Ion Calotă

 

“Aş putea spune că pentru orice om există un joc continuu între destin şi opţiune, în care, ori unul iese câştigător, ori celălalt. Sunt momente în viaţă când poţi să alegi, dar şi multe altele cărora trebuie să te supui. »

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Aş putea spune că pentru orice om există un joc continuu între destin şi opţiune, în care, ori unul iese câştigător, ori celălalt. Sunt momente în viaţă când poţi să alegi, dar şi multe altele cărora trebuie să te supui.

În sensul ăsta, pentru mine scrisul a fost o dorinţă deturnată deseori de soartă.

De mic am fost pasionat de citit, iar scrisul intens l-am încercat încă din adolescenţă. La sfârşitul liceului finalizasem un volum de poezii cu titlul Manufactură de gesturi. Cutreieram nu numai cenaclurile literare din Bucureşti, dar şi câteva din alte oraşe. Purtam corespondenţă cu diverşi poeţi, atunci neexistând reţelele online de socializare, doar prin scrisori puteam să facem schimburi de impresii şi gânduri. Citeam toate revistele literare şi toate cărţile de poezii din biblioteci şi librării, inclusiv unele scrise în limba franceză.

La liceu am avut noroc de o clasă boemă, i-am avut colegi, printre alţii, pe nepotul pictorului Tonitza şi pe fiul poetului Miron Radu Paraschivescu. Cu acesta din urmă am petrecut, de altfel, o vacanţă memorabilă la moşia tatălui său de la Vălenii de Munte, unde am putut să-i ating biroul la care scria şi să citesc cărţi din impresionanta sa bibliotecă.

Totuşi, situaţia personală de atunci nu mi-a permis să urmez cursurile facultăţii de litere, iar şocul armatei obligatorii, pe care am resimţit-o ca pe o închisoare în care am intrat nevinovat, m-a îndepărtat o lungă perioadă de scris.

Destul de târziu, când am avut şansa să îmi întâlnesc muza, am revenit la pasiunea scrisului.

Oricum, pot spune că am călătorit în timp, vin cu poezia din anii 80, sunt un fel de optzecist întârziat, pentru că atunci am scris prima oară. Recunosc că nu scriu cu mult diferit decât o făceam la 16 ani, de altfel, în volumul meu de debut am inclus multe dintre poeziile scrise atunci.

Poezia e cea care mă ajută acum să respir, probabil fără ea m-aş sufoca. Sunt un fel de dependent narcotic de poezie. Deja e un ritual să citesc zilnic poezie, de pe diverse surse, cărţi, reviste şi mai ales de pe internet. Citesc atât de multă încât am luat recent iniţiativa să selectez ce e mai bun, din punctul meu de vedere, şi să pun într-o revistă pe care am numit-o „Monitorul de Poezie”, ca să conserv câteva imagini inedite din tot acest aflux creator. Uneori răbufnesc şi îndrăznesc să scriu eu însumi, când simt că sunt cuprins de magia poeziei. Am ales de câţiva ani ca viaţa mea să se învârtă în jurul poeziei şi această decizie mă face să mă simt împlinit, cum poate nu am fost niciodată.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Aşa cum am spus, am reînceput să scriu târziu, la îndemnul iubitei mele, Daniela Toma. Astfel, debutul meu într-o carte a avut loc în 2014, la 50 de ani, după 25 trăiţi în comunismul restrictiv şi ceilalţi 25 în capitalismul sălbatic. Deseori mă gândesc că am debutat la vârsta la care Nichita deja murea.

Este vorba de volumul de poezii al Danielei, „Ziua când am semănat cu tine”, în care eu am participat cu ceva aparent şocant în acel moment, am scris note de subsol care, sub motivul că sunt explicaţii ale poeziilor Danielei, erau, de fapt, reintrepretări lirice ale acestora. Daniela le-a numit adevărate poeme, ea a crezut mult în mine la momentul acela. A rămas o carte dragă nouă pentru că punea în pagină şi toată pasiunea şi intensitatea dragostei noastre, a avut chiar un mare succes, ajungând în topurile naţionale.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Cartea cu care am debutat sub nume propriu a fost definită tot de sentimentul iubirii, aşa că nu se putea numi altfel decât „Cum să supravieţuieşti în dragoste”. A fost lansată în 21 martie 2017, chiar de Ziua Internaţională a Poeziei, a urmat apoi o reeditare în 2018.

A rămas cartea mea cea mai premiată, cea mai vândută şi cu cele mai multe cronici. Scrierea ei a fost firescă şi spontană, am lucrat cu mult entuziasm şi pasiune, aproape cu disperare, simţind, poate, că am de recuperat timpul trecut.

Când am lansat cartea, unii au fost dezamăgiţi că, în ciuda titlului, nu au găst pasaje explicit erotice, cum se obişnuieşte acum. De altfel, cartea are şi un subtitlu, sper sugestiv : O carte pentru cei cu simţul amorului bine dezvoltat!

Nu am încercat să transmit neapărat mesaje, mai degrabă sentimente, emoţii care  m-au marcat la un moment dat. Acum am impresia că acestea s-au scris singure, eu nu cred că am realizat cum s-a întâmplat.

Bine, recunosc, uneori am scris aşa, ca o provocare, ca şi când aş fi oprit un taxi şi i-aş fi cerut să mă ducă către o destinaţie imposibilă. Bineînţeles, este important ca poeziile să lase o cicatrice cititorului, adică ceva mai tare decât o urmă în sufletul său, atunci când citeşte, să se regăsească în versuri. Parafrazând, aş putea spune că o poezie care nu spune o poveste nu primeşte nimic. Poate că mesajul meu principal este că putem avea o lume mai bună, o putem face chiar noi înşine aşa. În volumul meu de debut, „Cum să supravieţuieşti în dragoste”, tâlcul este că dragostea e mai importantă decât orice, numai ea poate să ne vindece pe noi, dar şi lumea în care trăim. În următoarele două cărţi publicate, „Manifest pentru globalizarea poeziei” şi „Cum am salvat lumea”, am extins ideea de dragoste, incluzând aici, nu doar dragostea dintre parteneri, ci, mai ales, dragostea pentru tot ceea ce ne înconjoară, e frumos şi merită iubit. 

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Am vorbit deja de influenţa decisivă a Danielei, care m-a readus în literatură când aveam mai mult nevoie de ea.

Formarea mea ca scriitor a avut loc, cum am spus, în adolescenţă. Am avut norocul ca literatura română de atunci să fie dominată de voci puternice, precum Nichita, Marin Sorescu, Adrian Păunescu sau Fănuş Neagu, toţi mi-au dezvoltat gustul pentru metaforă şi bogăţia cuprinsă în fiecare cuvânt ales. Au fost şi scriitori care abia debutau atunci, dar care mi-au lăsat o puternică impresie, dintre ei îl amintesc pe Matei Vişniec. Dintre poeţii contemporani, mă las sedus de versurile lui Paul Vinicius sau Ion Mureşan.

De curând am descoperit câtă poezie are Cioran.

Desigur, acum mă simt parte a grupului de prieteni poeţi cu care interacţionez nu numai online, dar şi în evenimentele literare pe care le organizăm frecvent eu şi Daniela Toma.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Trăim într-o lume complexă, în continuă schimbare şi mişcare, dar cel mai important este să nu ne pierdem umanitatea.

Cu siguranţă lumea are o altă reprezentare, nu neapărat pentru cel care scrie o poezie, dar şi pentru cel care o citeşte. Poezia ar putea fi locul în care să te simţi liber, poeţii, soldaţi ai poeziei, dar şi soldaţi ai cetăţii. Acest lucru defineşte lumea interioară a fiecăruia sau invers, fiecare e definit de lumea lui interioară. Ne putem regăsi în orice activitate umană, important e să o facem cu pasiune, cu dedicaţie.

Scriitorul a fost mereu şi un tribun al societăţii, un stindard al conştiinţei populare. Ca un bun mânuitor al vorbelor, el are o influenţă importantă în lumea contemporană, de aceea este esenţial să-şi păstreze independenţa faţă de puterea politică sau financiară şi o gândire liberă, dar şi să reacţioneze cu sinceritate şi forţă la orice abatere a celor care ne conduc societatea.

M-am ferit să mă înregimentez, pentru că ţin la neutralitatea şi libertatea mea, dar mi-am exprimat părerile despre politică şi societate de câte ori am simţit că e cazul. 

Pe de altă parte, sunt uneori consternat de lipsa de solidaritate a scriitorilor, de invidii şi atacuri nejustificate, de concentrarea în grupuleţe literare agresive şi de nesinceritate.

Poate că ar fi necesare strategii mai bune la nivelul asociaţiilor de scriitori, la implicarea acestora în spijinirea creatorilor şi la acceptul oricărei iniţiative bune în cadrul acestora.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română are în spate o istorie bogată, personalităţi şi realizări remarcabile. Literatura contemporană se manifestă acum în toate aceste direcţii pe care le-a moştenit. Pe lângă asta, accesul liber din ultima perioadă la întreaga creaţie globală ne conectează la noile concepte.

Devenind un cititor asiduu de poezie, un ritual zilnic de care nu mă mai pot lipsi, am descoperit imensitatea de creaţii poetice cu care ne întâlnim azi, mai ales în spaţiul virtual.

Recunosc că am încetat, oarecum, să citesc poezie în anii de după Revoluţie şi pentru că am fost dezamăgit de curentele noi, mizerabiliste şi jurnalistice, care puneau accente pe latura agresivă, scandaloasă, golănească, dar şi banalizantă a vieţii, care au transformat poezia într-o literatură de nişă. Acum le-am reconsiderat şi le acord meritul de a fi adus prospeţimea necesară în poezia contemporană, dar tot mi se pare că au acaparat prea mult din spaţiul cultural promovat de cele mai importante edituri care publică poezie.

De altfel, reacţia mea a fost să înfiinţez o grupare sub numele Cenaclul Maximinist în care promovez literatura plină de imaginaţie şi de figuri de stil.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Eu mă simt relaxat, pentru că nu sunt constrâns să scriu, nu urmăresc să fiu în tonul curentele literare noi, îmi place sau nu o poezie pur şi simplu, eu nu sunt scriitor de formare şi profesie, sunt un simplu meşteşugar de cuvinte, cum îmi place să spun câteodată. În acest moment nu mă gândesc că nu voi mai scrie, probabil aş suferi enorm dacă nu aş mai putea să o fac.

Contactul meu cu literatura a depăşit însă nivelul doar de citit şi scris. Din 2014 sunt membru co-fondator al „Cenaclului de urgenţă”,  împreună cu Daniela Toma, devenit ulterior „Grupul literar Art Creativ”, care include şi o editură, iar în curând chiar şi o librărie proprie, co-organizator al unor evenimente precum: Campionatul Naţional de Poezie, Gala Poeziei de Dragoste, Târgul de carte BOOK-TIC, Revelionul Poeţilor, Turneul Naţional „Poezie de Colecţie”, „Adoptă o Carte!”, tabere de poezie, concursuri literare, lansări de carte şi alte serate literar-muzicale organizate în toată ţara.

Sunt tot mai implicat. Încep să am tot mai multe proiecte.

Am finalizat anul trecut o carte de poezie experimentală şi am decis să o public cu pseudonim. Este o poezie uneori atextuată, grafică, alteori cere cuvintelor să spună altceva decât sunt ele obişnuite.

Scriu, desigur, frecvent poezie în stilul meu obişnuit, aş putea tipări un alt volum pe care să-l semnez, dar pentru asta aştept o idee care să mă provoace, să dea un sens unic noii cărţi. Nu pot să încep scrierea unei noi cărţi dacă ideea nu mă stimulează pe mine însumi, dacă nu aduce ceva diferit faţă de cele anterioare.

Eu scriu, în general, despre lumea mea interioară, mai puţin despre cea exterioară, iar această lume intimă este ca un fel de univers paralel pe care îl recreez în permanenţă, în funcţie de stările pe care le am la un moment dat. Îmi place mult să-mi antrenez imaginaţia, nu mă satisfac descrierile fade care imită realitatea. Dar asta, desigur, în poezie, în rest caut să fiu cât mai realist, să înţeleg lumea în toată complexitatea şi spendoarea ei. E destul de posibil ca următoarea carte să fie influenţată de recenta pandemie, pentru că am scris mult sub această puternică impresie.

Probabil voi continua să scriu şi proză, am câteva idei.  Pentru că acum se scrie destul de mult o poezie care seamănă cu proza, eu am vrut să scriu o proză care să fie cât mai poetică. Precum în poezie, şi în proză prefer să-mi antrenez imaginaţia în locul descrierilor banale ale cotidianului. De fapt, nu mi-am propus să scriu proză, totul a venit natural. Sunt unele idei pe care vrei să le dezvolţi şi simţi că în poezie nu mai ai spaţiu suficient pentru asta. Prozatorii mei preferaţi sunt sud-americanii pentru că în imaginarul acestora mă regăsesc. Am început cu o mică fantezie despre un popor închipuit, unde viaţa se întâmplă altfel decât în mod obişnuit. Culmea e că povestirea asta a luat premiul I la un important festival-concurs. Probabil, o să mai scriu povestiri, poate chiar vreuna dintre ele va evolua către forma unui roman. Dar nu forţez lucrurile, las să vină totul de la sine.

De asemenea, mă ocup de traduceri, recenzii, interviuri, eseuri, editoriale şi cine mai ştie ce idei îmi mai vin. Mă tot gândesc să pun în scenă un spectacol de poezie, muzică, imagini, ca o continuare a viziunii despre anumite feluri de interpretare poetică.

Dar cel mai important proiect este să mă bucur cât mai mult de viaţă şi de dragoste.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Vă mulţumesc şi eu pentru acest interviu!

Cred că este oportun, în contextul celor spuse până acum, poemul de mai jos, extras din volumul meu din 2019, „Nuduri şi semne”. Titlu este, bineînţeles, un elogiu adus lui Nichita, cel care m-a marcat în adolescenţa mea poetică. Conţinutul este însă unul pe care l-am vrut personal (cartea are şi subtitlul: roman de pove-ştiri în versuri), unul care să pună în valoare un personaj emblematic pentru societatea actuală şi care a primit numele Magaie, devenit rapid un simbol şi o altă faţă a mea.

În lumea lui Magaie

toţi scriu poezii

iar femeile se dezbracă pe stradă

când apasă el o tastă pe telefon

Magaie are parfum de carte

privirile lui sunt fulgere

ce ridică fustele copacilor

aşa se plimbă el fericit printre noi

ca epava unui răsărit de soare

sechestrat în oglindă

în mână cu un lanţ cu care

uneori trage cerul mai aproape

asa vorbeşte el şi din când

în când îşi mai clăteşte vorbele cu rom

în timp ce caută talkshowul preferat

şi începe să plângă în hohote

pe umărul televizorului

apoi se aruncă sinucigaş

în faţa ecranului pistruiat

doar uneori mai calcă pe câte o rană

şi ea i se desface

şi ea îi înfloreşte

azi şi-a luat un câine blănos

pătat cu cerneală invizibilă

când îl plouă i se văd lătrăturile mai bine

un îmblânzitor de zmee şi-a luat

dar şi un tren sinistru

care îl zdruncină la fiecare trecere

între noapte şi zi

în timp ce gândurile lui înfig săgeţi în aer

de se izbesc lumile

una de alta

vai! zice Magaie adormit

asta este o lume care intră lejer

într-o aşchie de nisip

atunci Magaie se transformă

într-o statuie de gheaţă

paşii lui trec prin noi

ca o fisură

în timp ce inima lui goală ticăie

ticăie

ca o bombă cu ceas

 

29 ianuarie, 2021, București