« Personal cred ca doar destinul a facut sa ajung sa scriu. Doar
destinul m-a facut sa am o viata plina de experiente, unele fericite, altele
triste si care au resuit sa ma modeleze
in asa fel incat la un anumit moment din viata sa ma asez in fata
calculatorului si sa incep sa scriu. Asa, pur si simplu cum respir. »
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea
sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în
viaţa dumneavoastră ?
Personal cred ca doar destinul a facut sa ajung sa scriu. Doar destinul m-a
facut sa am o viata plina de experiente, unele fericite, altele triste si care
au resuit sa ma modeleze in asa fel
incat la un anumit moment din viata sa ma asez in fata calculatorului si sa
incep sa scriu. Asa, pur si simplu cum respir.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori,
arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a
produs (cu adevărat) acest eveniment?
Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Cand am inceput sa scriu am scris si gata, fara incercari. Nu am publicat
in reviste literare sau scolare, nu am tinut nimic in sertar. Cand am inceput
sa scriu aveam 45 de ani si prima mea incercare a fost sa fie romanul Inainte
de cuvinte , ccu care am castigaat si premiul pentru debut in proza in 2005.
3.
Care a fost drumul până la prima
carte ?
Drumul pana la prima carte au fost probabil lectiile de limba romana
predate de pedagogi cu vocatie. Drumul pana la prima carte au fost parintii mei
care m-au invatat sa fiu sincera cu mine insami. Drumul pana la prima carte au
fost prietenele mele, pacientii mei, sotul, copilul, sinele meu, Dumnezeu. Sau
poate ca ordinea ar trebui intoarsa.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare
literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi
scriitor?
Multumiri speciale scriitorului Lucian Alecsa. Fara sa ma cunoasca, mi-a
citit cartea si apoi m-a incurajat in permanenta sa continui. Sa nu ma
opresc. El m-a incurajat cand in
timiditatea mea bateam in retragere.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi
gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste
condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre
scriitor şi putere?
De ce as face politica ? Politicienii nu stiu sa citeasca, doar sa
socoteasca bani.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III.
Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Merg rar in librarii ca mai toti
concetateii mei. Pe vremuri citeam cel
putin o carte pe luna, in concedii 3 sau 4, la recondarile prietenilor lasam
totul deoparte si citeam. Si asa faceam multi. Azi cred ca literatura este pe cale de
disparitie, e muribunda din lipsa de cititori. Cred ca va muri odata cu
generatia care a cunoscut
in adolescenta placerea de a citi si nu de a conversa pe Face Book. Ori
fara cititori, scriitorii vor ramane putini, vor scrie pentru ei insisi si
atat. Din nefericire in tara in care traim nimeni nu incurajeaza talentele
autentice, nimeni nu le sustine. Iar de unul singur nu poti muta muntii.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru
creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce
lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Nu imi fac program. Daca voi naste o carte, atunci asta se va intampla pur si simplu
la vremea sorocita. Am cateva tentative dar pentru ca nu imi place mie ce am
scris raman pe loc si contemplu, asimilez, adun seva, fac fotosinteza. Cand va
veni vremea vois crie iarasi. Daca nu va fi o vreme atunci acesta e destinul, cel din prima intrebare.
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Nota red. OPERA: Înainte
de cuvinte (roman; Bucureşti: Editura Eminescu, 2005) – Premiul pentru
debut în roman acordat de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România,
2006, Bărbaţii altor femei (roman; Iaşi: Cronica, 2006), Eu, străbunica
mea (Iaşi: Timpul, 2007).
Gălbenuşul de ou
(din jurnalul unei amante)
(din jurnalul unei amante)
Am
zărit în una din zile un afiş lipit cu scoci pe vitrina librăriei de la colţul
străzii. Am citi şi am recitit. Nu-mi venea să cred: îţi lansai ultimul tău
volum de poezie. De ce nu ne-a anunţat nimeni despre eveniment? De ce nu m-ai
invitat tu însuţi? Ce întrebare! Nici nu ne mai văzusem de ceva vreme, pentru
tine eram o simplă cunoştinţă, genul acela de femeie pe care o saluţi pe stradă
şi apoi te întrebi de unde oare o cunoşti şi oare cum o cheamă. Mai ştiam că
nici nu ţii la astfel de evenimente, o făceai numai şi numai de hatârul
editorului tău. Ieşirile tale oficiale erau un supliciu, treceau pe lângă tine
aşa cum trec ploile verii, fără să lase urme, fără să ceară vreo laudă, deşi
prin ele creşte iarba, înfloresc pomii şi tot universul se pune în mişcare. Tu
scrii pentru tine, lumea din jur nu există. Uneori mă întreb dacă eu exist
undeva în tine, fie şi în ultimul neuron sechestrat de memoria retinei tale.
Sau dacă am existat măcar o secundă acolo sau dacă voi exista vreodată. Dacă
îmi ştii cel puţin numele. Probabil că nu, aşa cum nu ştii cum îţi citesc cu
răsuflarea tăiată fiecare volum, fiecare articol de revistă, cum nu ştii cum
îmi bate inima atunci când te văd trecând prin mulţimea străzii atât de absent,
dus în lumea ta, întotdeauna descheiat la ultimul nasture de la cămaşă, cu
părul tău rebel pe care bănuiesc că nu ţi-l tunzi niciodată ci el se roade
zilnic, micrometru cu micrometru în legănarea lui de umerii tăi. Umerii tăi de
care m-aş agăţa ca o liană de mi-ar fi permis să devin vegetală.
În sala de marmură a teatrului lume pestriţă. Nu cunoşteam mai pe nimeni înafară de câteva oficialităţi, de tine şi amicii tăi, scriitorii. Tu nici nu erai acolo întru totul, eram sigură de asta după privirea ta absentă şi puţin stingheră. Îţi urmăream ca printr-un ochean, fiecare gest, fiecare contracţie a feţei, fiecare zâmbet, retina mea înregistra precum o cameră digitală orice mic amănunt. Nu mi-ai aruncat nici o privire, nu mă căutai printre cei veniţi acolo, erai într-un fel prezent, într-un altfel atât de absent..... Universul tău mă nega, oricum nu venisem acolo ca să-ţi atrag atenţia, eram o femeie, una oarecare în mulţime. Venisem doar ca să te văd, simpla ta prezenţă era o sărbătoare pentru sufletul meu. M-am aşezat în penultimul rând, cuminte, stingheră, vinovată de o vină inocentă, aceea că voiam să te privesc, să te aud, să mă simt contemporană cu tine fie şi pentru o jumătate de oră. Poeţii urbei erau prin preajmă-ţi, desigur, te lăudau rând pe rând la microfon, chiar şi fără să te fi citit, poate că totuşi au făcut-o, aveam senzaţia unui fel de schimb de amabilităţi şi de periere reciprocă a orgoliilor. Poezia se citeşte greu şi din ce în ce mai puţin, nici măcar poeţii nu se mai pot citi ei între ei. Şi totuşi atât de multă lume în sală, îmi spuneam. Cine sunt, de unde vin ?Ar fi, desigur, categoria colecţionarilor de autografe. Şi a iubitelor anonime din care şi eu făceam parte. Şi a celor care aşteaptă cocteilul nelipsit de după lansare. Mai ales vinul. Ţi-am cumpărat volumul, am oscilat câteva secunde între a mă aşeza la coadă pentru autograf dar am ales să plec de acolo repede, să nu apuc să mă răzgândesc. Nu aş fi suportat să-ţi văd zâmbetul de protocol, voind să-mi transmiţi că eşti încântat sau cel puţin surprins că mă vezi acolo. Ce ai fi putut să-mi scrii pe prima pagină decât o banaliate pe care tu însuţi ai fi detestat-o de la primul şi până la ultimul cuvânt. Nu ar fi fost nimic personal. Nici din tine şi nici special pentru mine. Am plecat cu pas grăbit, încercând să nu alunec cu tocurile mele prea înalte pe scările lucioase, am intrat înfrigurată în casă, mi-am lăsat pantofii neglijent la intrare, m-am ghemuit în fotoliu cu pardesiul pe mine şi am început să citesc. Cu sfială, de parcă citeam o carte sfântă. Pe spatele volumului am privit dezamăgită la fotografia ta atât de impersonală, alb-negru. Priveai aiurea, ca un drogat, nici măcar nu zâmbeai, nu semănai deloc cu tine. Fotograful era un idiot iar ţie nici nu-ţi păsa de nimicurile astea. Păcat. Mi-aş fi dorit să fii acolo, în acea poză, tu însuţi, să te pot privi în ochi, să visez nopţile că te întrupezi şi vii să mă atingi în lumea concretului. Aveam însă ceva mai preţios în palme: cartea ta, sufletul tău materializat. O ţineam în mână cu teamă şi curiozitate în egală măsură. Acolo erai tu şi numai tu, care nici măcar nu mă cunoşteai. Habar nu aveai cine sunt şi cât de mult fiinţa ta a început să devină pentru mine o obsesie. Am citit întreg volumul, pe nerăsuflate, poezie cu poezie, fără să înţeleg nimic la început. Apoi citind şi recitind am intrat într-o stare de transă. Spuneai la lansare, memoria mea derula precum o bandă de magnetofon: ”Poezia nu trebuie înţeleasă, ea trebuie trăită. Trebuie să te pătrundă aşa cum te pătrunde muzica. Aşa cum te pătrund sentimentele. Poezia nu cere explicaţii şi nici comentarii. Poezia e făcută dintr-o plămadă de suflet, cine poate traduce sufletul omului? „Am reluat lectura dar mă loveam de fiecare cuvânt al tău ca de ceva alb, opac şi translucid în egală măsură, cu o duritate suficient de fragilă, precum de coaja unui ou. Dacă aş fi lovit mai tare desigur că aş fi reuşit să o sparg dar unde mai era atunci misterul? Apoi m-a cuprins un sentiment şi mai straniu, am avut revelaţia că tu, fiinţa ta, este precum o sferă. Perfectă. Fără început şi fără sfârşit, fără riduri, fără nici o impuritate, autosuficientă. Trăieşti acolo, ascuns, asemenea unui gălbenuş de ou, protejat de lume prin cuvintele tale puţin gelatinoase, puţin elastice, aşa cum ai avea în juru-ţi albuşul hrănitor, ocrotitor şi misterios, amortizând de fiecare dată contactul fiinţei tale cu împrejurul violent în care te-ai născut. Citindu-te, asta am înţeles despre tine: că nu vei ieşi niciodată din starea asta a ta, că nu îţi doreşti nicidecum să te întrupezi într-un puişor gălbior şi pufos, plăpând, nesigur, imperfect, viu şi tocmai de aceea vulnerabil. Nu îţi doreşti să spargi niciodată învelişurile tale protectoare cu un cioc mic, de materie cornoasă, banală , murdară şi muritoare.
Am simţit pe cerul gurii o lacrimă, nu greşise drumul, de acolo parcă se născuse singură. Înţelegeam că drumul meu spre centrul universului tău îmi este interzis. Nu voi putea fi niciodată a ta, îmi spuneam, trăim în universuri paralele. O singură şansă ar mai fi, una dintr-un milion, din mii de milioane: să am răbdare să vină dimineaţa în care flămând, Timpul se va hotărî să-şi facă o omletă delicioasă, garnisită cu puţină brânză sau şuncă, poate o roşie bine pârguită şi două frunze de pătrunjel sau de mentă. Asta după inspiraţia de moment şi pentru culoare. Şi pentru că reţeta spune că al doilea ou e neapărat necesar pentru omleta perfectă, să mă aleagă, ce minunat ar fi, pe mine. Apoi, după ce ne va sparge unul de celălalt într-o banală şi incredibil de surprinzătoare atingere, ne va răsturna pe amândoi în acelaşi vas de cristal şi cu o furculiţă din aur ne va amesteca îndelung, contopindu-ne fiinţele într-un tot inseparabil. Va fi îmbrăţişarea noastră definitivă, ultimă, perfectă iar tu vei tresări când îmi vei simţi atingerea, stânjenit de această intimitate impusă, uluit să realizezi cum de poate fi atât de materială dragostea. Dragostea aceasta pe care o port în mine ca pe o povară, pură şi detaşată de actul obsesiv al fecundării. Desigur, Timpul nu se va lăsa nici o clipă înduioşat, va pune sare şi puţin piper peste noi, ne va răsturna cu grijă în tigaia de teflon şi savurându-şi talentul de bucătar, ne va închega la foc mic, întorcându-ne pe o parte apoi pe cealaltă încet, încet, până vom prinde culoarea perfectă, cea a soarelui la apus. Ce ameţeală dulce mă va cuprinde şi ce perfect va veni moartea pentru mine, nici nu-ţi imaginezi. Ce uşoară mă voi simţi absorbită în tine, ocrotită de tine când Timpul ne va răsturna pe amândoi încă aburind, în aceeaşi farfurie de porţelan fin, pictat cu floricele multicolore şi încet, fără grabă, ne va tăia în bucăţi mici şi ne va devora cu grijă spre delectarea papileleor lui gustative. Timpul este un gurmand rafinat, nu-ţi fă griji! Va rămâne în farfurie doar mirosul sufletelor noastre şi pătrunjelul verde. Aşa, pentru culoare, se înţelege! Apoi, râgâind satisfăcut, va merge să-şi facă siesta tolănit într-un norişor confortabil, răsfoind ultimul tău volum de poezie, oprindu-se poate o secundă deasupra căderii.
În sala de marmură a teatrului lume pestriţă. Nu cunoşteam mai pe nimeni înafară de câteva oficialităţi, de tine şi amicii tăi, scriitorii. Tu nici nu erai acolo întru totul, eram sigură de asta după privirea ta absentă şi puţin stingheră. Îţi urmăream ca printr-un ochean, fiecare gest, fiecare contracţie a feţei, fiecare zâmbet, retina mea înregistra precum o cameră digitală orice mic amănunt. Nu mi-ai aruncat nici o privire, nu mă căutai printre cei veniţi acolo, erai într-un fel prezent, într-un altfel atât de absent..... Universul tău mă nega, oricum nu venisem acolo ca să-ţi atrag atenţia, eram o femeie, una oarecare în mulţime. Venisem doar ca să te văd, simpla ta prezenţă era o sărbătoare pentru sufletul meu. M-am aşezat în penultimul rând, cuminte, stingheră, vinovată de o vină inocentă, aceea că voiam să te privesc, să te aud, să mă simt contemporană cu tine fie şi pentru o jumătate de oră. Poeţii urbei erau prin preajmă-ţi, desigur, te lăudau rând pe rând la microfon, chiar şi fără să te fi citit, poate că totuşi au făcut-o, aveam senzaţia unui fel de schimb de amabilităţi şi de periere reciprocă a orgoliilor. Poezia se citeşte greu şi din ce în ce mai puţin, nici măcar poeţii nu se mai pot citi ei între ei. Şi totuşi atât de multă lume în sală, îmi spuneam. Cine sunt, de unde vin ?Ar fi, desigur, categoria colecţionarilor de autografe. Şi a iubitelor anonime din care şi eu făceam parte. Şi a celor care aşteaptă cocteilul nelipsit de după lansare. Mai ales vinul. Ţi-am cumpărat volumul, am oscilat câteva secunde între a mă aşeza la coadă pentru autograf dar am ales să plec de acolo repede, să nu apuc să mă răzgândesc. Nu aş fi suportat să-ţi văd zâmbetul de protocol, voind să-mi transmiţi că eşti încântat sau cel puţin surprins că mă vezi acolo. Ce ai fi putut să-mi scrii pe prima pagină decât o banaliate pe care tu însuţi ai fi detestat-o de la primul şi până la ultimul cuvânt. Nu ar fi fost nimic personal. Nici din tine şi nici special pentru mine. Am plecat cu pas grăbit, încercând să nu alunec cu tocurile mele prea înalte pe scările lucioase, am intrat înfrigurată în casă, mi-am lăsat pantofii neglijent la intrare, m-am ghemuit în fotoliu cu pardesiul pe mine şi am început să citesc. Cu sfială, de parcă citeam o carte sfântă. Pe spatele volumului am privit dezamăgită la fotografia ta atât de impersonală, alb-negru. Priveai aiurea, ca un drogat, nici măcar nu zâmbeai, nu semănai deloc cu tine. Fotograful era un idiot iar ţie nici nu-ţi păsa de nimicurile astea. Păcat. Mi-aş fi dorit să fii acolo, în acea poză, tu însuţi, să te pot privi în ochi, să visez nopţile că te întrupezi şi vii să mă atingi în lumea concretului. Aveam însă ceva mai preţios în palme: cartea ta, sufletul tău materializat. O ţineam în mână cu teamă şi curiozitate în egală măsură. Acolo erai tu şi numai tu, care nici măcar nu mă cunoşteai. Habar nu aveai cine sunt şi cât de mult fiinţa ta a început să devină pentru mine o obsesie. Am citit întreg volumul, pe nerăsuflate, poezie cu poezie, fără să înţeleg nimic la început. Apoi citind şi recitind am intrat într-o stare de transă. Spuneai la lansare, memoria mea derula precum o bandă de magnetofon: ”Poezia nu trebuie înţeleasă, ea trebuie trăită. Trebuie să te pătrundă aşa cum te pătrunde muzica. Aşa cum te pătrund sentimentele. Poezia nu cere explicaţii şi nici comentarii. Poezia e făcută dintr-o plămadă de suflet, cine poate traduce sufletul omului? „Am reluat lectura dar mă loveam de fiecare cuvânt al tău ca de ceva alb, opac şi translucid în egală măsură, cu o duritate suficient de fragilă, precum de coaja unui ou. Dacă aş fi lovit mai tare desigur că aş fi reuşit să o sparg dar unde mai era atunci misterul? Apoi m-a cuprins un sentiment şi mai straniu, am avut revelaţia că tu, fiinţa ta, este precum o sferă. Perfectă. Fără început şi fără sfârşit, fără riduri, fără nici o impuritate, autosuficientă. Trăieşti acolo, ascuns, asemenea unui gălbenuş de ou, protejat de lume prin cuvintele tale puţin gelatinoase, puţin elastice, aşa cum ai avea în juru-ţi albuşul hrănitor, ocrotitor şi misterios, amortizând de fiecare dată contactul fiinţei tale cu împrejurul violent în care te-ai născut. Citindu-te, asta am înţeles despre tine: că nu vei ieşi niciodată din starea asta a ta, că nu îţi doreşti nicidecum să te întrupezi într-un puişor gălbior şi pufos, plăpând, nesigur, imperfect, viu şi tocmai de aceea vulnerabil. Nu îţi doreşti să spargi niciodată învelişurile tale protectoare cu un cioc mic, de materie cornoasă, banală , murdară şi muritoare.
Am simţit pe cerul gurii o lacrimă, nu greşise drumul, de acolo parcă se născuse singură. Înţelegeam că drumul meu spre centrul universului tău îmi este interzis. Nu voi putea fi niciodată a ta, îmi spuneam, trăim în universuri paralele. O singură şansă ar mai fi, una dintr-un milion, din mii de milioane: să am răbdare să vină dimineaţa în care flămând, Timpul se va hotărî să-şi facă o omletă delicioasă, garnisită cu puţină brânză sau şuncă, poate o roşie bine pârguită şi două frunze de pătrunjel sau de mentă. Asta după inspiraţia de moment şi pentru culoare. Şi pentru că reţeta spune că al doilea ou e neapărat necesar pentru omleta perfectă, să mă aleagă, ce minunat ar fi, pe mine. Apoi, după ce ne va sparge unul de celălalt într-o banală şi incredibil de surprinzătoare atingere, ne va răsturna pe amândoi în acelaşi vas de cristal şi cu o furculiţă din aur ne va amesteca îndelung, contopindu-ne fiinţele într-un tot inseparabil. Va fi îmbrăţişarea noastră definitivă, ultimă, perfectă iar tu vei tresări când îmi vei simţi atingerea, stânjenit de această intimitate impusă, uluit să realizezi cum de poate fi atât de materială dragostea. Dragostea aceasta pe care o port în mine ca pe o povară, pură şi detaşată de actul obsesiv al fecundării. Desigur, Timpul nu se va lăsa nici o clipă înduioşat, va pune sare şi puţin piper peste noi, ne va răsturna cu grijă în tigaia de teflon şi savurându-şi talentul de bucătar, ne va închega la foc mic, întorcându-ne pe o parte apoi pe cealaltă încet, încet, până vom prinde culoarea perfectă, cea a soarelui la apus. Ce ameţeală dulce mă va cuprinde şi ce perfect va veni moartea pentru mine, nici nu-ţi imaginezi. Ce uşoară mă voi simţi absorbită în tine, ocrotită de tine când Timpul ne va răsturna pe amândoi încă aburind, în aceeaşi farfurie de porţelan fin, pictat cu floricele multicolore şi încet, fără grabă, ne va tăia în bucăţi mici şi ne va devora cu grijă spre delectarea papileleor lui gustative. Timpul este un gurmand rafinat, nu-ţi fă griji! Va rămâne în farfurie doar mirosul sufletelor noastre şi pătrunjelul verde. Aşa, pentru culoare, se înţelege! Apoi, râgâind satisfăcut, va merge să-şi facă siesta tolănit într-un norişor confortabil, răsfoind ultimul tău volum de poezie, oprindu-se poate o secundă deasupra căderii.
Botoşani, 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu