Silvia Goteanschii

 

“Zâmbesc, când scriu asta, pentru că și firea mea e una „mușcătoare”. În consecință, scrisul meu are același caracter. Scrisul e o zonă în care mă simt fertilă. În afară de scris, nu mă pot lăuda cu vreo altă fărâmă de talent. În afara lui sunt non-productivă. Acest lucru mă face să anulez tot ce am susținut mai sus despre destin. « 

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

       Despre destinul literar îmi este dificil să formulez o opinie pertinentă. Poate pentru că nu sunt de acord cu faptul că ceva, orice, poate decide ce mi se întâmplă. Am optat pentru scris în perioada adolescenței mijlocii, în încercarea de a mă cunoaște și redescoperi pe mine însămi. Mai târziu, la maturitate, mi-am zis nu, nu de asta. Ci fiindcă primesc satisfacție. Or, satisfacția e de importanță vitală pentru a înțelege că ești, oarecum, împlinit. Satisfacția este răspunsul emoțional al poeziei mele, al scrisului meu. Pe de altă parte, viața mea de astăzi e suma propriilor opțiuni, iar rolul acestora este cumva satiric. Zâmbesc, când scriu asta, pentru că și firea mea e una „mușcătoare”. În consecință, scrisul meu are același caracter. Scrisul e o zonă în care mă simt fertilă. În afară de scris, nu mă pot lăuda cu vreo altă fărâmă de talent. În afara lui sunt non-productivă. Acest lucru mă face să anulez tot ce am susținut mai sus despre destin. 

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

        Debutul meu de facto s-a întâmplat în anii de gimnaziu, când scriam poezii pentru profesori, mama mea și alte gingășii. Eram o ființă aeriană, iar după ce l-am descoperit pe Bacovia, bacoviană. Istoria literaturii va scăpa acest moment și îl va lua de bun pe cel din 2011, când am debutat în volum. E vorba despre o carte de poezie „Minunea va veni mai târziu”, apărută la o editură din Iași, pentru care pot lăsa mulțumire aici și oriunde, scriitorilor Daniel Corbu și Paul Gorban, care mi-au oferit biletul de intrare. Chiar de la începuturi, în poezie, vorbeam magic despre tragic. Nu sunt o autoare modestă, dar nici vanitoasă, iar asta îmi legitimează cumva precizarea anterioară.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

      Până la „Minunea va veni mai târziu”, am publicat în diverse reviste literare din Republica Moldova și România. În revista “Noi”, o revistă lunară pentru copii şi adolescenţi, instructiv-cognitivă, literar-artistică, am debutat într-o notă lirică patriotică, cu o poezie care se numește “Lacrimă de Prut”. Eram foarte mândră pe vremea aceea, fiindcă această revistă ar fi cea mai în etate aici în Basarabia. Itinerarul de până la debut a fost mult influiențat de stilul meu de viață, studii și serviciu. Important de punctat ar fi că în această perioadă nu am avut niciodată nici cea mai mică dorință de a abandona scrisul, doar scurte episoade de inspirație lipsă.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu am făcut niciodată parte din grupări literare, iar influiența textului poetic sau a acțiunilor mele în sensul afirmării în mediu, au fost marcate întotdeauna de exterior, de lumea extrinsecă spațiului artistic. Cu toate astea, încă de la debut, m-am bucurat de voturi de încredere care mi-au încurajat celelalte cărți. Inițial, criticii literari Mircea Ciobanu și Nina Corcinschi sunt cei care au zis da poeziei mele. Apoi au urmat alte atenții de esență și întâmpinare, grațioase și sigure și pot să-i amintesc aici pe Grigore Chiper, Arcadie Suceveanu, Dumitru Crudu, Maria Pilchin, Emilian Gălaicu Păun, etc. Indubitabil, poezia mea conectată la ei, a început să iasă la lumină mai convinsă, mai justificată. Dar cecul în alb, cu siguranță, a fost emis de univers, un univers pe care îl accept și contest, deopotrivă.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere? 

Probabil, scriitorului îi este comod să afișeze dezinteresul politic, însă în calitate de cetățean acest lucru pare a fi incredibil. Conștiința artistică mizează pe gândirea liberă în orice circumstanță, dar acestă mixtură de condiție creatoare nu trebuie raportată la apolitism, nu trebuie raportată la orice alt concept. Oricum, în contextul unui trecut politic care impunea traiectorii ideatice, suntem o generație norocoasă, liber-cugetătoare. Că le este, unora, cugetul acid, emfatic sau repugnant, e altă întrebare – mereu deschisă. Mi se pare mult mai onestă relația scriitor-cetățean, pentru că este vorba de o fuziune ineluctabilă, naturală.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

      Dacă ar fi să ni se prezinte un infografic despre rezervele de literatură contemporană  deținute de țările lumii, literatura română merge sus în clasament. Nici dacă includem capitolul calitate, nu riscăm un declin, deși tocmai surplusul acesta, aproape grotesc, prin estetica imitată, vanitatea fără temei de har și dexteritate, maladia geniului, publicațiile la kilogram, ridică problematica actuală. Instituțiile care ar trebui să aibă facultatea de a discerne, instrumentele mediatice ale acestora, din păcate, nu sunt în serviciul valorilor, ci în slujba interesului material. Suntem în mijlocul unei catastrofe culturale și asta fiindcă inconștiența creatoare  “nu se pedepsește”, iar inconștiența tutelară din zona literaturii este un “rău” care pare imposibil de extirpat. 

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

      Pentru mine ar fi sufocant să mi se impună un program de scris. Am încercat disciplina unui program, dar m-am prins la timp că nu pot fi un om al formulei și că fertilitatea ideativă are de suferit, sau, mai simplu, nu mă poate suferi pe mine încorsetată. Ca să scriu, am nevoie de starea aia primitivă, haotică, de maximă libertate și descătușare. Apoi, scrisul le pune pe toate în ordine. Așa cum mi-a pus în ordine cele 4 cărți de poezie. Acum lucrez la un roman care pare a fi o adevărată provocare pentru mine, pentru că aici sunt obligată la un program de randament și concentrare. Pot anunța titlul – “Elefanții”. Elefanți, nu știu dacă simpatici, dar care sper să fie convingători. 

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

A DOUA ȘANSĂ

neîncrederea îmi ronțăia din răsărit
ca un șoarece din ușa de la casă
credeam că limita mea e sobrietatea
și digestia
uneori panica și contrapunerea
cu lumea electrică din creierii mei
ascunși în cabluri și instrucțiuni
de utilizare a luminii și altor șocuri

nu voiam prea multe -
să sparg niște nuci cu tocul
pantofului
să-mi fiu mie utilă

(alteori să-mi fiu mie dragoste)
deși

doar umbra mea era ceva sigur
iar în ultimul timp a prins și o crustă
galbenă
dureroasă
ca o rană chemătoare la tine
din primăvara lui botticelli
și dintr-o plăcută lentoare
în care m-am depersonalizat
fiindcă

în lumea noastră s-a exagerat mult

mi-am dat seama de asta
azi dimineață
când mi-am scos picioarele dintr-o
valiză

 

ian., 2020, Iași