ÎMPĂCAREA CU LUMEA
- Jurnalul de Curteşti -
…Împăcarea lui Mircea Oprea cu lumea s-a produs/scris la Curteşti
şi a fost parafată la Editura Zona Publishers, din Îaşi, în anul 2013 (editor: Paul Gorban; Ciprian-Iulian Şoptică –
redactor; Radu Vasile Chialda – copertă; Valentin Postolache – tehnoredactor;
ilustraţie coperta1-4, Corneliu Dumitriu; fotografie coperta 1 extinsă –
Emanoil Marcu; corectură – Mircea Oprea & Zona Publishers).
„Împăcarea
cu lumea – notează editorul, Paul Gorban - este un titlu captivant
care, printr-o energie extraordinară, impusă chiar şi de stilul cărţii – jurnal
de gânduri poetice şi metafizice -, te surprinde şi te pune, într-un mod
ontologic, în faţa semenilor şi, mai ales, în faţa propriei conştiinţe. Împăcarea cu lumea divulgă nostalgia
autorului de a surprinde ca pe un organism viu lumea interiorului său, cu toate
detaliile şi aspectele privind o legitimare reversibilă şi răvăşitoare, o lume
din regnul tradiţiilor îndelungate, tari,
în care predomină un fond cu iz mistic, poetic, uneori raţional, alteori
scufundat într-un iluzionism oniric. Pe de altă parte, Împăcarea cu lumea apare şi ca un istoric al curiozităţilor
savante ale autorului cu privire la lumea
exterioară în care, aproape la tot pasul, Mircea Oprea presimte ameninţarea
unei ciudate raportări la legitimarea normalităţii (…)”.
Iar
autorul, Mircea Oprea „avertizează”
cititorul că „Jurnalul
de Curteşti nu-i o cronică. E doar Jurnalul
pe care nimeni nu l-ar scrie în locul meu. Şi nu priveşte o viaţă reală, cu
stare civilă, cu cele văzute de faţă cu martori, pentru că eu nu scriu Istorie,
nu scriu Memorii. Scrisul sublimează starea mea de spaimă, extaz în oglindă, pe
care nu o trăieşte altul în locul meu şi nu mi-o pot reprima, ea venind
dintr-un interior şi un anterior unde n-am avut tăria încă să sondez, vine din
debaraua cu de toate, şi acum e vremea să fac ordine. E spaima dintotdeauna dar
pe care mi-am reprimat-o, spaima neezitând să se arate în resentimente în faţa
semenilor, în faţa celor apropiaţi.” (pag. 100)
În
altă parte (pag.70),autorul scrie: „Aici,
la Curteşti, în Jurnalul de faţă aş vrea să-mi topesc monomaniile şi obstinaţiile
adunate ani în şir pentru a nu deveni, în somn, coşmaruri.” Iar, puţin mai jos: „Jurnalul, ce pare a se
scrie singur, înafara timpului şi a spaţiului recunoscute în acte oficiale ca
fiind ale mele, Jurnalul fără evenimente
exterioare, sustrăgându-se clipei întâmplătoare, curge subteran prin mine de
ani. Uneori scapă prin crăpăturile pământului şuviţe firave de apă,
deconspirând traseul râului ascuns pe care plutesc, care mă poartă. Şi mă las
în voia apei (…)”. Alteori, autorul pare a se contrazice sau, în orice caz,
a se dezice de propriu-i scris, dorindu-şi/dorindu-se altceva : „Scriu şi simt cum scrisul mă trădează,
nu spune ce-aş vrea eu să spun şi atunci, în momentele de slăbiciune, gândesc
să-l trădez şi eu: să nu mai scriu, ci să pictez, să compun muzică ori, şi mai
simplu, să dansez după ecoul subteranelor mele. Abia acela aş fi eu, dansul
umbrei, şi n-ar mai rămâne din mine decât mişcarea în ritmul iluziei cât o
sculptură de fum, uitată şi ea de cum te-ai aşezat din nou, cu grijile tale, în
locul cuvenit ţie între grijile oamenilor.”
…
În fine, ca să nu citez chiar toată cartea – nici o şansă, sunt peste 350 de
pagini – mă mai opresc la o precizare esenţială
a lui Mircea Oprea, în legătură cu întreprinderea sa: „Caietul de sub pixul meu se va numi, poate, Cartea împăcării şi o gândesc
de mult ca un liman al liniştii. Acesta ar fi proiectul – proiectul
reconstruirii mele în relaţia cu mine, cu lumea. Din tot ce mi-am dorit, lumea
mi-a dat, mi-a dat din prisosul ei ce a crezut ea de cuviinţă, pe când eu i-am
dat tot ce a vrut să ia de la mine. Altfel, eu am plătit preţul cel bun pentru
o marfă ce îi prisosea şi nu tocmai cea pe care mi-aş fi dorit-o. Ei, aici
iarăşi, nu gândesc corect. Faptul că am ajuns la vârsta asta înseamnă că,
într-un fel, tot ne-am înţeles, tot am bătut palma. Dar nici asta n-am vrut să
scriu. Mereu pixul îşi scrie în caietul meu temele sale cu care a fost încărcat
la fabrică, teme de larg consum, ambutisate după un şablon şi debitate în serie
mare, dar paralele cu ceea ce aş vrea eu să spun.
Va trebui să înţeleg că felul meu de a fi, cu lehamite de
vidanjor, este şi acesta un mod de a vedea lumea, de a o aborda, de a o
asimila, de a o rejecta apoi cu bănuiala că tot aşa vor trece şi restul anilor
ce vor urma. Abia asta e împăcarea mea cu lumea, cu mine.”(pag.
164-165)
Dar,
dincolo nu de acestea, ci de alte
„justificări” (mie mi se par în uşor
exces!), în cele 12 părţi/capitole, Jurnalul de Curteşti dezvăluie întreg universul gândurilor
şi viselor, introspecţiilor/spaimelor (temerilor)/neliniştilor, dar şi ale
certitudinilor şi – în final – ale împăcării
autorului cu lumea. Şi cu sine…
Sperând
să nu deranjez(e), îmi iau libertatea de a face cititorului o mărturisire: - Eu îl suspectam - demult -
pe Mircea Oprea de înţelepciune! - De când? -…- Cam de când l-am cunoscut şi,
mai ales, după Gravitaţia lunii (1988, Litera). Sentimentul s-a întărit
odată cu Mirarea de mine (2010,
Limes) şi s-a confirmat plenar/deplin cu Mirarea de voi (2012, Conta). Ca să nu mai spun că, tot de la Mircea, am
aflat ce înseamnă …Să dai mâna cu preşedintele (2012, Axa).
…Aş
fi dorit să închei, dar (mai) risc încă o „dezvăluire”: - Am citit, cu uimire, Jurnalul…
lui Mircea Oprea! M-am regăsit – şi mă regăsesc – dacă nu în chiar fiecare
pagină, atunci sigur în prea multe. Şi am avut strania senzaţie că pasaje
întregi îmi aparţin, că au fost scrise la masa mea şi chiar cu „pixul” meu. Că mi-a „subtilizat”
identitatea! - Să fie vorba, oare, de
oarecare compatibilitate în mirări, nelinişti, îndoieli – poate şi în gânduri –
cu Mircea Oprea? – Nu ştiu, dar nu-i
bine să mă mai „dezvălui” aşa! Ce vor zice cei care vor citi rândurile de faţă?
…- „alde” ăsta a luat-o rău de tot pe alături. A
început să se creadă Mircea Oprea (!).
– Nu! Mircea Oprea e un înţelept,
cu OPERĂ ! -…Eu, o himeră. – Mircea reţine şi aşterne pe hârtie ceea ce
trăieşte/gândeşte! - Eu îmi las
gândurile/trăirile/ideile să zboare. Mă mulţumesc (şi le mulţumesc!) fie şi măcar pentru că mă (mai) vizitează.
Din când în când… - Cu toate că şi
Mircea crede că: „Să-ţi petreci zilele
scriind, aşa să descoperi petele albe de pe hărţile lumii şi să cutreieri
populându-le cu fantezia ta, scrisul fiind modul esenţial şi exemplar de a
trăi, să-ţi petreci zilele şi nopţile scriind pare unora mai degrabă o
condamnare decât o alegere fericită…”.
…Una
peste alta, cu Jurnalul de Curteşti, Mircea Oprea a făcut primul pas în Împăcarea
cu lumea ! Îl aşteptăm – dacă nu s-o fi şi întâmplat deja – pe următorul : Împăcarea lumii cu Mircea Oprea.
Al.
D. FUNDUIANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu