultătoare şi împodobită cu cele mai vesele brocarturi cusute în aur şi argint şi lucrul acesta întâmplându-se zi de zi, că toţi ştiau la ce oră şi în ce loc se afla Prosita călărită de frumoasa prinţesă tristă, aşa cum ştiau şi că Gantug, piticul cel mai mohorât din toţi piticii, toţi de la palat ştiau că Gantug, când nu privea cerul, era mai tot timpul cu ochii pe cele două plimbăreţe. Şi asta nu trebuia să mire pe nimeni căci nimeni nu-şi putea lua ochii de la strălucirea podoabelor, doar aur şi perle şi briliante, de la bogatele pânzeturi de mătase şi borangic cu care erau încărcate Prantosia şi Prosita, că nu mai ştiai care-i prinţesa adevărată, care-i domnişoara de companie.

Dar venise vremea ca împăratul să-şi lepede hainele grele ale cârmuirii, bătrâneţile apăsându-l dureros, peste măsura a ceea ce puteau suporta oasele sale frăgezite de boli. În întâlnirile cele tainice cu sfetnicii săi calea nimerită se vedea a fi căsătoria Prantosiei cu fiul puternicului ei unchi dinspre răsărit, prinţul Morthic, ginerele urmând să primească, asta-i era zestrea promisă, şi cârmuirea împărăţiei, cum părea şi firesc între două neamuri legate printr-o dublă rudenie de sânge. Aşadar, căsătoria putea aduce linişte măcar pentru o viaţă de om, mai mult fiind peste puterile noastre să chibzuim, să prevedem. Dar nici o asemenea veste n-avea de ce să o înveselească pe prinţesă, Prantosia ştiind că vărul ei, prinţul, nu era nici făt-frumos din poveşti, nici vreun isteţ ales de zei pentru a sparge enigmele lumii. Şi, cu toate astea, prinţesa şi întreaga curte au fost pregătite pentru marea bucurie la care nu se aştepta să zâmbească nimeni, ba vestea nunţii parcă aduse şi mai multă umbră pe chipul supuşilor. Dar nici noua întristare n-avea să se câştige uşor pentru cei ce se îngrijeau de petrecerea sărbătorii. Au invitat şi au chemat tot ce aflaseră că există în lume demn să înflorească pe faţa cuiva şi cel mai palid surâs – de la acrobaţi şi circari de toate neamurile, înghiţitori de săbii, de flăcări, de şerpi ori de cioburi de sticlă, contorsionişti şi prestidigitatori care făceau licori dintre cele mai rafinate din apă chioară, maeştri din toate artele închipuite vreodată, până şi poeţi ce-şi cântau pentru o cupă de vin laudele către împărat – toţi fuseseră invitaţi la trista petrecere a nunţii prinţesei noastre.

Cum cea mai grea sarcină rămânea tot pe seama vechii trupe de la curte, cu grija ce o avea pe umeri, starostele breslei îl chemă la el pe Gantug să-l întrebe ce are de gând să facă pentru că, iată, i se apropie şi lui bătrâneţile, îşi va termina curând cariera, iar el n-are nimic de laudă în toată viaţa sa, pe nimeni n-a făcut să zâmbească, nici măcar de milă şi, mai grav, nici nu s-a străduit în nici un fel, de parcă simplu fapt că s-a născut aşa, un monstru de pitic, ar fi fost destul să-i înveselească pe ceilalţi. Oţărât şi rău ca totdeauna, piticul se răsti la mai marele bufonilor:

- Şi – ce-o să-mi faci? Îmi iei cocoaşa, îmi îndrepţi doagele astea de picioare, mă faci să cresc cât un om întreg şi-mi modelezi alt chip, mai suportabil? Şi ce dacă n-o să fac lumea să râdă? Bartic, starostele, îl înjură conform protocolului de mamă, de tată şi de toate rudele pe care tot nu i le ştia nimeni şi-l lăsă în pace. Aşa era: piticii între ei nu ştiau nimic unul despre altul decât amănunte fără importanţă, nu ştiau cine al cui este, din ce părinţi se trag, ei fiind adunaţi de mici, de pe când erau şi mai mici, abia la curtea împăratului dându-şi seama şi ei de starea civilă jalnică în care se aflau, înţelegând că, în viaţa asta, mai mult nici nu puteau să spere. Şi nimeni nu se întrebase dacă piticii numai asta vor. Cine să le cerceteze durerile fără leac când, mai degrabă, fiecare căuta pentru un motiv, cât de mic, să-şi bucure clipa ce o trăia. După ce-i mai trecu furia, ruşinat cum nu mai fusese niciodată, Gantug îi promise lui Bartic, starostele, că se va gândi să se reabiliteze cumva, să arate că n-a mâncat pâine degeaba pe lumea asta. Şi apoi, trebuie să mărturisească, ăsta-i adevărul, el ţinea foarte mult la prinţesă şi ar fi o fericire să-i mişte buzele cât pentru un zâmbet – un zâmbet cât de mic, mai ale că el avea deja un scenariu care să-i schimbe viaţa.

Într-un secret pe care doar saltimbancii în mohoreala lor întunecată îl pot păstra, sau poate că şi râdeau, dar cine avea să vadă în feţele prăvălite ca prăpăstiile, cine să vadă acolo un zâmbet, cum să zăreşti sclipitul vesel-lăcrimos dintre genele ca lăturile unei haznale, dintre cearcănele pline de bube şi coşuri, în urâţenia aceia – ce veselie să bănuieşti? Aşa că totul a decurs în taină dar ceva se simţea plutind în aer, aşa cum norii negrii foşnesc sumbru înaintea unui tunet ce avea să zgâlţâie palatul până în temelii. Da, ceva avea să se petreacă şi toţi aşteptau evenimentul, explozia de veselie dorită cum ai aştepta după ani de secetă o ploaie bogată ce să dureze măcar două săptămâni, zi şi noapte. Şi ca să o spunem înainte cititorilor noştri, Gantug îşi dezvălui gândul său starostelui care, pe măsură ce înţelegea, că nici el cât era de isteţ ca staroste nu înţelegea totul dintr-o dată, ci pe bucăţi, poate că altfel nici nu şi l-ar fi ales ei de staroste, dar pe cât înţelegea scăpa câte un hohot, tăcea ce tăcea şi iar hohotea.

- Da, asta-i, maestre Gantug, pe ast-ai nimerit-o! Nu ştiu cât ai chitit-o, adevărul e că şi pe mine m-ai păcălit, toţi puteam jura că, pocit şi prost la minte cum eşti, i-ai pus gând rău anume prinţesei şi nu asinei, aşa cum ar face oricare alt înţelept de talia noastră. Şi n-ai fi fost singurul blestemat ce se îndrăgosteşte de un giuvaer de fată. Că doar dintotdeauna cel mai becisnic şi mai mişel vrea să se apropie de ce e mai pur şi mai curat. Şi de ce n-ai fi intrat şi tu sub legea asta când hidoşenia ta te îndreptăţeşte îndeajuns să o doreşti pe prinţesă, iar viclenia ta întortocheată te îndeamnă să conduci împărăţia cu îndemânarea oricărui alt prinţ… Aşa gândeam noi, cu minţile noastre storcoşite: un pitic se poate îndrăgosti de prinţesă, nimic mai firesc, de ce să nu-şi dorească o viaţă de soţ lângă ea, că doar trăim într-o lume a şanselor egale, măcar aşa cât într-o comedie proastă, puteam gândi asta – că mai toată ziua te vedeam cum stai cu ochii pe ea, cel puţin asta vedeam noi… Ne şi bucuram în felul nostru beteag de urgia pe care o vei trăi când ştiam că de giuvaierul dorit de tine se va bucura altul care e şi el un monstru în felul lui! Ce altă durere mai mare poate avea un bărbat, asta pentru că şi tu, aşa mai redus la minte şi la trup, ce altceva eşti decât tot un bărbat ca oricare altul. Vei suferi şi tu ca un om întreg, ne ziceam noi, şi nu doar pe jumătate, că doar în durere vom fi egalii unui prinţ, al unui ales al zeilor… Şi văzând cum te deşirai sub povara iubirii ce te îndobitocea cu fiecare zi, am ajuns să ne speriem, asta e, că o să ne strici nouă traiul, că împăratul n-ar ezita să-ţi taie capul la cea mai mică bănuială de necuviinţă, şi ne va prăpădi şi pe noi. Doar ştim că în ochii lui suntem mai puţin decât musca ce-i cade în cupa de vin şi ne temeam că ne bagi în bucluc, că ne va alunga în pustie pe toţi, să murim de sete şi de foame… Atunci, ne-am zis: gata cu prietenia, îl luăm şi-l strângem noi de gât pe bunul nostru Gantug, îl sugrumăm cu toată dragostea noastră, decât să ne facă el bucata – că doar avem şi noi familie sau măcar gândim să ne-o facem! Iar noaptea asta treceam la fapte, te strângeam de gât şi gata, şi bine că te-ai gândit să te salvezi măcar pentru un timp, bine că te-ai grăbit să ne spui. Iată, ai dat lovitura când noi toţi gândeam deja că eşti mort după prinţesă, că de asta nu-ţi mai poţi vedea de meserie şi ne bagi şi pe noi în belea de dragul unei fantasme de monstru. E bine, ideea asta ca o dată cu nunta prinţesei cu vărul ei, tăntălăul de prinţ din vecini, să te căsătoreşti şi tu în toată regula, cu tot ritualul, cu Prosita, cu asina şi sluga ei, e o idee excelentă care şi pe mine mă face să zâmbesc, aşa cu toată invidia de care nu pot scăpa. Dacă aveam eu ideea asta mai devreme, aş fi divorţat de baba mea să o schimb pe o măgăruşă tânără şi neruşinată! Sunt şi eu un om cinstit şi cuminte, cum să nu fiu invidios că mi-ai suflat-o.

Cu dragoste părintească şi sinceritate de şef de breaslă – aşa i-a vorbit starostele Bartic lui Gantug, trecând repede să facă toate pregătirile în secret, cum ziceam, încât, imediat ce invitaţii s-au aşezat la masă, la chefuit, în sala cea mare a palatului, cu sutele, cu miile, că cine ar fi stat să-i numere, a început şi marea paradă, defilarea tuturor circarilor, acrobaţi şi contorsionişti, într-o înşiruire pestriţă şi veselă cu toată menajeria de animale şi păsări şi, după ce trâmbiţaşii cu melodiile lor bune de trezit morţii au anunţat începutul spectacolului dorit de toţi, starostele clovnilor, îmbrăcat şi el în cele mai frumoase haine, noi şi acestea, cu multe zorzoane, clopoţei şi zurgălăi de argint, pe umeri cu o pitică acrobată, nimeni alta decât baba lui de nevastă, starostele anunţă tot ce avea să urmeze, cerând impunător ca nimeni să nu plece că nici nu ştiu ce vor pierde.

- Iubiţii noştri invitaţi, să mă ierte luminatele voastre feţe împărăteşti, strălucitoarele frumuseţi ale lumii adunate acum în faţa noastră, noi înşine fiind cei mai frumoşi dintre toţi, după cum se vede…

Dar cui îi mai păsa de vorbele starostelui când, iată, apăru şi alaiul luminat de splendorile a sute de candelabre de cristal, invitaţii sosiţi în costume tăiate din cele mai fine mătăsuri, cu cele mai scumpe blănuri, perle, aur, briliante şi cele mai neînchipuite comori, toate aduse aici pentru paradă şi scoase din custodia moliilor ca toată zestrea împăraţilor să fie arătată acum pentru că, dacă n-ar fi arătate pocitaniilor aceste comori, cui altora să le arate, cine ar avea să se bucure că ei sunt atât de bogaţi, că ei sunt stăpâni peste atâtea splendori, cui să se laude împăraţii dacă nu unor nebuni asemenea lor?

Şi în această lumină strălucitoare a apărut îmbrăcat în frac alb cu papion din rubine maestrul Gantug, prinţul piticilor, mire pentru sărbătoarea care începuse. Păşea mândru Înălţimea Sa de trei coţi, de căpăstru cu mireasa Prosita, prinţesa asinilor ce ajungea cu botul pe creştetul acoperit cu tichia plină de perle a alesului ei. Toată trupa saltimbancilor era prezentă, fiecare cu rolul său, unii dintre ei deghizându-se în feţe bisericeşti, cu mitre pe cap şi anterie bogate, urmând la fel ca preoţii adevăraţi să săvârşească slujba de taină a legăturii pentru cununia celor doi tineri ce începeau acum o nouă viaţă – prinţul pitic Gantug şi prinţesa asină Prosita, mirii fiind pătrunşi şi ei de sărbătoare, însoţiţi după datină de toată familia, de socri, naşi, rudele de aproape, fraţii şi cumnaţii, cum şi de o mulţime de onorabile patrupede cu urechi lungi – invitaţi din partea miresei, căci nimeni nu avea de gând să jignească prin absenţă distinsa familie a prinţesei asine, toţi oaspeţii purtându-se firesc de parcă şi până atunci, prin grajdurile şi pătulele lor puturoase, pline de bălegar şi purici, s-ar fi ţinut numai de sindrofii şi banchete cu gingaşe feţe împărăteşti, ca şi cum s-ar fi înrudit îndeaproape cu toţi mai mari lumii ca dintotdeauna.

Cu stânga pe căpăstru, Gantug era alături de aleasă inimii lui ascultând într-o evlavie profundă slujba care curgea cu lungi citate în greaca veche, în latină dar şi în slavonă, aşa suna slujba ţinută de prea-cucernicii prelaţi pitici care, în limba lor, le dorea o înălţătoare şi smerită viaţă de familie, mai înaltă decât statutul dat de statura lor, le dorea împărăţii veşnice, palate de piatră şi mulţi copii cum ar fi urat oricărei alte căsnicii aflate la început, totul declamat şi psalmodiat într-o cacofonie perfectă, rumoare ce asigura fondul sonor al întregii atmosfere. Emoţionat adânc şi cu lacrimi în ochi, Gantug asculta acordurile înălţătoare ale muzicii şi ale corului, asculta concentrat ştimele fiecărei partide, fără să priceapă cu nimic de ce totuşi lumea începuse să râdă, începuse mai întâi încet, cum era firesc să te veseleşti la o slujbă religioasă de parodie, la o ceremonie de o asemenea solemnitate, apoi cu o oarecare lejeritate dându-ţi coate cu vecinul, că de ce să nu te bucuri împreună cu el, ca apoi să râzi din toată inima de unul singur, să râzi cu toată gura dându-ţi drumul la veselia întreagă pentru că e, totuşi, o nuntă şi nu un prilej de tristeţe, să te bucuri din toată inima aşa cum te-ai bucura de ploaia de bucurie ce urcă apa în fântâni după ani de secetă. Iar Gantug, înţepenit fiind şi pătruns de emoţia slujbei, el ştiind ca orice actor profesionist că abia trăirile adevărate din interiorul său îi vor transfigura chipul, el deja simţea cum emoţia adevărată îl inundă, simţea cum creşte în el credinţa dar şi fidelitatea ca soţ, simţea cum i se ivesc în suflet mugurii răspunderii pentru familia ce tocmai o întemeia, asta şi fiind menirea slujbei divine adresate lui şi miresei sale pentru că, dincolo de măscăricii din jur care imitau preoţi de toate credinţele şi de toate naţiile, ritualul în sine îşi făcea efectul, pe el credinţa începând să-l pătrundă cu adevărat. Dacă cei din asistenţă râdeau, adică se bucurau – foarte bine, doar asta a şi dorit, să participe cu toţii la izbânda lui. El simţea cum puterea cerească pogoară cu har asupra-i şi vedea că, în sfârşit, avea succes şi ca bufon-comediant, avea succesul trebuincios la curte să-şi mărească rangul în faţa colegilor bufoni, a celorlalţi slujbaşi şi, în felul acesta, să-şi sporească numărul bănuţilor de aur pe care îi va primi din mâna vistiernicului atât de zgârcit de ceva vreme.

Dar lumea continua să hohotească în valuri tot mai puternice iar Gantug nici nu îndrăznea să se mişte, nu cumva să strice prin ceva formidabilul tumult din jurul său, un uragan de veselie cum nici în vise nu îndrăznise să spere. E omenească şi această slăbiciune, să-ţi trăieşti cu tot orgoliul succesul ce vine atât de rar şi pentru care avea să fie invidiat tot restul vieţii iar grandoarea trufiei îl inunda talaz după talaz deschizându-i larg porţile sufletului, simţea cum vine gloria iar el, şi orb, şi mut, şi surd, se străduia din răsputeri să pară împietrit şi imun la triumful ce-l copleşea cu toată puterea neagră pe care până atunci doar o bănuise, invidiindu-i de moarte pe toţi cei care o atinseseră deja în viaţă fiind, invidios pe toţi cei care apucaseră să simtă gustul gloriei şi încă nu muriseră.

Înveselit la culme socrul mic şi socrul mare, părinţii mirilor adevăraţi, urcaseră pe masă luându-se în braţe şi dansând, mirii se îmbrăţişau şi ei, curtenii din jur se dădeau de ceasul morţii în veselia lor fără să reuşească să se abţină în nici un fel, căci nu era nici o interdicţie la veselie de vreme ce, până atunci, nimeni nu se veselise. Gantug, cu ochii înlăcrimaţi, plângând de fericire, o fericire adevărată şi prin nimic trucată, îşi pupa pe bot mireasa fără clipă de răgaz, respirând cu ea odată, asina lui dragă, prinţesa lui din vis care, ce ciudată e viaţa, părea şi ea să se cutremure toată de râs, îi tresălta carnea sub brocarturile cele grele, aşa cum nici n-ai fi crezut că se poate bucura o măgăriţă, părea că se zguduie de un râs cât se poate de firesc adus de o bucurie omenească, încât Gantug îşi spuse în sinea lui: E şi ea o femeie! Abia zdruncinăturile căpăstrului cu care o ţinea pe Prosita îl făcură să înţeleagă că mireasa ar vrea să-i spună ceva, poate că vrea ceva, abia aceste smucituri de căpăstru însoţite de sunetele ca de alarmă ale zurgălăilor îl treziră pe Gantug făcându-l să se întrebe ce se întâmplă totuşi.

Se uită în ochii cei verzi ai miresei şi citi în ei cea mai mare fericire, o bucurie imensă şi o satisfacţie pe care el n-o mai văzuse niciodată în ochii vreunei fiinţe feminine, oricât de apropiată de el ar fi fost prin întâmplările ciudatei sale vieţi. Da, iată până şi Prosita, până şi Prosita cea iubită hohotea într-un ritm nebunesc şi Gantug nu putea înţelege de ce încât trebuia neapărat să-l vadă pe Bartic. Era în culmea succesului dar avea nevoie încă de încurajarea părintească a starostelui. Îl căută din priviri, nu-l zări nicăieri şi se întoarse cu tot trupul să-l vadă, bănuindu-l altfel foarte aproape, că doar se întâmplă deseori să nu vezi pe cineva tocmai de aproape ce-ţi este. Dar ce face starostele, ei asta-i bună! Starostele, venit cu toată turma de asini, ca invitaţi din partea miresei, împopoţonaţi care mai de care cu preşuri, cu rogojini, cu măturoaie, cu cele mai caraghioase unelte de prin grajduri şi din şoproane de-ai fi crezut că sunt gata să plece într-o călătorie ceva, starostele avea jocul său ascuns în toată mascarada asta de care Gantug ştia, că doar o plănuiseră împreună. Şi totuşi nu era doar atât: îndrumat de staroste, unul dintre măgari, împodobit cu toate ţarţamurile, juca rolul de socrul mare, adică vezi bine, ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât tatăl de drept al lui Gantug. Stimulat de vreun codoş de pitic, ştia ăla cum s-o facă, măgarul de tată-socru se urcase cu copitele din faţă pe spinarea proaspetei nurori, pe şalele Prositei aşadar, făptuind cu mădularul său exemplar o măgărie în toată regula. Ruşinată de faţă cu întreaga curte şi de bucuria acelei ruşini pe care parcă o simţea pentru prima dată, Prositei îi dădură lacrimile. Dar când să intervină Gantug cu toată gelozia, socrul-mare părea să-şi fi terminat treaba retrăgându-se deja din cucerirea sa spectaculoasă, se retrăgea mulţumit ca orice mascul ce şi-a dus până la capăt menirea. Şi mai mulţumit se arăta pezevenchiul de staroste ce râdea cu neruşinare de codoşlâcul său reuşit, râdea pur şi simplu cu toată faţa lui pocită şi nimeni nu se putea îndoi că, în sfârşit, era şi el vesel. Şi să vezi bufoni râzând, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi iar la curtea împăratului nostru nu se mai întâmplase niciodată. Eliberat de griji, starostele râdea satisfăcut în rând cu asinul, râdeau împreună pe două voci, un duet ciudat de stridenţe dar tot pe atât de vesel: Iha, ihe, ihi, ihî, iho, ihu – râdea şi starostele ca un măgar adevărat, ceilalţi din turmă apucându-se şi ei să imite: Iha, ihe… Se vede că scena comico-erotică, cu participarea entuziastă şi extraordinară a trupei de patrupede, un adaos de bunăvoinţă acordat cu de la sine putere, la care nimeni nu se aşteptase să vină cu atâta promptitudine, fusese una din faptele potrivite spontan care, aşa se întâmplă, au şi cel mai mare haz. Lui Gantug nu-i mai rămăsese decât să-şi închipuie cum Prosita îi va dărui un fiu ce-i va fi totodată şi cumnat, un câştig care nici acesta nu-i de ici de colo. Şi, ajuns sub steaua sa norocoasă, continuă să râdă fericit că durerea sa de-o viaţă îl poate face pe împărat să zâmbească măcar o clipă. Se zice că după această nuntă, ce l-a înveselit peste măsură, împăratul prinse a sughiţa atât de puternic că nici unul dintre doctorii săi nu reuşiră să-l liniştească în vreun fel şi, nu peste mult timp, împăratul Huntag trecu în rândul strămoşilor iar marmura neagră de pe mormântul său avea ca epitaf vorba ajunsă până la noi: ÎNTR-O ÎMPĂRĂŢIE TRISTĂ, DOAR ÎMPĂRATUL MOARE DE RÂS! Şi dacă n-o fi început un nou război, cu siguranţă în Huntania se mai râde şi acum, ca în frumoasele poveşti din 1001 de nopţi.

Botoşani, 2013

Mircea Oprea

 
„...sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile.”

    













                       

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Vrei să-ţi spun? Habar n-am care mi-i destinul! Habar n-am pentru ce m-am născut, ce caut pe-aici, în timpul ăsta şi nu în altul, în locul acesta, în animalul acesta. Nu-s dintre cei care s-au născut cu vreo misiune, nu-i treaba mea să fac binele altuia şi, cu atât mai puţin, să accept mântuirea de la altul! Habar n-am care mi-i destinul. Dacă alţii şi-l ştiu, treaba lor! Da, am opţiuni; aici nu pot minţi pentru că opţiunile sunt la vedere. Dacă trec peste „opţiunile” impuse, cercetate de Gabriel Liiceanu în Despre libertatea gravitaţională (sex, rasă, epocă, loc, ascendenţă, limbă), opţiunile mele încep cu nu şi sunt cele care-mi dau personalitate, vizibilitate între ceilalţi. Da, prin ce mă deosebesc de alţii, văd că eu am opţiuni: sigur am opţiuni! Când, totuşi, din laşitate, spun că am aceeaşi opţiune majoră, esenţială, cu a altuia, aceea nu-i opţiunea mea, ci este un compromis, o slăbiciune de care mi se face ruşine de mi se stinge oglinda.

 2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Formal, e un debut în presă, altul în cenaclu, altul în volum. Poţi muri înainte de oricare, fără a supăra pe nimeni. Probabil mai e un debut, real, prin care intri în conştiinţa cititorilor, a confraţilor, a criticii. În termeni gravi, eu n-am debutat încă, doar mi-am pierdut puţin virginitatea… Scriu din adolescenţă, nu este gen pe care să nu-l fi ratat, şi încă n-am trecut de „primele încercări literare”. Scrisu-i lucru bun: te obligă să ţii mâinile pe masă, lumina aprinsă!

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. „Drumul până la prima carte”? Infernal de greu: l-am greşit de câteva ori, l-am reluat, oricum m-a costat prea mult, motiv pentru care este o lungă distanţă până la următoarea carte şi tot aşa. Greutăţile de a publica (pentru mine) m-au lecuit să insist, m-au scutit de a mulţumi cuiva (mamei, lui Dumnezeu…), m-au scutit de binevoitori şi sponsori cărora şi lor ar fi trebuit să le mulţumesc. Toate astea mi-au tăiat cheful să public, nu şi să scriu. La urma urmei, scrisul este boala şi leacul, pe când a face cărţi e doar o meserie.

 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Vârsta mi-ar da dreptul să mă alătur (fals) cui aş vrea. Mi-aş găsi uşor martori din generaţie care să mă susţină (mai ales cei morţi); buna creştere (a lor şi a altora) m-ar lăsa să-mi arog orice filiaţie... Cunosc puţine despre „contemporanii” care scriu (care publică, mai exact), cu atât mai puţin ştiu despre grupări literare, deşi am trecut şi eu prin câteva, fără să simt vreo afecţiune pentru una, alta. Aceste grupări le văd (ce bine îmi pare că greşesc!) formale, fără esenţă, ca un fel de rubedenii de complezenţă… Dacă e nevoie, la rigoare, aparţin Înzeciştilor. Ahoe! Asta, despre grupări. Cu oamenii e altfel. Aş putea să-l respect pe Socrate pentru că a trăncănit fără să lase ceva scris de mâna lui; aş putea să învăţ de la Darwin umilinţa amânării operei; aş putea să învăţ de la Freud cum se tratează oamenii de obsesia de ei înşişi; aş putea să-l copii pe Charles Fort dar… Această credinţă este tot atât de răspândită ca şi cea referitoare la fantome şi la vrăjitoare, pe care doar superstiţiosul o mai neagă astăzi. …Viaţa mea, ca om (!!), mi-au influenţat-o (întotdeauna în rău) cei care au condus ţara asta, lumea, şi pe care nu i-am strâns de gât la vreme pentru că n-am avut curajul să-mi asum un eroism ilegal, ci doar să-l gândesc. Asta-i şi singura libertate reală: a gândi cu gura închisă! Cum ţi-ai exteriorizat gândul în vreun fel, îţi asumi şi riscurile! Ca scriitor, mă atrag cei care au puterea să nu scrie (eventual, să nu publice). Dar m-am ferit şi prin lectura rară, iar cât am citit, am uitat repede, şi am avut grijă să nu-i iau în serios! Ştiu puţine despre biografia mea, despre evenimentele ei, să mă întreb care ar fi, din întâmplările unei vieţi arbitrare, Evenimentul, doar dacă nu cumva eu însumi (ca persoană) sunt chiar acel eveniment, chiar acel accident al biografiei mele. Înţeleg că sunt cineva doar în măsura în care-s altul decât cel dorit, cel aşteptat de ceilalţi!

 5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Eu stau foarte prost cu conştiinţa: conştiinţa mea e negativă, demolatoare şi îşi porneşte opera din interior. Nu-s interesat de „raportul dintre cetăţean şi scriitor” pentru că-s un cetăţean (mai degrabă, un ins) care nu-i bun de exemplu şi pot fi astfel tocmai pentru că ceilalţi au conştiinţă, mă rog, alta decât a mea. Dacă, aşa, de departe, sunt confundat cu un cetăţean, n-am nici o vină! Cât despre scriitor, ce să-ţi spun, iar ţi-ai ales greşit exemplul! Altfel, scriitorul, ca artist, a fost dintotdeauna în relaţii bune cu puterea, în măsura în care au avut ceva de câştigat unul de pe urma celuilalt! Da, netrebnică tagmă şi scriitorii: la fel ca hingherii, ca academicienii, ca groparii şi la fel ca parlamentarii! Dar mai sunt, în toate tagmele, şi din ăştilalţi cărora le-a mirosit urât şi-n comunism, le pute şi-n democraţie şi văd în putere numai impostori! Ce să construieşti cu otrăviţi ca ăştia?!

 6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Am privilegiul că nu cunosc literatura română contemporană decât prin exemplele ei proaste, vii şi intens mediatizate (nu m-am putut feri să n-o aflu), aşa că cine m-ar crede dacă aş lăuda-o! Dar, dacă socotim că suntem într-un mileniu oarecare din cele vreo patruzeci în care domnul Jourdain tot face proză, de ce n-am spera acum, când intrăm abia în mileniul al treilea de creştinism că… În rest, eu sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile.

 7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu ştiu dacă există un timp pentru „creaţie”, eu n-am timpul ăsta, sunt ocupat cu altele, cum ar fi, de pildă, respiratul zi după zi, să nu scap vreuna. Cât scriu, scriu că altfel crăp. O „nouă” carte ar fi cea dată spre publicare cu vreo şapte ani în urmă (proze scurte), şi ar fi şi alte „noutăţi” la care lucrez de zeci de ani. Totuşi, scriu. Scriu greu, o pagină la trei, patru zile, dar am şi nopţi inspirate când rup uşor, dintr-o suflare, tot ce am scris într-o lună.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

MIRAREA DE VOI

(fragmente)

Cumpăr încă un loc de casă, mai cumpăr o vie şi înc-o vale cu dealul ei, adun spaţiu pentru că vremea, ca amanta de inimă, nu se cumpără, nu se vinde, ci te alege ea ca apoi să te răpună din milă în plin peisaj, sub dealul cumpărat de tine şi care, agăţat de orizont, pernă-ţi stă la căpătâi.

Împietrit cu ochii în coala albă de hârtie ca formă abstractă a aşteptării celuilalt – pe-o parte, a pândei de mine – pe alta: faţă şi faţă pe acelaşi trup, Ianus şi Ianus în chip sublim. Foaia albă de hârtie, chipul meu cu două feţe.

M-am săturat de vremea probabilă pe care, fără pic de grijă, tot altul mi-o prevesteşte lăsând peste mine să cadă şi frigul şi ploaia, ba nici de trăsnet nu mă fereşte. Gata! Îmi fac serviciul meu de meteorologie, să am şi eu vreme bună, să vină şi timpul meu, timpul meu cu cer senin.

Ce să vă arăt, ce să vă spun? Tot ce-i de văzut am expus în vitrină: trupul acesta trecător, nărăvit de patimi şi strunjit de boli, ciobit de vreme – iată chipul meu. Doar aşa mă ştiţi, tocmai prin acea parte din mine de care aş fi vrut să vă apropiaţi cât mai puţin, partea de care şi eu vreau să scap, chipul de care şi eu mă ascund.

Ce faci tu când cutezi mai puţin, mai cu teamă de cât îţi cere păcatul cel greu să-l înduri? Ce face becisnicul topit la flacăra urii sale ca un muc de lumânare? De unde, el, noaptea, ajutooor…

Ruşinat, veştejit de ani, adevărul meu cel firav se lasă umilit şi călcat în picioare fără să vă fulgere, fără să vă cosească din glezne când îi râdeţi în faţă. Până şi eu, tutorele său, mi-am luat mâna de pe el pentru că aveam, cândva, o părere mai bună despre adevăr, despre puterea sa!

Iluzia că-s tânăr, încă, mi-o dau mai degrabă viciile, nu virtutea. Iată, viciile se-arată vrednice la orice vârstă, nu şi virtutea care, la tinereţe-i falsă iar la bătrâneţe-i sinceră pe câtă-i vulpea de vegetariană.

Şi faptul că îţi afli semenul după chipul unui trup, chip şi el primit din părinţi, şi nu după mintea ta ori după suflet, ar trebui să-ţi spună ceva, să rămâi de veghe, cu ochi bănuitor pe drumul din zare. Semenul meu după trup, doar trupul meu ţi-l arăt…

Ador începutul de an: cu resturile rămase de la revelion, arunc la găleată şi promisiunile zilelor dintâi ale anului trecut, să le schimb cu altele, proaspete, ce mă vor ţine viu încă un an, ca apoi să le arunc şi pe astea lângă cozonacul abia început.

Mai trec prin centrul vechi, pe lângă Adormirea Maicii Domnului cu clopotniţa bine înfiptă sub timpul rămas locului, martor peste ceasul statornic şi sfinţit. Mai trec pe-aici, să-mi potrivesc şi eu la mână ora întotdeauna fixă.

Cum i se dă livada cu poama ei celui ce nu ştie un măr să dăruiască? Aceeaşi mână de risipitor dă frumuseţea în seama vreunui suflet uscat care nici parfumul unui zâmbet nu ştie în urmă să lase.

E vânător, are puşcă, şi mănâncă ce vânează. I-am spus ce cred despre el, cum şi cât îl preţuiesc, şi a părut surprins de parcă, după detunătura armei, i-au rămas în palmă alicele din vorbe iar puşca goală a plecat s-alerge vânatul.

Ideea agilă, zveltă, ideea cea proaspătă şi demnă de spiritul tău o afli oriunde ar fi, o descoperi ca pe fecioara din vecini: e binevenită oricând printre invitaţi la onomastica ta, dar fără părinţi!

Dintotdeauna am rămas surprins de cum şi canaliile pot zâmbi, cum pot glumi, uneori având chiar şarm. De unde se vede că şi o canalie e om de lume, mai cu talent decât cel de treabă.

Adăpostiţi în moschei, musulmanii au părţi din zi în care par să nu facă nimic. Aparent, sunt într-o tihnită şedere, în contemplare, ca şi cum şi-ar lua răgazul să-l pândească pe Allah căruia, altfel, n-au nimic să-i spună, nimic să-l roage, îi stau numai în preajmă, ferindu-se aşa de relele de afară. Am văzut asta în Moscheea Albastră, la Instanbul.

În pădurea cu copaci strâmbi, sub topor cad mai întâi puţinele exemplare drepte, bune pentru cherestea, sacrificarea lor reinstaurând şi estetica locului care pune preţ pe cioate şi noduri.

În urma păsării prăbuşite – o dâră pe cer, până se lasă amurgul… Ce rămâne în urma gâzei luate de vânt şi înecate în val? Dar ce poate fi scrisul mai mult decât opera lăsată de prăbuşirea unui om? O dâră pe cerul în amurg...

Mâinile mele, mâinile mele ca nişte broaşte gata să sară alandala după un instinct obscur, de nestăpânit, de neaflat, ca şi cum ar urmări partitura secretă a unei simfonii îngânate doar din degete, mâinile mele cântă alt cântec decât ştiu eu să cânt.

Mă doare nesiguranţa mea în tot ce vă spun şi mă tem, mă tem că voi trăi şi vârsta să neg, să reneg, tot ce-am crezut că am înţeles până atunci.

Mă strecor ca un fum de ţigară printre şirurile mele de vorbe, mă strecor precum ceasornicarul între rafturile cu piese şi scule: aleg, montez, desfac, refac, întorc arcul şi ascult: Ticăie maşinăria şi fără mine? Atunci poate ieşi în lume!

Mă muncesc zi şi noapte, trudesc din greu până să dau trup de lumină unui gând, unei spaime, iar curcubeul, priviţi, spaima mea arcuită în culori peste voi nu-i decât o reuşită de moment ce nu rezistă nici până-n amurg.

Da, vei urî normalitatea şi cumpănirea altuia când tu nu te vei mai înfiora de soarele zilei, de liniştea din toiul nopţii. Să urăşti fiinţa altuia, de teamă că cineva, undeva s-ar simţi bine fără să-ţi fi cerut voie, fără să se teamă de tine, fără să te ştie, o boală pe gustul schizofrenicilor la modă care mai au şi puterea, puterea legitimă, la mâna lor.

Aflaţi aici şi fraze fără sens? Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de incoerenţă! Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că, în bună parte, nici viaţa n-are sens. De ce să-mi cereţi mie mai mult decât cereţi lumii înseşi?

Da, sunt un infractor: decât plăcuta ipocrizie a vorbei de bine, prefer ironia care mă acuză alături de voi, gluma de braconier în faţa complezenţelor, gluma apăsat vinovată, demnă de pedeapsă!

Aplecat de cucernica mea îndoială, atâta m-am rugat la Maica mea de pe perete să-mi dea o mână de ajutor până i-a apărut a treia mâna în tabla de argint sfinţit…

Botoşani, 2012