Mihaela Arhip

« La urma urmei, viaţa este o culegere de probleme. Pe care tu alegi dacă le rezolvi sau dacă le ignori, dacă le înfrunţi sau îngenunchezi în faţa lor. Orice ai alege, rezultatul este acelaşi, dar  modul în care gândeşti rezolvarea te poate ajuta să accepţi mai uşor acel rezultat. »

 

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Se spune că destinul îţi este hărăzit încă de la naştere şi nimeni nu se poate abate de la el. Totuşi, modul în care se desfăşoară firul vieţii depinde în foarte mare măsură de deciziile luate de către fiecare dintre noi.

E ca în matematică. Ţi se dă o problemă şi ştii rezultatul. Tu alegi modul de rezolvare, găseşti soluţiile şi le aplici în manieră proprie.

La urma urmei, viaţa este o culegere de probleme. Pe care tu alegi dacă le rezolvi sau dacă le ignori, dacă le înfrunţi sau îngenunchezi în faţa lor. Orice ai alege, rezultatul este acelaşi, dar  modul în care gândeşti rezolvarea te poate ajuta să accepţi mai uşor acel rezultat.

Uneori cred că a scrie este opţiunea mea, alteori, cred că acesta îmi este destinul, nu e în puterea mea să îl schimb.

 „Scriu

pentru că eu aşa iubesc.

Numai aşa ştiu să plâng,

să zâmbesc,

să spun adevărul. Despre mine.

Scriu

pentru că nu mi s-a dat de ales,

pentru că numai aşa mă regăsesc

sub măştile pe care mă obligaţi

să le port,

pentru că mai caut încă forma sufletului

şi locul în care se ascunde,

pentru că sunt singură

(ca voi toţi, de altfel)

şi nu vreau să îmi pierd minţile

între cei patru pereţi ai vieţii,

fără uşi,

scriu

pentru că am nevoie de ferestre.

Nu vreau să mă înţelegeţi,

vreau doar ca eu să vă înţeleg.

Scriu

pentru că eu aşa mă tem mai puţin

de moarte.”

din volumul “Sfârşitul inocenţei”, editura Axa, 2002

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Am debutat în revista “Limba şi Literatura Română” nr. 3 din 1987. Eram în clasa a XI-a, la liceul  “A. T. Laurian” şi trăiam, ca mai toţi colegii mei de generaţie, primele iubiri. Poemul a fost scris într-o oră de fizică, nu pentru că ora nu ar fi fost interesantă, dar atunci a sosit clipa facerii lui şi nu puteam să o amân. L-am scris pe braţ, cu stiloul, coborând şi ridicând mâneca uniformei, pe ascuns, şi l-am transcris acasă pe un caiet.  Primele autografe le-am scris unor colegi, chiar pe pagina revistei în care a fost publicat.

Nu aş putea să spun însă când am început să scriu. Ar fi ca şi cum aş încerca să aflu clipa precisă când m-am îndrăgostit prima dată. S-ar putea ca debutul celor două evenimente să fi coincis. S-ar putea să fi fost erupţii diferite…

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Până la prima carte, drumul a adunat 15 ani. Şi poate că ar mai fi adunat, dacă soţul meu nu mi-ar fi făcut site-ul, după primele premii literare. Editura care mi-a dat premiul de debut nu şi-a respectat promisiunea de a publica volumul premiat, din motive pe care atunci nu le-am înţeles, dar le-am acceptat. Acum le înţeleg, dar nu le accept ca plauzibile.

Într-o seară, la doi ani de la această dezamăgire, am primit un mail de la cineva din SUA, care îmi solicita volumul. Citise textele pe site. I-am povestit cu toată sinceritatea de ce nu îi puteam îndeplini rugămintea şi mi-a sponsorizat publicarea cărţii. A fost Destinul meu, Opţiunea domniei sale.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu m-am putut integra niciodată, din păcate, într-o grupare literară.

Poate din cauză că sunt introvertită. La testele psihologice anuale rezultatul meu e « sociabilitate zero ».

 Sau, poate, din cauză că nu mă consider scriitor. Eu doar scriu. Mie nu mi-a plăcut niciodată să ies în mijlocul Cetăţii, să îmi pun steagul în vârful unui adevăr şi să impun modul în care acesta trebuie trăit. Mi-a plăcut doar să scriu despre adevărurile mele.

Dacă acestea par unora incolore, inodore, insipide, nu e nicio problemă.  Respect punctul de vedere al fiecăruia. Nu vreau să par lipsită de modestie, dar Mark Twain avea o vorbă, “Cărţile mele sunt ca apa. Cărţile marilor genii sunt ca vinul. Din fericire, toată lumea bea apă.”

Sau, poate, din cauză că nu merit, şi ajung tot la vorba lui  Mark Twain : « Mai bine stai afară, decât să fii dat afară. »

Nu m-am putut integra, poate, din cauză că, având pregătire filologică solidă, la care au pus umărul şi dragostea şi sacrificiul profesori de o incontestabilă valoare morală şi profesională, nu pot să trec peste greşelile inadmisibile ale unora. Şi, nefiind programată cu tupeu, prefer să nu jignesc pe nimeni şi să stau de(o)parte. De unde lumea se vede foarte bine, să ştiţi. Micile sau marile orgolii devin baloane de săpun care se sparg, mai devreme sau mai târziu, de ziduri, de lumină.  

Respect oamenii de cultură, respect valorile reale, în măsura în care reuşesc să nu mă las învinsă de aparenţe. Am cunoscut scriitori, oameni de teatru, muzicieni care au adăugat cel puţin un ciob de lumină personalităţii mele. Am cunoscut oameni simpli care au schimbat ordinea acestor cioburi şi au transformat totul într-un vitraliu.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

« Politicienii urăsc istoria ce scrie adevărul. Iar istoria care conţine adevărul nu vorbeşte nici ea prea bine despre politicieni », spune Neale Donald Walsch în « Conversaţii cu Dumnezeu ».

Politica şi gândirea liberă sunt, în opinia mea, incompatibile. La fel cum incompatibile sunt politica şi conştiinţa. Poate la acest mod de a gândi a contribuit politica actuală. Poate e doar o formă de revoltă inofensivă împotriva unei politici de desacralizare a culturii.

Îmi vine în minte acum  o carte. Un fragment, de fapt, din « Bună dimineaţa, băieţi ! », de Grigore Băjenaru.

Nu ştiu de ce tocmai fragmentul în care naratorul personaj relatează despre întâlnirea cu "ultimul junimist, Iacob Negruzzi". Începutul, când mărturiseşte cu o emoţie pe care am retrăit-o şi eu, ca cititor: "Un scriitor din generaţia veche a Junimii de la Iaşi, care se născuse cu 7 ani înaintea lui Eminescu! Pe acesta aveam să-l văd peste câteva minute!" şi finalul, care mi-a rămas în minte, ascuns, după atâţia ani de la prima lectură a cărţii: "I-am prins mâna şi nu m-am putut stăpâni, m-am aplecat şi i-am sărutat-o cu evlavie, ca bunicului meu. / - Ce faci? spuse el jenat. Nu trebuia!/ - Mâna aceasta au strâns-o făuritorii literaturii noastre şi pentru mine e ca şi sfinţită, prin atingerea lor!".

Şi am invidiat atunci pe cel care a fost elevul lui Camil Petrescu, i-a strâns mâna lui Liviu Rebreanu şi a ascultat istorii inedite de la însuşi Iacob Negruzzi.

Atât de sacră era fiinţa Scriitorului în mintea mea de adolescent.

Cred acum, la fel ca atunci, că scriitorul are menirea de a filtra realitatea prin prisma propriei sensibilităţi şi de a o reda cititorului în esenţa ei. Are rolul de a reflecta în tot ceea ce scrie o realitate pe care nu o găsim în niciun manual. Şi de a respecta adevărul. Chiar dacă adevărul pe care trebuie să îl trimită mai departe în timp este doar al lui. Sau, tocmai de aceea, pentru că este doar al lui şi eu, cititorul, aştept să mă întorc într-un Timp şi să retrăiesc o Istorie reflectate de memoria şi de sensibilitatea Omului care a trăit Istoria pe pielea lui şi a avut Timpul lui.

 În opinia mea, scriitorul are responsabilitatea de a se supune doar propriei puteri atunci când făureşte şi populează lumi, când ridică altare sau dărâmă cetăţi, când luptă, iubeşte, urăşte sau crede, fără a cădea în capcana niciunei alte puteri, fie ea politică, economică sau de altă natură. Pentru că în clipa aceea adevărul nu va mai fi doar al lui şi mie, cititorul, nu-mi place să fiu manipulat, mai ales atunci când am la temelia sufletului rafturi de cărţi sacre lecturate în singurătate şi interpretate timid sau incisiv la întâlniri cu critica literară, povestite între prieteni sau învăţate la orele de limba română, cărţi care mi-au schimbat lumea din temelii de câte ori o credeam ruinată definitiv.

În principiu…

Incultura este agresivă, dar uşor de manipulat.

Cultura este modestă, cuminte, dar greu de manipulat.

Politica… Mna, vorba lui Octavian Paler, “Politica nu are principii, are numai interese.”

Un alt amănunt care mi-a venit în minte este unul pe care l-am citit în timpul liceului, în "Rădăcini", de Alex Haley. Despre griotul care a refăcut puntea dintre stră-stră-nepotul negrului răpit din satul lui natal şi dus în sclavie şi urmaşii celor rămaşi acasă.Griotul este un poet-cântăreţ ambulant în Africa occidentală. De fapt, exercită o funcţie de muzicant poet şi retransmite prin viu grai, din generaţie în generaţie, istoria unei familii. O învaţă, cât este ucenic, şi o îmbogăţeşte, reuşind să păstreze legătura între trecut şi prezent. Ceea ce nu am aflat din dicţionar, care era una dintre sursele de bază de informaţii pe atunci, a fost faptul că aceşti grioţi, care corespund oarecum trubadurilor medievali, deşi sunt multe diferenţe între ei, atunci când mureau, erau îngropaţi în trunchiul unui baobab. Şi de acolo vegheau mai departe istoria lumii. În mintea mea de adolescent, licean care îl studia pe Blaga, baobabul a corespuns gorunului din trunchiul căruia îi "vor ciopli/ nu peste mult sicriul", fiindcă Blaga era scriitor şi scriitorul are menirea de a aminti societăţii în care trăieşte cine este, care îi sunt rădăcinile, de a-i aminti de unde a pornit şi de a o avertiza dacă drumul este greşit, are menirea de a pune curcubeul lui peste furtunile societăţii în care trăieşte, la fel cum Dumnezeu a pus curcubeul peste lumea de după Potop, ca semn al legământului Său cu oamenii.

Am, din fericire, o bibliotecă frumoasă. Îmi place să citesc. Pentru mine, Scriitorul este cronicarul lui Dumnezeu, ascultă, vede şi (tran)scrie despre întâlnirile Lui cu omul. Iar societatea este formată din cititori (din nefericire, într-o proporţie din ce în ce mai mică). Eu am citit mai întâi haotic, mai apoi ordonat, am scris. Dar nu am reuşit încă până acum să răspund la întrebarea lui Diderot: "Dar cine va fi stăpânul? Scriitorul sau cititorul?".

Eu doar scriu şi, vorba lui Marin Preda, “Politica mea este să nu fac politică.”

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română contemporană luptă să se definească. Şi începe să înţeleagă că definiţia nu trebuie să fie una standard, ci una originală.

Am citit ceea ce am auzit de la alţii, ceea ce am găsit în librării, ceea ce mi-au recomandat revistele de critică literară. Nu ştiu dacă pot să îmi exprim o părere obiectivă. Literatura română contemporană, pentru mine, înseamnă (ordinea este aleatorie) Chris Simion (« Ce ne spunem când nu ne vorbim » m-a fascinat), Octavian Paler, Dan Lungu, Mircea Cărtărescu (nu-mi place, îmi asum vina, poate nu am prins esenţa), Gabriela Adameşteanu (« Dimineaţa pierdută » mi-a plăcut dintre toate ale sale), Ileana Vulpescu (am devorat toate titlurile disponibile în librării), Augustin Buzura (« Feţele tăcerii » m-a prins prin viziunea radicală asupra Răului din Realitatea care ne bântuie), Ana Blandiana, Nicolae Breban, Vladimir Colin, Neagu Djuvara (fascinant,  în tot ceea ce am citit). Mai sunt mulţi alţii. Citesc ce ştiu că apare din creaţiile scriitorilor din urbea mea natală. Citesc Cristian Bădiliţă (din liceu citesc ceea ce găsesc, mi-a fost coleg la A. T. Laurian » şi, păstrez şi acum o foaie ruptă dintr-un caiet de matematică, pe care mi-a dat autograf : « Sunt destul de mulţi poeţii/Care bat la porţi cu tunul/Dar rămân afară bieţii/Şi nu intră decât unul »), Petruţ Pîrvescu (mna !), Maria Baciu, Lucian Alecsa, Dumitru Ţiganiuc, Florentina Toniţa, Gabriel Alexe, Gellu Dorian, Nicolae Corlat. Mai trag o privire curioasă prin revistele « Hyperion », « Convorbiri literare » ş.a.

            În opinia mea, literatura română contemporană are personalitate, se conturează din ce în ce mai clar şi mai îndrăzneţ.

Uneori îmi pare agresivă, alteori superficială. Dar poate este doar adaptată la realitatea contemporană. Cititorii vor rămâne fideli cărţilor în care se vor regăsi, timpul va trece.

            Rămân, după toate filtrele, cărţile de referinţă. Cărţi care vor defini cândva ceea ce astăzi numim literatură română contemporană.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cred că scrii atunci când ai ceva de spus.

Se naşte în tine o idee, ca o pasăre Phoenix, din cenuşa propriilor trăiri. Pe urmă, pasărea se zbate să iasă la lumină, ca să poată trăi alte bucurii, alte dezamăgiri, să ardă şi să renască, în ceilalţi, din nou în tine.

Zbaterea ei te doare. Nu vrei să îi dai voie să plece prea devreme, poate nu a deprins încă zborul. Nu vrei nici să o ţii prizonieră, nu ar mai învăţa niciodată să zboare cu adevărat.

Când pasărea nu îţi mai încape în suflet, nu mai are loc să îşi deschidă aripile, îţi deschizi sufletul şi o eliberezi.

Acesta este « programul » meu de scris.

Am încercat să devin ordonată, să îmi impun un program, un ritm, o metodă. Dar tot îmi scriu cu pixul pe încheietura mâinii, pe şerveţele sau pe ce am la îndemână  câte o frântură de vers, o idee. Şi asta în sala de concert, la masă, pe stradă, prin magazine… Am încercat să repet ideea în minte, ca să o transcriu acasă. Dar o pierd. Şi am mereu senzaţia că a fost « cea mai ».

În prezent, scriu. La fel de haotic, ca de obicei. Când nu mai pot suporta să îmi port măştile, las replicile neterminate şi mă retrag în culise. Nu ştiu ce partitură/rol voi avea în mâini când mă voi reîntoarce pe scenă.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

24 decembrie

Astăzi,

la fel ca în celelalte zile,

fragili sub lumina Reflectoarelor,

pândim un semn din întunericul ce mărgineşte Scena.

Măcar zgomotul imperceptibil al unui zâmbet,

o palmă lovindu-se de alta,

foşnetul pleoapelor mascând dezaprobarea sau plictiseala,

un semn

care să ne dea de înţeles că nu jucăm cu Sala goală.

Nu putem pleca de pe Scenă,

putem doar împietri în miezul unui Rol

şi atunci o să se facă uimire, tăcere, teamă.

Fără noi,

Decorul e doar o pată de culoare fără nuanţă precisă,

Viaţa şi Moartea nu sunt decât două măşti de carton vopsit

atârnate în Culise,

Până şi Cerul pe care l-aţi lăsat deasupra, la intrare,

e doar o cortină care separă ceea ce credeţi de ceea ce ştiţi.

Aţi avut vreodată curajul

să vă îmaginaţi

cum ar fi dacă publicul ar juca cu scena goală?

Cum ar fi

să fiţi singuri într-un teatru închis,

să aplaudaţi sau să huiduiţi

liniştea, pustiul sau luminile reflectoarelor?

Sau propriile gânduri

pe care le-aţi auzi cu ecou în hohotele de râs ale celorlalţi?

În Piesa asta,

eu sunt Actorul acela

care crede

că lumea nu se termină la marginea Scenei,

că nu înseamnă doar ceea ce poţi să cuprinzi

cu privirea.

Eu sunt Actorul acela

care ştie

că zilele de ieri, de astăzi, de mâine

sunt doar reflexii diferite

ale aceleiaşi clipe,

măsurând căderi repetate ale unui timp

inexistent.

Aţi încercat vreodată să zâmbiţi atunci

când vă vine să plângeţi?

Eu nu ştiu să zâmbesc, nu pot, nu am voie,

pentru că eu sunt Actorul acela

care trebuie să vă înveţe

că lacrima are rădăcini mai adânci decât zâmbetul.

Dincolo de care nu veţi putea trece.

Aţi avut vreodată sentimentul că vă vine să plângeţi atunci

când trebuie să zâmbiţi?

Eu nu pot să plâng, nu am voie, nu ştiu,

pentru voi,

eu sunt Actorul acela

care ar trebui să vă mintă

că toate clipele vieţii voastre sunt scene

pe care le puteţi repeta în culise iar şi iar,

ca să nu faceţi nicio greşeală în faţa reflectoarelor.

Dincolo de care nu veţi putea trece.

În singurătate sau cu Sala plină,

am jucat

purtând cunună de lauri, coroană de spini,

deşi nu am ştiut niciodată cu adevărat

dacă mi se potrivesc.

În Piesa asta,

astăzi, la fel ca în celelalte zile,

eu sunt Actorul acela

care se revoltă înainte de căderea Cortinei.

Eu, Celălalt Eu.

Suntem zâmbetul şi lacrima voastră,

suntem cele două jumătăţi care vă definesc.

De fapt,

suntem măştile pe care le arboraţi în faţa publicului

şi le aruncaţi când rămâneţi singuri,

suntem unul şi acelaşi,

faţa şi reversul monedei cu care vă plătiţi biletul

de Teatru.

din volumul “(I)reversibil”, editura Eikon, 2011

Botoşani, 2015