Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

marți, 26 ianuarie 2021

Radu Țuculescu


 

„Dacă destinul e o chestiune de alegere, după cum o spun, într-o formă mai mult ori mai puțin elevată, numeroși gînditori,  atunci cele două noțiuni se contopesc frumușel într-una singură. Deci cea mai bună opțiune ar fi, în cazul acesta, să-ți urmezi destinul, să-l accepți, indiferent încotro te duce el, după cum zice și Henry Miller.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumnevoastră ?

Dacă destinul e o chestiune de alegere, după cum o spun, într-o formă mai mult ori mai puțin elevată, numeroși gînditori,  atunci cele două noțiuni se contopesc frumușel într-una singură. Deci cea mai bună opțiune ar fi, în cazul acesta, să-ți urmezi destinul, să-l accepți, indiferent încotro te duce el, după cum zice și Henry Miller. Cînd am scris primele pagini de proză ori primele compoziții pentru vioară, nu m-am gîndit nici la destin, nici la opțiuni. Pur și simplu, așa mi-a venit. Din străfundul subconștientului meu, dacă mi-e permis să mă exprim astfel... 

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primul „roman” l-am scris în clasa a IV-a ! Se numește Aventurile vasului Elba,  o aiureală cu pirați, bandiți, urmăriri pe mări și oceane, săbii, pistoale etc. L-am scris într-un caiet fără linii, cu creionul, pe capitole, îl am și acum, e perfect lizibil. Pot exclama, patetic, ah, unde sînt creioanele de altădată ! Studiam la vioară cu pasiune, vioara fiind simbolul orașului Reghin unde am copilărit, compuneam piese pentru vioară solo, sonate, chiar și un concert…Și mai scriam , din cînd în cînd, cîte o povestire . De ce ? Nu pot „explica” și nici nu cred că ar fi nevoie. Apoi am plecat la Cluj, la liceul de muzică. La Cluj am descoperit scena teatrală ! Încă de mic ascultam, cu sfințenie, teatru la microfon. Fugeam de la ore pentru asta ! Și tot la Cluj m-am îndrăgostit de…Ana Blandiana. Adolescentin de nebunește. Eram în clasa a –IX-a ! Îi lăsam buchețele de flori pe pragul ușii…Evident, ea habar n-avea cine-i lăsa florile acelea. Ne-am cunoscut, personal, abia secolul acesta, în urmă cu cîțiva ani, și a fost foarte surprinsă cînd a aflat. Crezuse, tot timpul, că cel care-i lăsa flori în ușă era Ioan Alexandru. Ei și pe respectivul fond „sentimental”,  am început să scriu…poezii de dragoste, firește , și ce să vezi !? Am debutat , la nici 16 ani, cu o pagină de poezie în celebra revistă Steaua, alături de nume care au devenit, mai tîrziu, de referință în poezia noastră : Dinu Flămînd sau Ion Mircea. Acum vine partea „interesantă”. În momentul în care mi-am văzut poeziile tipărite, în loc ca entuziasmul meu să dospească și să mă facă să poetizez mai vîrtos, am renunțat definitiv la poezie. Din clipa aceea nu am mai scris nici un vers ! M-am apucat de teatru, am luat lecții de regie cu actori de la naționalul clujean care mă simpatizau, am înființat trupe de teatru în liceu apoi o trupă de teatru și pantomimă studențească, după ce am intrat la conservator. Îmi montam propriile piese, dar și din repertoriul internațional. Asta pînă la „celebrele” teze din iulie ale nu mai puțin celebrului conducător  Ceaușescu ! În consecință, piesele mele au fost interzise – nici să fie publicate, nici jucate – ( Primul meu volum de teatru a apărut abia…după anul 2000 !!) Dar am avut voie să continui cu trupa de pantomimă. „ Aha, asta-i trupa lui Țuculescu ”, ziceau tovarășii de la cenzură, „ ăia care se strîmbă pe scenă fără să scoată un cuvînt ! Păi atunci le dăm drumul, pot face spectacolul…” 

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Lung, greu, cu momente de dezamăgire, chiar de lehamite…Am debutat – în volum - tîrziu, la treizeci de ani, cu povestiri  adunate sub titlul Portocale și cascadori la editura Dacia. Publicam proză scurtă prin reviste literare, dar nu făceam parte din nici o grupare mai mult ori mai puțin literară. Făcusem 17 ani de vioară și mă simțeam complexat pentru că nu am urmat filologia, nu am învățat și eu cum se scrie o schiță, o povestire, un roman etc. Voi continua ideea, răspunzînd la următoarea întrebare…

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Cum am spus mai sus, nu am făcut parte din grupuri ori cenacluri literare. Dacă mai tîrziu m-au cooptat optzeciștii, nu am avut nimic împotrivă, pe mulți îi apreciam. Dar cel care mi-a dat curajul să continui, m-a ajutat să mă debarasez de „complexe” a fost prietenul meu, excelentul critic Petru Poantă ( plecat atît de repede dintre noi…) El îmi spunea adesea, mai în glumă , mai în serios : „…mă, băiatule, tu să te bucuri că nu ai urmat filo, că nu te-a atins nici o…doctrină, nici un soi de isme…tu scrie mai departe cum îți vine…ca și cum ai cînta la vioară ! ”  Habar nu aveam ce e (era..) textualismul, modernismul, postmodernismul, neomodernismul etc. Eu am studiat armonia, ritmurile, muzicalitatea tonalitățile și înlănțuirile lor, dialogul instrumentelor solistice într-o simfonie, contrapunctul, disonanțele și consonanțele, leitmotivele…Toate  acestea, voluntar ori involuntar, le „aplicam” (și le aplic…) și în scrierea literaturii mele. Pot afirma acum că eu scriam proză ori teatru, chiar și atunci cînd cîntam la vioară. Ce m-a infuențat ? În primul rînd, vasta bibliotecă a tatălui. Locuiam lîngă pădure, fără gaz ( în Reghin s-a introdus gazul abia în 1990), fără baie. Ritualic, făceam baie în fiecare vineri, în ligheane destinate exclusiv acestei actiuni. Aveam un aparat de radio nemțesc la care ascultam, cu religiozitate, teatru la microfon și muzică simfonică. Lunar, tata cumpăra cîte un braț de cărți de specialitate ( era medic) , dar și literatură și filosofie. Devoram noaptea, sub pătură, la lumina unei lanterne ( tata ne obliga, pe mine și pe Cristina, sora mai mică, să ne culcăm la oră fixă), 1001 de nopți ( volume la care revin în fiecare an…), apoi cărți de călătorii, expediții, literatură - scriitorii ruși, francezi, germani, latino-americani etc. Din clasa întîia pînă într-a șaptea am urmat Școala germană din Reghin, iar vioara o studiam în paralel, la școala de muzică. Citeam în germană, ba chiar și în gotică, frații Grimm de exemplu.  La 14 ani am plecat de acasă la Liceul de muzică din Cluj. Am început viața de internate și cantine. În fiecare vacanță mă alimentam cu cărți de-acasă. Apoi, spun fără ezitare, aceeași influență a avut-o și mama mea, femeie simplă, dar o fascinantă povestitoare, plină de umor, de ironie, tonică și capabilă să ne scoată la liman din orice necaz. Ca realizator de radio și televiziune, am „bîntuit” prin toată țara, am cunoscut puzderie de oameni din toate mediile sociale, am dialogat cu ei, le-am ascultat poveștile, am notat, le-am schițat profiluri psiholgice în carnețele mele. Apoi am început călătoriile prin lume, după 1990, am filmat pe mai multe continente, am avut burse în țări cu vechi tradiții cultural și nu numai, am dat spectacole în Europa, Africa de Nord, Canada etc. și, iarăși, am cunoscut noi oameni, noi mentalități, am ascultat noi povești...Carnetele mele sînt pline de „provocări” pentru inspirație. Timp să fie, sănătate și...chef de lucru!

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

În relația cu puterea, indiferent de care culoare o fi ea, artistul trebuie să-și păstreze luciditatea, și, neapărat, verticalitatea coloanei sale vertebrale ! Nu m-a interesat niciodată politica, doar în măsura în care îmi oferea motive de… inspirație literară. Material bun pentru satire, teatru grotesc și absurd, dar și pentru dramă. Eu prefer, însă, lumea mare a oamenilor mai mărunți, simpli.  Artistul și puterea ? Am scris două romane unde apare și această temă…cu variațiunile de rigoare, în decoruri diferite și tonalitățile aferente, cînd consonante, cînd disonante. Primul – Degetele lui Marsias - a apărut în 1986, a fost lăudat la Europa liberă, drept urmare am avut cîteva percheziții acasă și, dacă nu venea democrația, următorul roman nu ar mai fi apărut, chiar dacă acțiunea am lasat-o în Transilvania secolului XVIII-a. El se numește Umbra penei de gâscă și s-a editat în 1991.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Avem o literatură de foartă bună calitate, competitivă pe plan internațional. Dar e și multă zgură. Se pare că gluma cum că la noi sînt mai mulți scriitori decît cititori, nu mai este…o glumiță. Copilul, în general, este mimetic la vîrstele fragede. Își imită părinții. Dacă nu-i vede niciodată cu o carte în mînă, nici el nu va face „gestul” acesta. Mă rog, e o altă discuție mult mai largă pe această temă. Apoi avem puzderie de edituri ( la concurență cu…buticurile !) și reviste, pe hîrtie ori one line, deschise tuturor veleitarilor, adevărată inflație care produce confuzie de valori. Se naște o mediocritate agresivă ce poate deveni periculoasă. Precum prostia agresivă. Perspective ? Încerc să nu fiu sceptic, să-mi alimentez optimismul, chiar dacă mi se arată a fi tot mai greu…

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Pentru a cînta o partită de Bach ori un concert de Paganini ori orice altă compoziție, trebuie să studiezi, zilnic, game, arpegii etc, săptămîni în șir și abia apoi…ieși în public.  Studiul la instrument se face zilnic. E o ..rigoare  care mi-a intrat în sînge. Eu scriu întotdeauna întîi cu pixul (negru ori verde), în caiete groase apoi trec pe laptop, unde iarași refac…Muncă grea, dar am această disciplină a studiului la instrument. Iar inspirația vine neprogramată. E produsă de vreo poveste auzită într-un birt ori tren ori avion, de un schimb de replici ( port cu mine mereu un carnet și un pix negru ori verde ), de o emoție puternică, de un șoc, de un accident, de o amintire care-mi revine, obsedant, și atunci pricep că se cere pusă pe hîrtie. Nu eu îmi programez ce și cînd să scriu ci…sînt programat ! de cele înșirate mai sus. Iar tema, așa ca și în muzică, este cea care impune forma. Poate de aceea nu mă repet în romanele mele. Cel

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

                                           BLITZ-PROZE

PAPAGALI

De curînd am făcut o vizită unui prieten și nu mică mi-a fost surpriza cînd am descoperit în bucătăria sa, destul de strîmtă, cîteva colivii cu papagali pictați în cele mai năstrușnice culori. Prietenul meu a zîmbit îngăduitor mirării mele și, pentru început, m-a invitat să iau loc. L-am urmărit cum hrănește micile păsări cîntătoare cu salată proaspătă, cu mei și morcovi. Vîra, meticulos, salata și morcovii între gratiile coliviilor iar meiul îl scurgea într-o mică tăviță din tablă. Papagalii făceau un zgomot vesel, incitați de bunătățile primite. Prietenul meu a scos, apoi, o sticlă burtoasă cu vin negru și, știind că ard de nerăbdare să aflu, începu să-mi explice pe-ndetele:

- Papagalii, dragul meu, după cum bine vezi și tu, sînt păsări superb colorate, mici și cîntătoare care-ți pot însufleți zilele mohorîte. Există și papagali mai mari, dar aceia sînt destul de blegi ca să nu prezinte interes. Atîta timp cît se află în colivii, dacă-i observi cu atenție, descoperi că au ușoare urme de personalitate. Ba, există și papagali melancolici. Papagalițele sînt mai cochete și trag, din cînd în cînd, cu ochiul la vecinul din cealaltă colivie. Dacă le dai însă drumul, își pierd orice urmă de personalitate. Se înșiră toți, ca pe ață, pe bara galeriilor de la perdele și nu se mai mișcă de acolo. Nu mai fac gălăgie, nu se mai hîrjonesc, stau cuminți și abia așeaptă să fie vîrîți înapoi. Îți dai seama cît sînt de minunate păsările astea?! Dacă ai puțină răbdare, reușești să-i înveți cîteva cuvinte. Te imită perfect și nu riști să te contrazică niciodată. Te asigur, dragul meu, că este minunat să ai papagali în jurul tău. Este liniștitor, îți tonifică încrederea în tine.

       Prietenul meu a mai vorbit despre păsările mici și cîntătoare, despre intenția lui de a face diverse împerecheri cu scopul de a obține exemplare cît mai colorate care să-ți încînte privirile. De asemenea, să fie cît mai sprintene și să execute în colivii, la comandă, adevărate spectacole acrobatice, adevărate numere de circ. L-am ascultat pînă seara tîrziu, aprobîndu-l.

       Apoi mi-am luat rămas bun de la el.

Am ieșit în balcon și mi-am luat zborul. 

PUIUL

În troleibuz domneşte un aer gros ca o ciorbă de roşii. Cu deosebirea că asta din troleibuz pute zdravăn a transpiraţie. Încerc să deschid un geam, unul mic şi dreptunghiular, să‑l împing puţintel în speranţa unor fâşii de aer. Efortul meu e inutil, am nimerit într‑un troleibuz cu toate geamurile înţepenite. Mă consolez, accept situaţia, n‑am încotro. Nici măcar nu mă mai enervez, nu scap înjurături pe sub mustaţă. Dibuiesc un loc şi mă aşez, cu riscul de a mă lipi de scaun în următoarele cinci minute.

La următoarea staţie, în troleibuzul blindat urcă o femeie cu doi copii. Unul mic şi înfofolit pe care‑l ţine în braţe, altul mai mărişor care se ţine de fusta ei. Câteva persoane doresc să‑i ofere locul dar femeia refuză hotărât, întrebând doar unde trebuie să coboare pentru spitalul de copii. E o femeie mică de statură dar robustă, cu un păr foarte lung, negru şi bogat, legat în coadă. E prost îmbrăcată însă are trăsături extrem de frumoase, chiar dacă înăsprite de timpuri şi necazuri. E creolă, ochi mari şi negri, gura puternic conturată. În general are un aspect de nespălată, de neîngrijită. Miroase a iarbă. Băieţelul din braţe e palid ca o statuetă din ceară. Celălalt, care s‑a agăţat de fusta ei decolorată, seamănă înfiorător de tare cu băiatul din reclama aceea care‑ţi produce fiori pe şira spinării. Cea mai sinistră reclamă pe care am văzut‑o până acuma. Aia în care un băieţel aruncă un pui semicongelat în sus iar acesta cade apoi şi se fleoşcăie, greţos, de gresia de pe jos. Scopul reclamei este să‑ţi deschidă pofta de a hali orătănii, după ce gripa aviară a trecut prin patrie ca o boare...

 Femeia (nu pare deloc deranjată de căldura năucitoare, chiar dacă ţine un copil în braţe şi e îmbrăcată gros) vorbeşte, cu voce baritonală, cu o babă ai cărei ochi sunt înecaţi în şiroaie de transpiraţie:

– Tatăl l‑a părăsit pe ăsta micu, nici nu‑i pasă de el. Iar eu aşa am fost de proastă că m‑am îmbolnăvit şi mi‑am pierdut memoria ceva vreme. Tatăl copilului de lucrat lucră dar nu poate lăsa băutura iar eu nu mai vreau să văd necazul, dracul să‑l ia.

Imaginea puiului de găină zdrobit ca o balegă de gresie, din reclama doritoare de poftă bună, nu mai vrea să mă părăsească, transpiraţia mi‑a lipit‑o de creier ca pe‑un timbru.

– Eu am 38 de ani iar plodul l‑am primit fără veste, ce era să fac, l‑am făcut şi nu l‑am lepădat. La noi un băiat s‑a îmbolnăvit de ciuperci, i‑au dat să mănânce ciuperci stricate...

Văd mâinile băieţelului aruncând puiul congelat în înaltul cerului, crezând, ca un idiot, că poate zbura şi aşa, jumulit de piele (ăştia care au făcut reclama îi consideră pe copii nişte cretini sadea!), apoi folia din plastic crăpând, iar masa de carne însângerată lăbărţându‑se pe podea ca un scuipat uriaş şi gros.

– Şi al meu seamănă cu el dar are ochii lu’ tat‑său, cam holbaţi, ăla aşa îi are de băutură şi i‑au găsit ceva la maţe, lu’ ăsta micu, nu lu’ tat‑său, şi acuma a ajuns la distrofici, aici trebuie să cobor?

Femeia coboară, cu cel mai mic în braţe şi celălalt agăţat de fustă. Noi continuăm să transpirăm şi să puţim precum hoiturile golaşe iar troleibuzul calcă un pui congelat, îl face terci, împroşcând pietonii tembelizaţi de vreme şi vremuri cu stropi de sânge cleios.

ROMÂNUL  ERECTIL

Îşi cumpără un pui întreg, bine umflat, prin cele mai recente metode. Ceapă, ridichi, usturoi. Verdeţuri de anotimp. Proaspete, că‑i plac prospăturile. Şi bere. Multă bere, la litru ori la doi, în sticle de plastic, sunt mai uşor de transportat dar şi de golit, hă hă. Şi râde gros, căci românul erectil e într‑o permanentă veselie. Ţigări cât încap în buzunare, pungi cu pâine gata feliată, acum timpurile s‑au modernizat, nu‑ţi mai pierzi vremea cu nimicuri. Şi multe alte pungi frumos colorate, cu diverse chestii de ronţăit pentru copii. Şi seminţe, pentru gagici, să nu se plictisească. Dar şi fructe, deoarece fructele conţin vitamine de care tot copiii, mai ales, au nevoie. Pentru maturi, se mai adaugă şi o sticluţă cu rachiu, de crescut pofta pentru haleală.

O bucată de slănină, ţine de specificul naţional. Se frige împreună cu puiul. La iarbă verde. Iarba verde creşte şi lângă terenurile de sport construite la marginea cartierului, lângă ultimele blocuri. Acolo, la nici un metru şi jumătate de ele (de terenuri, normal... ) se aşează românul erectil împreună cu prieteni şi familie. Respiră aer curat. Pregătesc focul şi îşi manifestă buna dispoziţie prin răcnete, înjurături, râgâieli.

 Copiii bat mingea pe terenuri, la câţiva paşi de mamele lor. Fiind atât de aproape, acestea nu‑şi fac griji în privinţa lor. Zbieretele şi ţipetele celor mici se amestecă, armonios, cu buna dispoziţie a maturilor. Se pregăteşte focul. Adică se adună vreascuri din pădurea aflată în imediata apropiere. Dar de ce să intre ei în pădure, să colinde ca tembelii printre copaci în căutarea unui luminiş? Aici e cel mai bine, văd şi blocurile în care vieţuiesc. Se aduc vreascuri şi crengi proaspăt tăiate, cât mai multe. Aşa, ca să fie şi să rămână şi pentru alţii căci românul erectil e un generos, un individ care ţine la semenul său de cartier. Şi de alte cartiere.

Se aprinde focul. Unul mare, ca la indieni. Naiba să‑i ia de indieni, noi suntem români! Am ieşit la iarbă verde, cu mic şi mare, c‑aşa‑i sănătos. Se pune grătarul, se pune puiul pe grătar dar şi bucăţi de slănină şi cârnăciori. Mirosuri plăcute încep a bântui terenurile de joacă, înălţându‑se spre etajele superioare ale blocurilor. Tot felul de mirosuri se împletesc în aer. Femeile sunt grase şi transpirate. Fac salată, desfac farfurii din hârtie, pahare din plastic, tacâmuri din plastic (în afară de cuţite). E practic cu chestiile astea de unică folosinţă. Nu se mai duc înapoi acasă. Nu te mai chinui să le speli.

După unica folosinţă, se lasă la locul faptei. Totul se lasă acolo, absolut totul. Marginile terenurilor s‑au transformat în imense depozite de gunoi printre care românul erectil îşi petrece sfârşitul de săptămână, îngroşând stratul de mizerie. De fapt, nu face altceva decât să prelungească aspectul mizerabil dintre blocuri până la margine de pădure. În pădure îşi face nevoile, iar ăia tineri mai fac şi alte treburi ce ţin de surplusul hormonal. Dar sunt şi români erectili cu personalitate, care duc mizeria şi în pădure, pentru ca natura să se integreze conceptului lor de viaţă şi de trai. Se scuipă vârtos pe jos iar unii îşi suflă şi nasul, fiecare nară în parte. Tot pe jos, ce naiba, de aia sunt ei în mijlocul naturii. Ori la marginea ei, tot un drac.

De sus, cartierul arată ca o imensă pubelă. Cine dracu ne vede pe noi de sus, am înnebunit? Poate extratereştrii, hăhă! Ei să‑şi vadă de rahatul neamului lor, noi cu al nostru.

 Put, deci exist.

 De ce românul erectil? Păi, asta e, un viril, un zdravăn, un sănătos. Românului şi când lucrează, i se scoală. De exemplu, descarcă saci cu ciment dintr‑un camion şi, pac, i se umflă nădragii în dreptul şliţului. Doamne fereşte să scape sacul din mâini, că i se rupe. În general, i se cam rupe de toate, dar asta nu ţine de erecţie.

Românul erectil nu e verde. Verde e iarba, crângul şi altele de care i se rupe. El este mai mult roşu, adică plesneşte de sănătate, de virilitate şi de altele despre care vom mai scrie.

SORA AURICA

       În stația de autobuz, ca de obicei, îmbulzeală mare. Toată lumea e nervoasă. Unii înjură scurt, printre dinți. Doar o femeie, cu o broboadă pe cap, nu pare afectată de această prelungită așteptare. Se învîrte printre cei înțepeniți de mînie, întrebînd pe cîte unul:

         Nici mata nu o cunoști pe sora mea, Aurica?!

  Cei întrebați dau din umeri privind-o ca pe o ființă de pe altă planetă. Doar unul, cu un neg mare pe vîrful nasului, pare că și-a mai păstrat niște fire de umor și-o întreabă:

         Da᾿ cum arată sora asta a ta, Aurica?

         Apoi cum să arate? răspunde femeia. Ca orice gospodină! Acum am aflat că-i o țîră bolnavă și-am venit s-o văd, că eu am mai fost o dată la ea și stă tare fain, la bloc, cu apă și gaze și un tub gros pe hol pe unde se aruncă gunoaiele, de nu-ți rămîne nici o murdărie prin casă. Da᾿ n-o cunoașteți pe sora mea, Aurica? Nu se poate să n-o cunoașteți, că-i mare gospodină și te văd și pe tine cu plase în mînă!

       În cele din urmă pricepu că nici unul din stație nu o cunoaște pe soră-sa Aurica, habar nu au unde locuiește, dar ei tot nu-i venea să creadă.

         Îl întreb pe șofer, el știe, doar m-a mai dus o dată.

În momentul acela sosi autobuzul. Călătorii se repreziră asupra lui ca vulturii asupra unei prăzi bogate, burdușindu-l. Femeia cu broboadă primi cîteva lovituri zdravene și rămase în cele din urmă jos, nereușind să urce. Intră în vorbă cu vînzătoarea de loz în plic, dar nici ea n-o cunoștea pe soră-sa Aurica.

         Apoi, cînd vine următorul autobuz?

Vînzătoarea de loz în plic dădu din umeri plictisită. În mod miraculos, următorul autobuz sosi repede și era aproape gol. Șoferul habar n-avea cine-i Aurica și nici nu-și amintea să o fi dus vreodată pe femeia cu broboadă la soră-sa. La capăt de linie o pofti, nu tocmai politicos, să coboare. Între timp, femeia cu broboadă mai plătise și o amendă  pentru că nu avea bilet din ăla găurit.

       „Acum, soră-mea Aurica poate crăpa, își zise ea, eu nu mai vin niciodată la oraș. Aici, să mă bată Ăl de sus, nimeni nu cunoaște pe nimeni!”

 (din volumul USCĂTORIA  DE  PARTID – blitz-proze, Ed. Școala Ardeleană, 2019)

Scurt CV

 Radu Țuculescu (1.01.1949, Tg.Mureș, crescut la Reghin) - prozator, dramaturg, jurnalist, regizor, traducător din limba germană. Absolvent al Acadmiei de muzică Gh.Dima-secția vioară. Realizator Radio și TVR, violonist al Filarmonicii clujene. Dintre romanele publicate: Ora păianjenlului ( 1984), Degetele lui Marsias ( 1986), Umbra penei de gîscă (1991), Povestirile mameibătrîne ( 2006), Stalin cu sapa-nainte! (2009), Mierla neagră ( 2015), Măcelăria Kennedy (2017). Volume de teatru: Ce dracu se-ntîmplă cu trenul ăsta? (2004), Bravul nostru Micșa ( 2010). Proză scurtă: Cuptorul cu microunde ( 1995), Scorpionul galben (2011), Uscătoria de partid (2019). Literatură pentru copii: Ina și ariciul Pit ( 2 volume, 2017).A primit premii pentru proză, teatru și film de televiziune. Romanele sale au fost traduse în Germania, Franța, Austria, Italia, Ungaria, Serbia, Israel, Cehia. Teatrul său tradus în cehă, maghiară, franceză, engleză, italiană, ebraică.

Ian., 2021, Cluj-Napoca

Un comentariu:

  1. Best Casino Slots - Las Vegas, NV - MapyRO
    The Best Casino Slots of 2021. Find slot machine games 경주 출장샵 to 구미 출장안마 play and win big at 포항 출장샵 Las Vegas casinos. Get 고양 출장샵 tips & tricks to maximize 전주 출장안마 your winnings

    RăspundețiȘtergere