lucian valea
“și nu-și vor mai aduce aminte de rănile noastre...”

lume
unii oameni vin
alții trec alții rămân
memoria e o ființă ciufută ciudată
care ar trebui când e mică
juncană
din când în când
să i se dea jos ușor cu blândețe chiloțeii
și să fie bătută la cur cu o nuielușa
precum copiii în vechime pe hotar
de față cu vecinii martori
să nu uite niciodată

arde candela sub iconiță lumina și untdelemnul
rămâne la suprafață

așa l-am cunoscut
un bărbat holiudian înalt cu barbă albă păr bogat
frunte lată ochi blânzi pătrunzători
starostele de drept și de fapt al mișcării literare
de la botoșani

un sfânt al cuvântului
un maestru
urmat de ucenicii săi vrăjitori
dumitru țiganiuc lucia olaru nenati maria baciu
valerian țopa gellu dorian lucian alecsa dumitru necșanu
george luca victor teișanu
dumitru ignat ticuță bijescu corneliu popel și de alții

lăudat fie-i numele
prin anii '50
după ce terminase la bucurești facultatea de litere și filosofie
fiul ioanei și alexandru din valea mare pe bistrița
a fost condamnat la muncă silnică pe viață
pentru delict de opinie atitudine conștientă și nu mai știu ce
și după cinci ani de muncă fărădelegi supliciu
este eliberat și devine liber profesionist
muncitor necalificat profesor suplinitor lector muzeograf
venit din bistrița peste munți
după ce trecuse pe la timișoara cluj bacău darabani suceava
prin '83 fonda la botoșani caiete botoșănene
viitorul hyperin de mai târziu

șendriceni
toamna anului '85 si ceva
am intrat în sală și sala mare a liceului începuse deja adunarea solemnă 
anunțată cu afișe mari lipite pe gard pe uși și pe poartă
cu notă telefonică notificată miliție și primar
elevi profesori gură cască
portari
în sărbătoare

veniseră în păr
șnur dantelă și pene
tovarășii scriitori de la județeana botoșani cu autobuzul
conduși de baciul lucian valea
și ea o copcilă nevinovată o jună profesoară de filosofie
la liceul cu pricina și cu mine un june neînțărcat de oraș carele 

din lipsă de locomoție mijloace 

am ajuns cu greu pe jos de la practica agricolă cu elevii undeva dincolo de dorohoi
pe jijia-n jos pe un câmp frumos spre george enescu
eram cu adevărat fericiți

liniște calm
scurte prezentări recitări
lungi poezii poze aplauze furtunoase
mâinile mele căutau frenetic mâinile ei
să nu ne pierdem cumva definitiv printre străini
șoldul lovea ușor aripa despletită 
inima toată zburdalnică pe marginea plină 

ne ținea în căușul pleoapelor deschise pretutindeni

era așa de frumos
așa de bine așa de toamnă lungă moldavă
cădeau frunze din cer și din tavan peste noi
ca o ninsoare stelară
dar toți erau prea grăbiți prea ocupați atenți concentrați
numai liceencele în uniforme scurte și picioare frumoase
se bucurau de orele libere de la clasă și îmi zâmbeau larg pătimaș 
dintre sânii lor mici pe sub genele lungi

scene
imagini lumi paralele
și nimeni nu știa că în sala aceea mare frumoasă
este și cel care va scrie cândva
într-o zi oarecare aceste cuvinte modeste
mondene
și ea care a fost acolo a auzit și văzut toate acestea
ea care m-a iubit pe rând
care m-a urât deopotrivă
și care m-a iertat
de dincolo de mări și țări le va citi la un moment dat tuturor

lume oameni
bătăi din palme luări de cuvânt
și eu un tânăr poet în priviri și devenire ușoară
venit de curând din capitală în poala nordului
trecut în grabă pe lângă niște cenacluri literare simandicoase
îi vedeam pentru prima oară în viață în carne și oase
pe unii dinte cei mai importanți
mai frumoși și mai talentați atleți ai cuvintelor
în frunte cu maestrul lor lucian valea venit din ardeal
precum altădată dragoș și bogdan și alții nenumiți
pe aceste mișcătoare meleaguri moldave
eminesciene
să vadă să șadă
și să se mântuiască definitiv!