Iulian Filip

« Omul de creație, scriitorul e provocat la tot pasul să se dea cu părerea și să jongleze cu motivele gândire liberă, libertate, dar are și argumente pentru retragerea în turnul de fildeș, în care își zămislește ori visează să iasă la lume cu o… evrika ! »

1.             Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred că am băgat de seamă că exist când m-am trezit prins într-o competiție cu partea de consătenii mei vorbiți de bine: încercam să văd că pot (nu dacă pot!) face ceea ce fac vorbiții de bine! Sofia e baștina scriitorilor Lidia Istrati, Valeria Grosu, Boris Schițco, actorilor Iulian Codău, Iulian Pâslaruc, Igor Caras, pictorului Vasile Toma, savanților (circa 80 de doctori în științe, între care vice-președintele Academiei de Științe Ion Tighineanu), medicilor, profesorilor risipiți în toată Basarabia... Provocările și modelele la îndemână m-au urcat în scenă (actor și acordeonist), m-au îmbolnăvit de fotbal, poezie, matematică... Am făcut, din inerție, un an la facultatea de fizică și matematică – alegere după o amețeală de vise „neașezate” (că porneam și la aviație, și la școala de antrenori de fotbal)... Trezirea s-a produs la o lecție de geometrie analitică: citeam sub masă o carte de eseuri ori de poezie.  De ce nu pot citi aceste cărți pe masă? De ce sub masă? Problema aptitudinilor și a vocației atunci mi-a apărut, iar în vecinătate și întrebarea-cheie: chiar ce e cu mine?  A fost o decizie dificilă – lacrimile mamei, tristețea tatălui, nedumerirea celor de la facultate. Era a doua săritură din acceleratul care nu era al meu.  Atunci am prins a vedea și auzi viața din jur și înțelegeam că singurătatea în care am decis abandonarea matematicii pentru poezie (am ajuns, firesc, la filologie) e statutul axiomatic al situațiilor decisive din viața unui om (atunci nu cunoșteam încă titlul de carte Fiecare moare singur  de Hans Fallada – moartea încă nu o citeam sub masă). În următorii doi ani la filologie mi-am pornit edificarea bibliotecii personale – descoperisem la librăria de carte străină  un belșug de cărți românești la prețuri stimulative... Am prins a deschide mai larg ochii, iar șocul provocat de  închiderea componentei românești în librăria dragă m-a deșteptat definitiv și pentru toată viața. Primeam cărți românești din Moscova, Cernăuți, Soci, uneori din România... Citeam sub masă în fotocopii lucrări despre români... Ședințele cenaclului literar de la Institutul pedagogic Alecu Russo începea cu Balada  lui Ciprian Porumbescu... Seratele literar-artistice cu actorii de la Teatrul Vasile Alecsandri în cafeneaua Ciobănașul din orașul Bălți constituiau o oază de relativă libertate, unde ni le vorbeam/visam noi pe ale noastre... Erau lecțiile paralele celor din program: deveneam!  Opțiunea mea era să-mi realizez destinul, iar împlinirile le vedeam prin scris. Publicam mai rar decât doream, dar... îmi așteptam ceasul. Credeam și  aveam răbdare.

2.     Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Cred că mi-am făcut zeci de machete ale cărților visate în anii studenției. La fiecare jumătate de an întregeam un nou manuscris de versuri, care-mi părea bun de  tipar… O cârdășie deosebită mi-a deschis porțile adevăratei mele universități  de poezie. Un coleg mai în vârstă, Ion Negură (ajuns psiholog redutabil între savanții Chișinăului), era conducătorul cenaclului literar de la Alecu Russo, unde-mi citeam versurile… Mi-a cerut manuscrisul de poezie pentru câteva zile – chipurile se duce la țară și ar vrea să le citească mai pe îndelete, nu ca la cenaclu… A revenit peste două zile și mi-a mărturisit că, de fapt, a stabilit în prealabil și s-a întâlnit cu poetul Liviu Damian, care se afla în concediu în Strâmba lui natală, anume ca să mă… citească în doi… Îl invidiam pe Ion: timp de trei ani de cătănie a susținut o corespondență permanentă cu Liviu Damian… Revenise de la întrevederea cu Damian cu manuscrisul meu citit poezie cu poezie, purtând însemnările acelui cenaclu în doi… După  „incidentul”  respectiv aveam  o întâlnire la fiecare jumătate de an cu poetul din Strâmba, căruia îi puneam pe masă o altă concepție de carte – alt manuscris… În 1970 m-a prezentat în săptămânalul Cultura  cu următorul miniportret : „ Nu ştiu ce înseamnă a încuraja un talent. E ca şi cum ai pune mâna pe-un pui de pom şi l-ai trage de frunze în sus: hai, frate, creşte mai repede, că noi n-avem când să te aşteptăm. Nu mi se dă mâna să bat pe umeri tinere ramuri. Fiindcă nu le pot da zile cu soare spectaculos. Nici măcar un fir de ploaie rătăcitor nu-l pot abate asupra  setei lor. Ce-i drept, ramul uscat îl deosebesc de ramul verde. Şi fluturii aducători de omidă îi cunosc. Şi apropierea îngheţului o presimt. Dar astea sunt adevăruri elementare. Le cunosc nu numai eu. O lume întreagă le ştie.

Ce aş putea să-i doresc tânărului Iulian Filip de la Bălţi? Creştere firească, rădăcini adânci, cer nemărginit. Să-şi cheltuiască uleiul nezgârcit, dar cu socoteală. Dragoste de scris, răbdare şi talent are. Dovadă sunt versurile sale.

Câteva din ele le aducem azi cu emoţie şi aşteptare în faţa cititorului.”  Și urma un ciclu de poeziile mele…

Dar primele  încercări literare mi se întâmplau în paralel cu celelalte obsesii –  până nu m-am ales, în clasa a 7-a, cu o… comandă de creație din partea a șase băieți, colegi de clasă, care-mi cereau să scriu o poezie despre o fată  din clasă… Conchid că-mi recunoșteau abilități poetice… Ca să realizez comanda, am prins a cerceta pretextul și am devenit cel de al șaptelea admirator al ei. Admirația  s-a așternut pe două foi duble de versuri și m-a surprins proful de limbă și literatură cu opera încă fierbinte. Nu mă aveam de bine, anume cu el, și mă așteptam la ce e mai rău (că m-a surprins cu admirațiile la lecție). Dar a citit toată „lățirea” mea versificată și m-a întrebat ale cui sunt ? Incidentul m-a dus la cenaclul literar din școală, unde am înțeles (îmi părea !) că fac poezie.

3.             Care a fost drumul până la prima carte ?

Liviu Damian era consultant la secția poezie a Uniunii Scriitorilor din Moldova și era proverbial cu exigențele lui. La un an și jumătate după prezentarea în  săptămânalul Cultura  m-a îndemnat să pregătesc manuscrisul pentru discuție la Uniune… Superbă binecuvântare la discutarea manuscrisului  întitulat Ispita oglinzilor  – criticii literari Mihai Cimpoi și Gheorghe Chira, scriitorii Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Liviu Damian ! Deși doctorand la Academie, m-au „arcănit” la cătănie, dar timp de trei luni nu simțeam alta decât ceea ce conținea procesul verbal al binecuvântării de la Uniunea Scriitorilor… Îmi făceam iluzia că la întoarcerea din armată mă va întâmpina prima mea carte… Vice-directorul editurii (evident, de stat și unicei la Chișinău) a considerat că în lipsa autorului nu se poate să apară cartea… Erau anii de după apariția-dispariția Săgeților  lui Petru Cărare, după care cenzura sufla și în apă rece… Altă carte mi-a fost prima în 1974 – Neîmpăcatul meșter, deschizătoarea colecției Debut, unde au apărut apoi toți colegii generației mele : Nicolae Dabija, Marcela Benea, Vasile Romanciuc, Leonida Lari, Efim Tarlapan, Leo Butnaru, Ion Hadârcă…

4.     Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În primul meu cenaclu literar m-a dus învățătorul Gheorghe Popovici, dar m-a marcat învățătorul de matematici Gheorghe Hăbășescu, iar cel de istorie, Chiril Enache, care conducea cercul dramatic, mi-a descoperit calități actoricești, urcându-mă în scenă… La Alecu Russo  lingvistul Ion Evtușenco mi-a fost figura mai luminoasă și un îndrumător delicat în afara auditoriului, dar și controversatul dascăl Valeriu Senic, conducător de cenaclu  un timp,  dar și actorul Teatrului Vasile Alecsandri  Anatol Moraru, care conducea cercul dramatic studențesc, oferindu-mi câteva roluri principale, deprinzându-mă cu scena… La Chișinău exista cenaclul Luceafărul  pe lângă ziarul Tinerimea Moldovei.  În anii descălecării mele în capitală moderatorul cenaclului era Liviu Damian. Aici ne-am școlit  ani buni, ca apoi Nicolae Dabija să inițieze la Uniunea Scriitorilor  cenaclul Dialog, unde realiza o formulă complexă, în care scriitorii și folchiștii basarabeni scoteau în scenă motivele și problemele cele mai sensibile, iar sala  Uniunii Scriitorilor devenea neîncăpătoare. Nu știu cum s-a ajuns la idee, dar m-am trezit autor de scenariu/program și moderator al cenaclului tineretului de creație Constelația, care își făcea drum spre localitățile unde nu prea ajungea Ministerul Culturii cu teatrele, cu colectivele Filarmonicii… Întâlnirile scriitorilor prin sate erau stimulate de  biroul de propogandă a literaturii de la Uniunea Scriitorilor (chiar și se plăteau întâlnirile), de Societatea Prietenii Cărții, de către sindicate, iar practica acestor întâlniri constituia o trecere în revistă a scriitorilor care posedă limbajul interactiv cu auditorii diferite – de copii, de tineri,  de profesori și bibliotecari, cu muncitori și agricultori. Se formau echipe a câte trei scriitori, se convenea itinerarul și… la lucru ! La o privire atentă remarcai principiile de constituire a echipelor, dar și scriitorii mai solicitați la asemenea întâlniri… Poezia era elementul nuclear al Săptămânilor literaturii pentru copii în diferite raioane. Ziua Poeziei  a trecut de pe Aleea Clasicilor și din spațiile deschise ale centrelor raionale pe cea mai importantă scenă a Chișinăului – la Palatul Național. Serate de poezie aduna săli arhipline. A fi în echipa organizatorilor și participanților acestor manifestări însemna implicare, iar modelele erau Liviu Damian, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Efim Tarlapan, Dumitru Fusu, Iurie Sadovnic, Anatol Rudei, Nicoleta Tudoroi… Doctorandul de mine, folcloristul angajat la Academie, aveam, în afara bibliotecii, a mesei de lucru cu materiale folclorice, și expedițiile folclorice – o Academie paralelă, unde descopeream folclorul în condiția lui reală de manifestare, iar miile de oameni cu care am comunicat în efortul de depistare a grăunțelor  de aur a însemnat o cunoaștere neforțată a omului pământului în relație cu miracolul creației, cu plinătatea cuvintelor. Aceste realități, aceste cunoașteri  m-au ferit de declarativisme boștore referitoare la folclorul românesc și mi-a oferit numeroase provocări literare.

5.     Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Omul de creație, scriitorul e provocat la tot pasul să se dea cu părerea și să jongleze cu motivele gândire liberă, libertate, dar are și argumente pentru retragerea în turnul de fildeș, în care își zămislește ori visează să iasă la lume cu o… evrika ! Sărisem, după cincisprezece ani de Academie,   din al treilea accelerat care nu era al meu – după un dialog scurt cu directorul Institutului de Filologie   al Acadmiei, am împrumutat de la vigilentul ideolog o foaie de hârtie, i-am scris cererea de demisie, pe care mi-a semnat-o… După cinci ani de creație liberă, m-am pomenit cu emisari ajunși la mine să mă popească în funcție de vice-primar al Chișinăului în probleme de învățământ, cultură, asistență socială etc. Am râs în hohote și am argumentat : nu am fost șef nici la octombrei, nici la pioneri, nici la comsomol – nu mi-i dat să conduc… Emisarii au reapărut să mă convingă că visele mele, câteva proiecte culturale (despre care vorbeam în presă, la televiziune, radio, la întâlniri) pot fi promovate mai lesne dacă accept scaunul de șef al culturii  Chișinăului. Am condiționat că vin în administrație cu condiția să realizăm împreună pentru copiii basarabeni ceea ce au copiii din America, Franța, Japonia – un parc de divertisment tip Disneyland, dar o concepție mai înrădăcinată : Satul TREI IEZI… Poetul Efim Tarlapan, cu care locuiam la aceeași scară, m-a întrebat la ce-mi trebuie ?  I-am răspuns cu o zisă celebră a revoluționarului bulgar Vasil Levschi : Efime, dacă voi pierde, voi pierde numai eu, dacă realizez ceea ce gândesc, va fi un câștig pentru toți… După 16 ani și 16 zile am demisionat – salt din al patrulea accelerat… Alt coleg scriitor, Leo Butnaru, după ce m-a complimentat pentru bibliotecile românești deschise anual, librării noi, chiar și teatre noi și așa mai departe, m-a/s-a întrebat : dar se merita ? Leo îmi punea în balanță ratarea ajungerii mele cât mai pestetot  în România. La cele mai importante sărbători și evenimente naționale, din întreaga hartă românească, nu puteam lipsi din Chișinău : era important Chișinăul să-și însușească un calendar de evenimente românești, care să determine lumea răvășită  să-și vadă frumusețea înrădăcinată… (Gazeta Komunistul  mă declara liderul românizării Chișinăului anume pentru aceste programme și înțelegeri.)  Când îți propui și te angajezi să realizezi proiecte și programe de ambiția celor lansate   la Departamentul Cultură Chișinău,  relația, comunicarea cu puterea  e la scenă deschisă. Am activat în timpul domniei a cinci primari, a mai multor șefi de cabinet, a trei președinți. La Chișinău astfel se glumea, iar eu am fixat gluma chiar în autobiografia mea : pentru aceleași activități președintele Mircea Snegur mi-a conferit titlul  de Maestru în Arte,  Petru Lucinschi mi-a oferit Medalia Eminescu, iar Vladimir Voronin – dosar penal… Azi am dat pe facebook peste o zisă a lui Octavian Paler : România este patria mea, restul sunt doar țări.  Mi-i de model și îndemnul lui Theodor Roosvelet, cel de al 26-lea președinte american : fă ceea ce poți cu ceea ce ai acolo unde ești. Iar referitor la libertate : fiecare are atâta libertate cât o poate… duce.

6.     Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Nu știu, în ani, cum se măsoară contemporaneitatea, dar dacă această cuprindere – contemporană – îi include pe Constantin Noica, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Eugene Ionesco, Emil Cioran, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, Mircea Horia Simionescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi etc., atunci componenta în forfotă  a contemporaneității are repere care oferă exercițiului, experimentului toată protecția de rigoare. Panoramic, procesul literar românesc are toate dimensiunile unei literaturi viguroase. Maladiile (nu știu cât de inerente) ne fac imagine proastă breslei, afectând relația, pe  picior egal, cu puterea în proiectele unde comunicarea e necesară : cultură, educație prin cultură, statutul scriitorului, politica tirajelor și principiile completării colecțiilor de cărți (bibliotecile) – viața literară în toată complexitatea. Divizarea lumii scriitoricești, gașcalizarea  după principii (uneori) ridicole, alteori conform scenariilor dubioase din culise de partid ori cu sfoprari mai transfrontalieri, e cu mult mai regretabilă decât cea din teatrul politic… Dar revin la… cartea scriitorilor români : intri în librărie, în bibliotecă, ai de unde alege, citești cartea aleasă, iar acest dialog trebuie plasat peste toate celelalte considerente. Alarma din partea internetului, televizorului să nuanțeze determinarea noastră să realizăm un pic mai multă solidarizare – ca să ajutăm cărții.

7.     Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Fiecare scriitor cu lumea lui. Nu mai fac trimitere la modelele crestomatice   de scriitori cu ore fixe de așezare la masa de scris, dar nici la cei cu așteptarea inspirației de pe nu știu unde…  Există un timp interior, o anume stare de spirit, pe care trebuie să o recunoști și să-i răspunzi numai într-un fel – ferindu-le pe celelalte într-o parte, făcându-i loc în capul mesei de lucru acestui dar/dat( !) sublim, clipei de sensibilitate, în care receptoarele tale îți îngăduie  să vezi altfel lumea, să te vezi altfel. Ceea ce ai de făcut e să urmezi înălțarea  ori  coborârea și să dai expresie senzației, percepției…Când ești sincer în această relație a impulsului  cu laboratorul tău, ai surprize neașteptate în aceeași zi – de dimineață comiți o poezie de toată postmodernitatea, iar pe la chindii dă peste tine o stare, din care te alegi  cu o legănare rimată-ritmată de toată cantabilitatea. Altfelul întâmplării comediei  mi-i suspect, dar… mare lucru mai e democrația.

Despre cărțile de pe masă :

1)               Obișnuiesc să adun în fiecare an poeziile noi, să le structurez ori să le aștern cum mi-au apărut, le învecinez cu bagatelele mel grafice, potrivesc o copertă și… la tipografie. Îmi comand o mie de exemplare, achit și în două săptămâni am cartea cu noutățile mele. Am pe masă  volumul de poezie Portul din poartă, pentru care am realizat  mai multe variante de copertă și nu mă pot decide la care  să mă opresc. Chiar am apelat la lumea din Feisbucia.

2)               O editură prestigioasă din Iași mi-a propus să pregătesc un volum de sinteză cu poezia mea, dar și cu referințele critice. Mă lupt cu talia tomului – că ajung la peste 800 de pagini și nu-i bine obezitatea.

3)               Dar cel mai înduioșător lucuru mi se întâmplă cu un personaj din dramaturgia mea pentru copii – Pălăriuță Oranj. I-l datorez Teatrului de păpuși Guguță  din Chișinău, care are în repertoriul  său, timp de ani buni, șapte spectacole după piesele mele. Ultimul spectacol e Pălăriuță Oranj și lupul din râpă (învrednicit cu Marele Premiu la Gala  UNITEM, 2012). În cel de al doilea volum de teatru pentru copii, apărut la editura Prut  din Chișinău, Comoara tâlharului și Pălăriuță Oranj   personajul  are de lucru în trei piese.  Dar… nu încape în teatru personajul meu ! Lucrez în mare taină la o carte de povești pentru copii Cum l-a lecuit Pălăriuță Oranj pe Dumnezeu de răceală.

           

De ce mă doare inima?

Domnul Dumnezeu

s-a ascuns în ochiul meu

şi mă-ndreaptă să văd

partea frumoasă

a lumii,

a lucrurilor.

Dar  mai am un ochi –

cine se cuibăreşte

pe-acolo

şi ce mă-ndreaptă

să văd?

Domnul Dumnezeu

s-a ascuns

într-o ureche de-a mea

şi mă îndreaptă

să aud

doar lucrurile frumoase.

Dar mai am

o ureche...

Domnul Dumnezeu

s-a ascuns în inima mea,

dar inima-i numai una

şi careva

îşi mai face loc

lângă Domnul,

înghesuindu-l.

Sărmană inima mea...

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Polenuri tari de octombrie –

acuarelã, naturã pe moarte

(pictor, ducîndu-şi pianul

prin pãdurea Corneştilor)

Prin frunza de arţar,

prin frunza de sînger

un înger

din cerul atotvãzãtor

citeşte imensul covor

stingîndu-se multicolor

şi plînge, se pare, cu sînge,

dar cum sã opreşti ce se stinge

atît de liniştitor?

Galbenu-aprins pãleşte,

verdele-i tot mai subţire,

frunza în ram se rãreşte

a despãrţire...

Frunza se limpezeşte

în prag de rostogolire

şi pasãrea rarã pãşeşete

pe vechile fire.

Careva în treacãt constatã

o domolire, o plîngere

întebîndu-se prima datã:

– Ce-i de fãcut, îngere?

Prin frunza de arþar,

prin frunza de sînger

un înger

din cerul atotvãzãtor

citeşte imensul covor

stingîndu-se multicolor

şi plînge, se pare, cu sînge,

dar cum sã opreşti ce se stinge

atît de liniştitor?

Chişinău, 2014