Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 13 august 2015

Mioara Bahna





„Am citit sute şi sute de cărţi publicate în ultimii ani! Am spus, la un moment dat, parcă la Piatra Neamţ, la o întâlnire mai mult sau mai puţin literară, că e bine că mulţi au asemenea preocupări, fiindcă fiecare trebuie să-şi descarce energiile excedentare undeva şi e mai bine că se întâmplă într-un asemenea spaţiu, numai că e păcat de păduri... Eu sunt cam egologistă de felul meu!...”










1.            Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

În primul rând, dacă acceptăm ideea de destin, nu mai încape ideea de opţiune sau opţiunea este doar o iluzie! Sunt multe de spus în această privinţă, aşa că mă voi limita doar la câteva gânduri. De pildă, acum câţiva ani, într-o discuţie cu nişte călugări, am aflat cu surprindere, pentru prima dată, că a crede în destin este un păcat, că nimeni nu are o traiectorie prestabilită. Şi aici am putea să-l aducem în discuţie pe Jacques Fatalistul, al lui Diderot. Dar, în fine! În ce mă priveşte, m-am apropiat de cărţi devreme, m-au ajutat mereu să evadez din realitate. O fi fost şi destin, dar ştiu sigur că, de foarte multe ori, în copilărie, de pildă, când bunică-mea voia s-o ajut la câte ceva prin casă, prezenţa cărţilor era pentru mine o pavăză în faţa solicitărilor ei! Pe urmă, cărţile, citite şi scrise au devenit parte sine qua non a existenţei mele.

2.            Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Ei, ca mulţi copii, cu nişte zeci de ani în urmă, am fost şi eu tentată să plec pe drumul ăsta al scrisului. Uite, răspunzându-vă la aceste întrebări, fără să vreau, mi-am amintit lucruri la care nu m-am gândit niciodată cu seriozitate. Da! Îmi amintesc că am scris şi eu, în copilărie şi adolescenţă, şi versuri şi proză... Copilării! Am trimis şi pe la nişte reviste şi ţin minte ce bucurie uriaşă, inefabilă cu adevărat, trăiam când îmi apărea numele alături de câteva versuri selectate, de câteva ori, prin nu mai ştiu ce publicaţie pentru elevi, parcă „Limba şi literatura română” şi nu mai ştiu pe unde, oricum posibilităţile de publicare nu erau aşa de largi ca astăzi. Pe urmă, în liceu, pornirile astea mi s-au cam atenuat, iar, în facultate, deşi am mers de câteva ori, ca majoritatea studenţilor  pe atunci, la cenaclul lui Nicolae Manolescu şi, mai ales, al lui Ov. S. Crohmălniceanu, pe care l-am apreciat în mod deosebit, în afară de câteva eseuri, ici şi colo, nu-mi amintesc să fi scos la vederea celorlalţi, pentru că totdeauna m-am ferit să ies în lume cu lucruri care n-ar fi fost fără cusur. În plus, deşi sunt de formaţie umanistă, am fost mereu atrasă de domeniile exacte şi, de aceea, în facultate m-am aplecat tot mai mult asupra studiilor de lingvistică. Prin urmare, nu ştiu când am debutat cu adevărat.  


3.            Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul până la prima carte legată de literatură, însemnând cronici, eseuri, note critice... a fost pregătit de prezenţa a ceea ce am scris într-o sumă de publicaţii, între care Poesis, Cronica, Dilema veche, Cultura, Convorbiri literare, Dacia literară, Urmuz, Cafeneaua literară, Revista Nouă, Feed Back, Oglinda literară, Bucureştiul Literar şi Artistic, Plumb etc., etc., fără a-mi uita, desigur, dragostea pentru domeniul limbii, ceea ce a făcut ca prima mea carte să-i aparţină. Am reunit, apoi, din ceea ce am scris până atunci, o parte din articolele dedicate unor scriitori străini, într-o carte intitulată Aventura lecturii, Scriitori străini. Iar pasul acesta l-am continuat cu alte aventuri, reunind poezie română contemporană, proză română contemporană... 
  
4.            Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu ştiu dacă a fost ceva care m-a marcat în mod special. Ştiu însă de cineva căruia îi datorez mult, e vorba de profesorul meu de română din şcoala generală, care, din păcate, nu mai este pentru a-i putea mulţumi... În rest, vrând-nevrând, am învăţat din tot şi de la toţi, atât din ce mi s-a întâmplat bine, cât şi din relele inerente.

5.            Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Poate că, în unele privinţe, ideal ar fi ca artistul să trăiască în lumea lui, fără atingere cu aspectele meschine ale vieţii, să se dedice doar artei, numai că nici asta nu se poate, pentru că rezultatele ar fi artificiale. Pe de altă parte, ştim cu toţii că mai mereu când s-a amestecat în viaţa cetăţii, animat, fireşte, de credinţele lui, efectele au fost dezastruoase, şi pentru creator, dar şi pentru artă. Din „n” motive. Aşadar, scriitorul e, fireşte cetăţean, dar aici fiecare decide cât şi dacă trebuie să se implice în ceva ce pentru el e, mai mult, violon d’Ingres.

6.            Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

O, aici chiar aş avea foarte multe de spus, mai ales că în ultimii ani m-am axat, în cea mai mare a timpului meu dedicat scrisului, asupra literaturii contemporane, în special a celei române! Sunt lucruri bune şi mai puţin bune de spus! La noi se scrie enorm, ba chiar am sentimentul că nu prea ne surclasează multe popoare la acest capitol. Dar cea mai mare parte a ceea ce se scrie nu-şi merită nici pe departe numele de literatură.
Am citit sute şi sute de cărţi publicate în ultimii ani! Am spus, la un moment dat, parcă la Piatra Neamţ, la o întâlnire mai mult sau mai puţin literară, că e bine că mulţi au asemenea preocupări, fiindcă fiecare trebuie să-şi descarce energiile excedentare undeva şi e mai bine că se întâmplă într-un asemenea spaţiu, numai că e păcat de păduri... Eu sunt cam egologistă de felul meu!...
Aşa, deci, se scrie, ştiţi prea bine, uriaş de mult! Dureros e însă că, prin cărţi tipărite (pentru că oricine are bani şi ambiţia de a-şi vedea acum numele pe o copertă, o poate face) sau pe internet, ceea ce se scrie – prost, la asta mă refer! – invadează lumea. Nu se face o selecţie valorică. Cine s-o facă! Cei care ar putea sunt excedaţi de cantitatea extraordinară a cărţilor care apar continuu! Iar cei care „scriu” în felul ăsta, se felicită, mai întâi între ei, pentru a trece apoi la o altă fază: vor să li se recunoască „valoarea” şi-i atrag, nu de puţine ori, de partea lor chiar pe unii cunoscători într-ale literaturii, care le susţin eforturile „artistice” pe criterii, fireşte, extraliterare... În felul acesta, tot felul de urechişti ajung să se creadă scriitori,  iar pretenţiile la recunoaşterea materializată chiar şi în premii, date, de foarte multe ori la fel de „just” nu mai au limite. Mi-am amintit acum – ar fi comic, dacă nu ar fi tragic, ştiţi butada! – că am citit, nu de mult, pe o reţea de socializare, care suportă cantităţi incomensurabile de astfel de „literatură”, când cineva, tot dintre urechişti, lăuda pe altcineva, de acelaşi nivel, spunându-i că atunci când îi citeşte versurile, e fericit de parcă l-ar citi pe Shakespeare! Păi cum să nu fie omul mândru de el încăpând într-o asemenea comparaţie!
Am început cu răul! Se scrie şi destulă LITERATURĂ la noi azi. Nici mai multă şi nici mai puţină decât avem nevoie însă! Exact cât ne trebuie! Măcar vreo două-trei sute de scriitori adevăraţi cam avem, deşi s-ar putea să fiu cam generoasă!... Restul...

7.            Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un a numit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Da, şi ăsta e un aspect care poate fi discutat pe larg! Când vorbiţi de timp pentru scris, mă gândesc la două lucruri: 1. dacă există o vârstă pentru scris şi 2. dacă scriitorul trebuie să urmeze un „program” atunci când creează.
Să le luăm pe rând: nu cred în scrisul lipsit de experienţa lecturii! E artificial, de pildă, că sunt supraevaluaţi copii, adolescenţi care au – poate – ceva talent sau chiar mai mult, dar (sunt profesoară şi vorbesc, în cunoştinţă de cauză) li se induce unora dintre ei convingerea că nu au nevoie de cunoştinţe teoretice, de citirea cărţilor altora, că poate să ţâşnească literatura din ei, fără oprelişte. Mai mult, sunt purtaţi ca moaştele pe la tot felul de festivaluri, reuniuni, nu mai ajung nici măcar să-şi însuşească sistematic buchea cărţii, nu ştiu gramatică, nu au noţiuni de stilistică, nu au brumă de cultură, încât bieţii de ei ajung nişte rataţi, la maturitate, care nu ştiu nici carte şi, de multe ori, le mai moare şi susţinerea literară! Unii dintre ei se trezesc, poate – alţii, nu! Dacă se trezesc, la un moment dat, constată că viaţa lor e un fiasco! Dacă nu, mai intoxică, o vreme, lumea cu producţiile lor!
În ceea ce priveşte „programul” pe care şi-l poate face scriitorul, aici depide de scriitor.   Eu, sincer, cred că scrisul ARTISTIC nu se face cu program! Cum nu cred că eu care nu am voce aş putea să zic: mâine la 14:17 mi-am propus să mă fac artistă, cântăreaţă! Am citit, ce e drept, o „spovedanie” a unui contemporan al nostru, cu oarecare notorietate, făcută tot pe o reţea de socializare, unde spunea că se trezeşte la nu ştiu ce oră şi se aşază la masa de scris până la nu ştiu ce altă oră. Eu am o vorbă – iată că mă şi citez! – există cărţi ieşite din talent (şi muncă, desigur, „slova de foc şi slova făurită”), născute, adevărate, şi cărţi căznite – de obicei, folosesc alt cuvânt, dar nu e cazul aici! A te aşeza la masa de scris, după ce ţi-ai făcut tabieturile de dimineaţă şi lista de cumpărături pentru după nu înseamnă circumstanţe pentru scrisul de-adevăratelea! Nu pot să-mi propun: peste o oră scriu o poezie! Sau mâine la 10:30!
Eu nu scriu literatură artistică! Sau nu mai scriu! Nu ştiu dacă am să mai scriu vreodată! Nu pot să afirm nici că nu o voi mai face niciodată. Mă refer doar la prezent. Următoarea carte pe care o s-o public va apărea prin septembrie-octombrie, şi este, din nou, despre literatura străină. Şi tot contemporană. Se va numi Zigzag prin literatura lumii.
Cam atât deocamdată!

Facultaiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Nota red. Florentin Popescu despre criticul Mioara Bahna

“Numele autoarei mi-a atras numaidecât atenţia, întrucât în ultimii doi-trei ani l-am întâlnit în paginile mai multor reviste: Plumb, Ateneu, Cronica, în Cafeneaua literară şi în Oglinda literară. Poate să fi fost prezent şi în altele, pe care nu le ştiu şi n-am avut ocazia să le citesc.
Volumul, subintitulat Scriitori străini (probabil urmat de altul, care urmează să apară, consacrat autorilor români) a fost tipărit de Editura Valman din Rm. Sărat, o firmă modestă ca producţie, dar care caută să ne obişnuiască cu apariţii de ţinută, fără rabat la calitate.
Printre articlierii şi recenzenţii „câtă frunză, câtă iarbă”, vorba poetului, din multele reviste care apar la noi după 1990, d-na Mioara Bahna face o figură cu totul aparte. Domnia Sa citeşte mult, desigur, ca noi toţi, însă s-a dovedit / se dovedeşte a fi un lector care, aflat, aşijderea ca noi toţi, într-o permanentă criză de timp, nu-şi iroseşte vremea cu orice a fost adunat de către un autor sau altul între coperţile unui volum. Dânsa ştie să discearnă şi să se oprească asupra unor opere celebre, care au făcut, ca să zic aşa, carieră în cultura universală, scrieri semnate – cele mai multe! – de laureaţi ai Premiului Nobel sau de scriitori apropiaţi ca valoare de aceştia: Isabel Allende, Dino Buzzati, Italo Calvino, William Golding, Knut Hamsun (....), Milan Kundera, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez, Amoz Oz, Orhan Pamuk, Alain Robbe-Grillet, Yasunari Kawabata şi alţii. Doamna Mioara Bahna se apropie, se poate zice, cu o anume sfială de operele literare semnate de nume celebre, considerându-le ceva miraculos, fin şi excelent rezultat al unui proces de creaţie pe care îl consideră ceva „între divin şi uman”, cum frumos şi exact îl numeşte în capitolul ce deschide volumul de faţă. Şi, apropo de respectivul capitol introductiv, se cuvine a remarca încă un fapt: opiniile dumisale sunt susţinute prin argumente (sau citate) din Platon, Nietzsche, Henri Delacrois, Freud, Tudor Vianu şi alţii. Concluzia la care ajunge doamna Mioara Bahna reprezintă, de fapt, mobilul, cauzalitatea gestului de a fi conceput cartea: „...fascinaţia pe care o produce arta, dintotdeauna, asupra omului, forţa sa cathartică nu încetează să ne determine să căutăm a înţelege misterul originii şi al acţiunii acesteia asupra noastră, indiferent de epocă şi de loc.” Prin urmare, autoarea este fascinată de scriitorii pe care i-am numit mai sus şi caută să înţeleagă – pe de o parte mesajul lor, iar pe de alta arta prin care aceştia au reuşit să creeze, după caz, atmosferă, dinamică şi culoare, adică acel „mister” care le-a conferit propriilor opere nu numai originalitate şi forţă, ci şi darul de a fi profund umane şi universal valabile. Iată, de pildă, cum îşi încheie comentatoarea însemnările despre Isabel Allende: „Căsătorii, divorţuri, boli, naşteri, toate acestea şi multe altele sunt, prin urmare, suişuri şi coborâşuri care compun peisajul vieţii celei care, ca şi marele său confrate, Gabriel Garcia Marquez, cu care se aseamănă în multe privinţe, fără a-i povesti viaţa, pentru că scrisul e, parafrazându-l pe Emil Cioran, o terapie împotriva omenescului din sine, de fapt a labilităţii induse de dispariţia fiicei, dar şi împotriva oricărei agresiuni, dinăuntru sau din afară, iar precizarea din final – Sfârşit (deocamdată) – exprimă promisiunea scriitoarei de a continua acest «dans» cu viaţa.”   În alt loc, scriind despre Împăratul muştelor, romanul încununat cu Premiul Nobel al lui William Golding citim: „cartea... nu e, în concluzie, spectaculoasă sub aspectul construcţiei sau al realizării artistice, dar autorul propune ca temă de meditaţie un univers uman plin care sugerează capacitatea de regenerare a lumii, complexitatea omului, care stă la baza acestei regenerări.” Judecată lucidă şi de bun simţ aş zice, capabilă, implicit, să invite cititorul la lectură. Să mai reţinem încă un citat, de data asta despre romanul Vechiul oraş imperial, al altui „Nobel”, japonezul Yasunari Kawabata, foarte căutat şi citit şi la noi încă din urmă cu vreun sfert de veac. Atenţia d-nei Mioara Bahna e acum atrasă de construcţia cărţii, observaţiile fiind, aşijderea, cât se poate de judicioase: „... romanul lui Yasunari Kawabata este reconfortant, prin impresia de stabilitate şi de armonie pe care o generează acest popor (japonez – n.n.) curat, la propriu şi la figurat. Frescă a unei lumi care îşi doreşte cu fervoare să oprească trecerea timpului sau măcar să înveşnicească valorile perpetuate din generaţie în generaţie, şi care au permis metamorfozarea unui pământ sărac într-o oază edenică, romanul este, aşadar, asemeni universului pe care-l aduce în faţa cititorului, opera unui artizan, atent la orice detaliu, pentru ca armonia asociată cu discreţia în tot şi toate, cărora le e imn, să nu fie în niciun chip lezată”. Întrucât spaţiul nu-mi permite să detaliez, voi a mai spune doar că volumul doamnei Mioara Bahna, cu largă accesibilitate, pe alocuri chiar şi cu o discretă şi benefică notă didactică, poate fi de un real folos cititorilor de toate vârstele, dar mai ales adolescenţilor şi tinerilor care sunt provocaţi să cunoască valorile adevărate ale literaturii universale contemporane – tot atâtea posibile repere esenţiale în formarea personalităţii lor.
Şi pentru că un cronicar de literatură universală este un fel de rara avis în zilele noastre (iar cartea aceasta reprezintă un debut editorial) se justifică şi urarea pe care se cuvine să i-o facem autoarei: „Bun venit printre critici, doamnă Mioara Bahna!” (Florentin Popescu, Note de lectură, rev. Argeş, 2012)

Râmnicu Sărat, 2015

2 comentarii:

  1. Felicitari pentru un interviu reusit !

    ps- as crede ca ar fi de revazut cateva typo. -?

    RăspundețiȘtergere