SIMONA-GRAZIA DIMA

Scurtă autobiografie

Poetă, eseistă, critic literar, traducătoare, publicistă, Simona-Grazia Dima este, prin formaţie, filolog, absolventă a Universităţii de Vest din Timişoara, cu diplomă de merit, ca şefă de promoţie naţională. A avut un debut precoce, la 8 ani, cu o scenetă premiată la un concurs iniţiat de Teatrul de păpuşi din Timişoara, jucată în turnee prin ţară şi străinătate (Modena, Italia). Redactor în cadrul Academiei Române din Bucureşti, membră a Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ulterior Filiala Poezie, Bucureşti (din 2001), secretar general al PEN-Clubului Român (din 2006). Colaborează susţinut la principalele revistele din ţară şi la publicaţii literare din străinătate şi este autoarea a 15 volume apărute, dintre care 11 volume de poeme: Ecuaţie liniştită, Dimineţile gândului, Scara lui Iacob, Noaptea romană, Focul matematic, Confesor de tigri (premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Timişoara, 1999), Ultimul etrusc, Călătorii apocrife, Dreptul rănii de a rămâne deschisă, La ora fulgerului, Interiorul lucrurilor; trei volume de critică literară şi eseistică: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, modele pentru scriitori români contemporani. O anchetă literară (în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu), Labirint fără minotaur, Blândeţea scorpionului, o traducere de orientalistică din limba engleză: Arthur Osborne, Sri Ramana Maharshi sau Calea Cunoaşterii Supreme, traducere din limba engleză (titlul original: Ramana Maharshi and the Path of Self-Knowledge).

Poeziile şi eseurile sale au fost traduse în limbile engleză, franceză, italiană, germană, maghiară, slovacă, turcă, galeza scoţiană, bulgară. Prezentă în antologii editate în ţară şi în străinătate, în numeroase volume colective, participantă la manifestări literare naţionale şi internaţionale.

Printre premiile acordate: premiul pentru poezie al Filialei Timişoara a USR (1999), premiul revistei „Acolada”.

Simona-Grazia Dima a tradus şi poezie semnată de autori străini, grupaje apărute în reviste literare din ţară („România literară”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Steaua”, „Ramuri”, „Poesis” etc.).

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Au jucat, aşa cum afirmaţi, un rol fundamental. Am ştiut că acest destin nu este unul uşor de asumat şi de urmat, mai ales în perioada în care am luat această decizie, cea a studiilor gimnaziale. Totul părea împotrivă, dar mi-am asumat riscurile. Eram fiică de scriitori, iar acest factor a obscurizat drumul meu exoteric, ca să mă exprim astfel. A existat, la început, o invidie surdă, precum şi o neîncredere în mine, în loc să se aprecieze faptul că se crea in vivo o generaţie scriitoricească. Am avut de depăşit obstacole cu care nu s-au confruntat alţi colegi de-ai mei.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Scriu de când mă ştiu, iar poezia a apărut şi ea devreme, pe la 6 ani, dar sub formă uneori umoristică sau şăgalnică. Poezia ca expresie unei stări definit poetice s-a născut puţin mai târziu şi a coexistat cu cea de factură mai realistă, premergătoare.

Totuşi, dacă ne referim la un moment oficial, voi preciza faptul că debutul meu absolut s-a petrecut într-un chip destul de original, la vârsta de şapte ani şi jumătate, câştigând un premiu la concursul de creaţie pentru copii, iniţiat de Teatrul de păpuşi din Timişoara, cu sceneta Masca lui Lică, jucată pe scena acestui teatru de stat, în cadrul unui spectacol mai amplu, intitulat: Spectacolul de miniaturi A. B. C. D. şi Elefantul Bimbo (regia: Florica Teodoru, decor şi păpuşi: Ioana Constantinescu, laureată a Premiului de Stat, ilustraţia muzicală: Nicolae Boboc, artist emerit). Ulterior, întregul spectacol a fost filmat la Bucureşti şi difuzat pe postul naţional de televiziune, apoi a fost prezentat în turnee prin ţară şi în străinătate, de pildă în Italia, la Modena, într-o perioadă fastă, când acolo concertau orchestra din Bologna, sub bagheta lui Sergiu Celibidache, şi Orchestra BBC din Londra şi se producea Teatrul Insieme din Modena. Ce companie pentru Teatrul de păpuşi din Timişoara, ai cărui profesionişti entuziaşti s-au prezentat excelent, precum şi pentru creaţiile noastre, ale autorilor-copii, trei la număr, semnatari ai miniaturilor, deşi nu am fost prezenţi acolo! Am regăsit toate aceste amănunte rememorate cu nostalgie şi mândrie, de teatrul timişorean, în publicaţiile sale jubiliare. A existat şi o bună primire în presa de specialitate: Dana Crivăţ, cronicar teatral, în prestigioasa revistă „Teatrul” (unde au apărut şi două fotografii ce mă privesc – una cu mine în uniformă de alevă în clasele primare şi alta din spectacol, cu marionetele jucând în sceneta mea!), afirma despre creaţiile noastre, ale celor trei copii laureaţi, că au produs „un spectacol nu numai încântător, ci [şi] pe deplin matur din punct de vedere artistic”.

Le dictasem părinţilor totul, textul este aşadar autentic (ştiam să scriu, dar îmi plăcea să dictez). Am dat un interviu la Televiziunea naţională atunci, a fost o onoare şi o mare bucurie auctorială! Aspectul profesionist al întregii întâmplări este cel care mi s-a impus în amintire, dându-mi şi astăzi satisfacţie, iar nu cel spectacular, al succesului propriu-zis. Am avut întotdeauna oroare de amatorism, de lucruri făcute pe jumătate. Trebuie să spun că, spre cinstea mea, succesul nu m-a influenţat cu nimic, am continuat să-mi trăiesc viaţa cu toate fazele ei fireşti, pentru mine scrisul fiind ceva normal. Sceneta se baza pe experienţa mea de copil, tratând despre un grup de animale de jucărie, care-i spuneau stăpânului lor, frecventator al unei grădiniţe, că ar trebui să fie mai glijent şi să se spele regulat. Avea deci o propensiune practică, iar această orientare (umoristică şi practică) a coabitat în chip firesc cu adevărata poezie, născută mai târziu, situaţie care mi-a dat de gândit: nu cumva poezia este inextricabil legată de existenţă, de însuşi caracterul practic al acesteia? Adică poezia nu este un lux, ci esenţa vieţii, ceva absolut normal, cum ar fi spălatul pe dinţi, iar nu numai un ritual misterios? Îmi pun această întrebare fiindcă mi se pare cu totul natural să trăieşti poetic, citind poezie, trăind-o, experimentând-o, pentru asta nu e nevoie să poetizezi, să devii literaturizant cu orice preţ. Debutul pe care îl menţionez pentru poezie s-a petrecut la 20 de ani, cu un poem la care ţin, în Almanahul scriitorilor apartenenţi la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, graţie unui binecunoscut poet, care a apreciat acea lucrare a mea. Din nou, o mulţumire profesională, emoţia dulce a lucrului împlinit, bine făcut. Nicio exaltare în afară de această minunată bucurie reţinută, păstrată în suflet. Nu este un fapt exterior.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

Unul foarte anevoios, din mai multe motive (mai mult sau mai puţin evidente): în primul rând, nu scriam o poezie inseriabilă. Viziunea mea era de natură spirituală, iar critica a dovedit (şi mai dovedeşte) mefienţă faţă de acest tip de viziune/opţiune, poate fiindcă este mai rar. Şi acum, de altfel, mă simt un etern debutant, deşi numeroşi sunt aceia care m-au înţeles. Dar îmi place situaţia asta de incertitudine, e plină de prospeţime. Frâne au fost şi motivele familiale, nu mai insist. Spun însă că, la vârsta când aş fi avut nevoie de încurajare, când aveam fragilitatea firească a adolescentului, nu am fost sprijinită social decât în foarte mică măsură. Mamei mele îi datorez statornicia mea – încurajărilor ei, credinţei sale absolute în mine, în talentul meu.

Voi rememora momentul declanşării unei viziuni, erupţia motivului poetic al fiinţelor mici, unul major al liricii mele: mă plimbam la un moment dat, prin anii deceniului 8 al secolului trecut, cu prilejul unei manifestări studenţeşti naţionale desfăşurate la Suceava, prin pustia Cetate de Scaun. Eram foarte supărată pe situaţia ca un fund de sac în care simţeam că este afundată ţara (şi unde nu vedeam nici ce rol urma să joc eu). Festivalul sau colocviul acela mi se părea politrucizat, previzibil, tendenţios. Aşa şi era. Greşeala noastră, a românilor, este că nu am avut, decât în foarte mică măsură, apetenţa pentru miraculos, nu am aşteptat decât previzibilul, ne-am mulţumit cu el. De fapt, chiar asta mă făcea să disper cel mai mult – banalitatea –, nu lipsa mâncării etc,. pentru care se puteau găsi rezolvări ingenioase. O paranteză: familia noastră a fost obişnuită cu greutăţile, bunica mea, o doamnă răpitor de frumoasă şi cultă, soţie de notar, a străbătut două războaie mondiale şi mai mlte regimuri politice, împreună cu familia ei destul de împovărătoare, mânuind la nevoie toate sculele meşteşugăreşti. Ştia, de pildă, să monteze, cât ai clipi din ochi, un dulap făcut scânduri din cauza transportului (cu căruţele, pe atunci). Bucătăreasă de premiul Nobel, cum o alintam eu, a trecut acest har (de a face, precum bucătarii chinezi, mult din mai nimic!) şi mamei mele şi, de ce să nu o spun, şi mie. În general, nu ne-a plăcut văicăreala şi am crezut ferm că omul nu trăieşte numai cu materie, aur, bogăţie, cu bunuri obţinute mură-n gură, ci are el de dăruit ceva, de inventat, de creat.

Pe acest fundal, percepţia poeziei îmi apărea ca fiind incandescentă, vie, consolatoare, aproape maternă. Cu privirea aţintită într-unul din hăurile cetăţii (arheologia a fost dintotdeauna o pasiune), m-a cuprins un vertij şi m-a invadat o suferinţă extraordinar de intensă, de parcă aş fi văzut moartea cu ochii, fundătura absolută. Apoi, deodată, am trăit o resurecţie deplină, urmată de vederea mentală, intimă, perfect de clară, a unui fluviu de lumină – liniştit, beatific, prietenos, veşnic. În acel fluviu de miere groasă, argintie, luminiscentă, se aflau concentrate lumea, înţelepciunea, sensurile universului, dar şi toată poezia lumii, inclusiv a mea. Am avut în acel moment certitudinea că, dedesubtul realului copleşitor, sălăşluieşte, din vecie, un strat de linişte eternă, de relaxare şi prietenie, de umor şi voioşie perfect naturale, apropiate, milostive. Nu existau decât iubirea, compasiunea, atotînţelegerea.

Din acel moment mi-am găsit inspiraţia poetică plenitudinară, plăsmuind mitologia fiinţelor mici, pe care simt nevoia să le definesc în continuare, spre a le feri de vulgarizarea căreia îi pot cădea (i-au şi căzut uneori) pradă. Căci fiinţele mici nu sunt nişte existenţe minore, de confundat cu nişte făpturi precum florile, micile animale etc. (deşi în poezia mea am făcut risipă şi de asemenea ipostaze), ci figurează stratul etern creator, temelia inerentă manifestării, existenţei generice, iar în acest punct ele se întâlnesc cu mesajul christic ori cu acela upanişadic (după cum se vede, am ajuns atunci, instantaneu, şi la concluzia unei convergenţe a religiilor, a unui nivel metafizic al lor, ceea ce poate îngădui – şi prilejui, ca pe un ales festin– unitatea în diversitate). Dacă ele sunt mici, aceasta se întâmplă pentru că sunt modeste, sunt existenţa ascunsă din sânul manifestării, cea care o determină pe cealaltă, cea vizibilă. Ele pot fi asemănate, în planul exterior, manifestat, cu acei oameni smeriţi, lăudaţi de Iisus în Predica de pe munte, dar sunt şi de temut, căci creează lumea şi, după ce ea se uzează, o distrug. Adică îi distrug doar forma, de vreme ce existenţa dinăuntru rămâne, oricum, eternă. Resuscitată ca o celebrare a existenţei neostoite. Par multiple, dar sunt o existenţă-monolit, un bloc ontologic, neputând fi gândite separat. Chiar dacă se pot desface în existenţe separate. O zodie a oximoronului, a paradoxului li se potriveşte în chip de eventuală descriere, realizabilă doar prin poezie, ceea ce am încercat să fac. Aşadar, poezia a jucat, pentru mine, un rol nu numai estetic, ci şi ontologic, de înţelegere a vieţii şi de trăire a ei pe coordonatele cele mai înalte. Am echivalat deşertul dintr-o ideală mistică a deşertului cu deşertul epocii în care trăiam şi analogia a funcţionat de minune.

Poemele care au izvorât în cascade, literalmente, după şi din acea infinitezimală clipă, au fost incluse într-un volum care a văzut foarte greu lumina tiparului, din pricinile ideologice ale epocii. Fiinţele mici au fost considerate, pe drept şi pe nedrept, subversive. Pe drept, pentru că păreau o subminare a ordinii de stat, un soi de marţieni ameninţători, ceea ce şi erau, dizolvând conceptualizarea aridă dintotdeauna neprielnică vieţii spiritului. Pe nedrept, deoarece, ele sunt eterne, ţin de orice timp, de orice loc, iar, invulnerabile fiind, nu pot fi atacate (şi nici nu sunt malefice, ci, în schimb, beatifice). Era, aşadar, o naivitate să le negi. Dar cenzorii nu ştiau asta. Sistemul funcţiona în cadrele sale absurde. Ca atare, am publicat întâiul meu volum, Ecuaţie liniştită, la editura bucureşteană Albatros (ce păcat că nu mai există astăzi!), după ce a fost scos de cinci ori din planul editorial (producţia de carte era planificată, în acei ani), dar incomplet, căci ar fi fost prea mare şi nu toate poemele „mergeau”, în optica cenzorilor. Următorul volum, Dimineţile gândului, a venit în prelungirea primului, trăind aceeaşi experienţă cenzorială). El cuprindea şi alte poeme din ansamblul iniţial, iar cenzura a fost încă o dată nemiloasă în ceea ce-l privea.

Am fost gata să renunţ, doar editorii au fost aceia care m-au convins să public volumul ţinând cont de sugestiile cenzorului bucureştean (o doamnă de o remarcabilă opacitate, care scrisese pe marginea paginilor volumului meu: „Mai puţină plutire, vă rog!”). Am ţinut cont de observaţiile sale, mulţumindu-mă să mut poemele din faţă (cele cu plutirea) în spate şi punându-le înainte pe cele în care apărea pământul (entitate mai grea, substanţială, dar, în fond, o metaforă filosofică!). Aşa că nu am schimbat de fapt nimic. Apoi am scos pur şi simplu câteva poeme pe care mi se spunea să le modific, preferând deci să renunţ la ele (trist a fost că editorii nu au îndrăznit să pledeze pentru integritatea volumului, dovedind o lipsă de curaj deconcertantă, în comparaţie cu alonja europeană pe care o afişează astăzi – nu dau nume, dar ştiu exact ce spun; unul din ei a mers până-ntr-acolo încât a schimbat câteva versuri, punând în loc nişte sintagme proprii, banalizându-mi poemele!). Nu am vrut să le desfigurez, încât ele au apărut intacte după 1990. De aceea, primul meu volum de după 1990, Scara lui Iacob, 1995, a continuat cartea originară, risipită, iar celelalte volume publicate, de atunci, au continuat acest motiv. Astfel, elemente ale ei se află, deopotrivă, în toate culegerile de poeme publicate de mine până astăzi. Am alcătuit, aşadar, în minte deocamdată, un ipotetic volum integral, gândit ca o unitate, în datele sale esenţiale, aşa cum l-aş fi dorit atunci şi sub titlul pe care mi l-aş fi dorit, deşi mult îmbogăţit de o reflecţie aprofundată faţă de cea de atunci (timpul îşi pune amprenta) şi de o creaţie ulterioară (acest filon al inspiraţiei continuă).

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Am fost membră a mai multor cenacluri timişorene, chiar preşedintă a unuia dintre ele, „Pavel Dan”, al Centrului Universitar (cenaclu longeviv, cu o tradiţie deja respectabilă, laborator literar unde s-au format numeroşi scriitori bănăţeni), până la limita de vârstă permisă, adică un an după absolvirea universităţii, deoarece era un cenaclu studenţesc. Ca preşedintă-studentă, am participat la organizarea unor întâlniri cu alte cenacluri importante din ţară, iar ca preşedintă-profesoară făceam acelaşi lucru, venind de pe navetă şi petrecându-mi duminicile (două pe lună) îmbăiată în apele hrănitoare ale atmosferei şi lucrărilor cenacliere. Menţionez că la toate întâlnirile de lucru am urmărit scrisul celorlalţi, într-un mod activ, prin luări de cuvânt şi prin referate, foarte preţuite, pe marginea lucrărilor ce urmau să fie citite. La fel făceam şi la întâlnirile din cadrul altor prestigioase cenacluri timişorene a căror membră eram: „Hyperion”, al Facultăţii de filologie a Universităţii din Timişoara, şi „Cenaclul scriitorilor”, desfăşurat la sediul revistei „Orizont” (în Sala sa cu lambriuri) oficial numit al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (cum se intitula pe atunci filiala de astăzi). La ultimul am avut parte de o strălucită introducere în rândul scriitorimii locale, cu un grupaj de poeme în lectură proprie şi referate de Marcel Corniş Pop şi Vasile Popovici.

Atenţia, colegială şi critică, la scrisul celorlalţi a existat întotdeauna, este o parte componentă a personalităţii mele.

Am fost apreciată, din studenţie, de profesori excepţionali, totodată scriitori importanţi, precum Livius Ciocârlie, Marcel Corniş-Pop, Eugen Todoran. Ultimul, de o vastă cultură europeană, exeget fundamental al lui Eminescu, scosese de la naftalină un fascinant curs de folclor care mă arunca, de fiecare dată când îl auzeam rostit, sfătos şi molcom, de profesor, cu atâtea referiri la Eliade, Lévy-Bruhl ş.a., într-un adevărat extaz, influenţându-mi viziunea poetică prin cosmicitate, apelul la mit, toate în dezacord cu meschinăria filosofiei oficiale.

Marcel Corniş-Pop era profesorul meu de literatură engleză şi americană, dar şi un critic avizat, ale cărui observaţii pe textele mele poetice le luam în seamă. Livius Ciocârlie îmi făcea reclamă pe la alţii că sunt un remarcabil „cap critic” şi „scriitor de cursă lungă”, după cum am aflat după mulţi ani. Nu mică îmi este mirarea să constat şi, implicit, să-mi reamintesc în ce atmosferă liberală m-am format, o atmosferă culturală densă. Nu eram conştientă pe atunci de acest noroc, îmi tuna şi fulgera mereu. Erau anii ’80, iar eu îmi publicam primele cronici şi recenzii în revistele „Orizont” şi „Forum studenţesc” din Timişoara, pe când eram deja membră, apoi preşedintă, a cenaclului „Pavel Dan” al Centrului Universitar, mai sus-pomenit, fiindcă iubeam şi critica, într-o măsură apreciabilă.

Dar cel mai mult m-a influenţat viaţa mea de familie, faptul că am cunoscut un om perfect: mama mea. A fost evenimentul miraculos al existenţei mele. Mă simt o făptură împlinită prin acest eveniment, ştiu că nu am trăit degeaba. Puteţi întreba de ce, vă răspund: fiindcă literatura este un pariu ontologic, nu doar unul scriptural sau intelectual, aşa că ea se leagă, în cazul meu, de o căutare a esenţelor, a metafizicului. Mama mea este şi un maestru spiritual, pentru mine, ceea ce este greu de explicat – cu totul altceva decât o simplă mamă, oricât de iubitoare. Este un om care îţi picură pacea în suflet, în preajma căruia simţi că ai ajuns la un liman, că nu mai ai nimic de căutat, iar nu unul care te îndoctrinează, asta înţeleg eu, în acord cu Sri Ramana Maharshi, printr-un maestru spiritual, spuneţi-i cum vreţi, duhovnic, confesor, deşi e cu mult mai mult. Cuvintele sunt prea slabe pentru a putea explica aceste lucruri inefabile, aşa că îmi rezerv plăcerea, voluptatea chiar, de a le lăsa nespuse până la capăt şi de a visa, eventual, la nişte proze care să le poată cuprinde/sugera. Adică tot la literatură, singura prin care pot să mă exprim cu adevărat.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

În mod normal, aceste disjuncţii şi departajări (scriitor şi cetăţean vs. putere politică) nu ar trebui să existe. Puterea este aleasă de popor şi ar trebui să-l reprezinte, nu ar fi normal să se creeze niciun conflict între putere şi cetăţean ori scriitor. În viziunea mea, scriitorul ar trebui să fie un exemplu, o forţă spirituală, nu un factor supraadăugat puterii. Să fie altceva, o versiune calitativă de om, nu una cantitativă, un model. Un focar de inspiraţie pentru poporul său, ca şi pentru conducătorii politici. Faptul că la noi se visează şi adesea se pune pe tapet implicarea scriitorilor în politică constituie semnul clar al imaturităţii naţiei noastre. A crea timp scriitorului pentru creaţie – iată ceea ce ar trebui făcut. Scriitorul este un profesionist care se cuvine să-şi exercite vocaţia pentru care s-a pregătit toată viaţa. Influenţa lui ar trebui să fie precum a pustnicilor, a lui Daniil Sihastru, la care mergea, pentru a sorbi inspiraţie, Ştefan cel Mare. Dar să obligi un  scriitor să-şi piardă timpul prin parlament, iată cea mai mare aberaţie pe care am întâlnit-o, iar ea mă face să cred că românul nu s-a născut poet, ci totuşi politician, magician, iubitor al puterii lumeşti, ceea ce este foarte trist. Ca să pun problema şi altfel, în spirit guénonian, scriitorul este brahmanul societăţii, deci castele imediat următoare ar trebui să vină la el doar pentru inspiraţie, cum spuneam. Atunci când vulgul îl recunoaşte pe scriitor, el vrea să-l coboare la nivelul său, fiindcă nu se poate ridica la înălţimea operei sale, nu-l poate cunoaşte în propriul său plan de referinţă. Neputându-şi-l încorpora prin cultură (naţie incultă, de! – s-o recunoaştem, căci nu susţine cultura, altminteri am putea trăi din scris! dar nici în lume nu pare să fie peste tot prea bine), vrea, simbolic, să-l îngurgiteze şi să-l devore prin funcţie, deviindu-l de la creaţie şi cooptându-l acolo unde îl poate înţelege, ca autor al unor edicte belfereşti. Îl pune „la produs” ceva pe gustul său. La asta am ajuns: la cel mai primitiv canibalism.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română contemporană este una vie, puternică, variată, autentică. Supărătoare este o anumită fractură artificială între generaţii, între scriitorii adepţi ai unor stiluri distincte şi făcând parte din generaţii distincte. La recentul Congres Naţional organizat la Botoşani de colegul Gellu Dorian, la un moment dat câţiva tineri oaspeţi nu au dorit să citească. O astfel de frondă, în condiţiile în care ei au fost invitaţi cu prietenie acolo, generează o certă undă de tristeţe. Aş fi vrut să-i aud. Mi-aş dori un respect mai mare între generaţii şi, mai ales, o lectură susţinută a tuturor, de toate părţile. Nu există literatură a tinerilor sau a bătrânilor, ci doar literatură bună sau rea, ţesătura neîntreruptă a scrisului românesc de valoare, de la începuturi până azi. Aprecierea acestui fenomen în termeni temporali rămâne o dovadă de teribilism, deci de imaturitate, enclavizarea generaţiilor nefiind un semn bun pentru nicio cultură.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cred în disciplina scrisului, de aceea programul de lucru ar trebui să fie ceva uzual pentru un scriitor, iar nu un pur elan romantic. Ar fi mult mai uşor de nu s-ar ivi atâtea obstacole exterioare, generate, în primul rând, de faptul că poporul nostru, repet, nu susţine cultura, încât autorul este nevoit să aibă un serviciu, adesea împovărător, care nu-i lasă putinţa de concentrare ideală, îi afectează sănătatea, îl uzează... Şi apoi sunt, adesea, şi alte proceduri de răpire a timpului creator, cum ar fi prea multele manifestări culturale, cel puţin în Bucureşti, lăudabile, dar de natură uneori prea apăsat mediatică. Spectacolul tinde să înlocuiască lectura răbdătoare, iar împrăştierea nu e bună pentru scris.

Am în pregătire două volume de eseuri critice, altul pe teme de spiritualitate, precum şi un volum de poeme. Cine ştie când le voi termina. Curând, sper, îmi va apărea o carte de meditaţii eseistice pe marginea relaţiei dintre poezie şi spiritualitate, pe care am lucrat-o cu multă bucurie, din eseurile apărute la rubrica mea intitulată Micelii, susţinută în revista „Vatra”, între anii 2010–2012.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

MATUL ACESTUI DRUM

„Matul păşeşte aşa cum ar dansa o flacără... Picioarele lasă amprente, mersul are consecinţe: urmele Matului sunt arzătoare, el cheamă la trezire, surprinde şi însufleţeşte, răscoleşte sau distruge totul în cale.“

Marcel Picard,

Tarot. Practici şi interpretări

Simultan rege gata de încoronare şi biet Plantagenet

pornit în exil, la primirea unei diffidatio. Între ceea ce

vedeţi şi ceea ce sunt, între cale şi inimă – infinita

călătorie. Proptit într-o mână de solul ce mă devoră,

până la a fi doar un rest translucid pe o carcasă,

vă vorbesc de dincolo de trup, straie şi limbaj,

fac găuri în ţesutul moale de gumă, ca să înţelegeţi

unde se încolăceşte în final orice călătorie, ca să întrezăriţi

acelaşi lucru prin toate cuvintele şi membranele,

acelaşi ecran pâlpâitor, meningele indigo, orchestratorul

fără teamă-ngheţat, senin, mut de groază, ca să fiu

la înălţimea unei mărturii din bura prefirată-ntre viaţă

şi moarte, din realitatea de unde nu pot fi urnit.

N-am avut niciodată un număr, o parolă, un ecuson

pe piept, n-am minţit, spun ceea ce simt: tot pe drum,

vă-nşelaţi crezând că veţi ajunge altundeva decât

în inima voastră – călătoriile sunt petele haotice ale iubirii

însă adevărata călătorie-i cu neputinţă de povestit.

Cuvintele, cabotini tropăitori, îşi vor scoate pălăriile

şi vor tăcea, iepurii trucaţi se vor cuibări, dacă nu veţi

veghea, în destinele voastre.

Dar ce e cu acest kobold schimonosit, răutăcios, agitat

prin iarbă, la pîndă?

Manikin... se-aude-un refren batjocoritor, subţire: „de viaţă

de moarte“, ce chicot, ce acompaniament fals la chitară,

pelerinajul e perpetuu ironizat de-o mantie din spatele lui.

Trupul mi-a fost aproape complet înghiţit

şi ce dacă (sec rezonează cineva)

mi-a fost cerut şi l-am dat,

l-am azvârlit în marele athanor al forţei oarbe, sticlinde,

fără semne, umblă acum pe lumea cealaltă

ca un porumbel fără glas

mai vedeţi o fărâmă gelatinoasă din el

atotputernicia mea stă în sfâşiere.

Şi diavolul funcţionează cu un carburant de iubire

şi cel care, în loc să te iubească, se prăbuşeşte, rănindu-te;

însă, ca ochii lui să aibă clipa lor de diamant,

a trebuit să ardă cărbunele unor ere –

abia apoi va cădea definitiv, golit de privire, de minte,

de inimă.

Voi spuneţi că mergeţi,

eu – că rămâneţi pe loc,

dacă nu-ndrăzniţi să vă perforaţi cazematele,

să vă lăsaţi înşfăcaţi de labele monstrului

dornic să vă mistuie.

Acceptaţi să cădeţi în hrubele jinduitoare,

sub colţii imperioşi.

Cu cât mai hărtăniţi, cu atât mai convinşi,

în cele din urmă, că rămâneţi intacţi, mai apţi

să distilaţi sucul nociv, animalic, ce vi se predă

în neştiinţă, spre-a-l înflori-n amor quintesentialis.

Îmi zăriţi triunghiurile hainei de clovn

ori zdrenţele fostului rege Plantagenet, în exil după ce-a primit o diffidatio,

dar nu puteţi privi Inima, în grota albastră

din dreapta trupului.

Nu vă luaţi după ce vedeţi

şi, aşa cum desprindeţi petic după petic,

spre-a dezgoli vidul în vârtej,

descotorosiţi-vă, unul după altul, de cuvinte,

de numere, de pelerinaje –

de ce atâta grabă?

în voi înşivă pătrundeţi, dincolo

de orice travesti, din păcăleală numai

deveniţi hoinari.

Mâncat de termite, voi renaşte îndată

călătorind, necălătorit.

De la ceea ce par la ceea ce sunt

continentul, retroversia în Inimă.

Oricum nu mă puteţi vedea întreg,

ies din pagină, deşi merg neîncetat,

sunt cuibul imutabilităţii, urc în spirale,

condurii mei roşii ard pămîntul,

paşii mei vin dintr-o străveche artă a focului,

jubilez mângâind nemişcat

mereu latura bună

a unei lumi în schimbare.

Nu plescăiţi la cina de cuvinte,

reamintiţi-vă, în plin ospăţ (nu dispare niciodată)

securea călăului,

la fiecare strop de miere, unul de sânge,

la expozeul din sălile regale,

decapitarea anonimă a unui trup singuratic,

în cartierul copiilor şi-al plebeilor.

O muzică de clopoţei bruiază ca de obicei mesajul,

ca vorbele să se retragă-n adânc,

după zăgazul invizibil, să gâlgâie

netulburat de nimeni spiritul

în golful slăbiciunii – imprudenţei – dezonoarei

Nu dormitaţi pe cuvinte, păscuţi de muşte,

pe crenelurile ciobite nu cucăiţi ruşinos –

a pierde timp pe cuvinte, a te lăsa îmbrobodit

de ele e un sfârşit lipsit de glorie –

ajunge un han din acesta cu ferestre prea luminate

şi aţi căzut de pe drum

La fiecare ochi de lumină

o fântână a nopţii,

vi se va trezi extazul

prin şocul unor limbi neînrudite –

familiare, sublime ori meteoric-albe –

care ţâşnesc din acelaşi cord în tăiere,

să vă-mblânzească prin perplexitate

să nu vă fixeze în menghină

un singur fel de rostire.

Din violenţă nu va rămâne cândva

nici urmă de mustrare

Fulgerul poate izbucni de oriunde

ghiciţi-l, umpleţi-vă chipul de puterea lui,

daţi trăsăturile voastre

mântuitei măşti a Meduzei

Sunt receptaculul întâmplării şi-al providenţei

Viaţa se înalţă în operă

care viaţă? chiţăie ranchiunos manikin –

viaţa, un roi de furnici hăpăitoare

horcăitul care nu se mai aude

treacă de la mine tristeţea de moarte

în ogiva fostului meu piept

se trezeşte smaraldul

Bucureşti, 2013