Crista Bilciu

„Întotdeauna m-am considerat scriitoare…”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Întotdeauna m-am considerat scriitoare. Întotdeauna, chiar înainte să scriu. Încă nu aveam 4 ani (pentru că atunci am învățat să citesc) și jocul meu preferat era cu volumul de versuri al lui Eminescu, era unul îngălbenit, cu prima copertă căzută: indiferent dacă gătea sau făcea orice prin casă, tata îmi citea strofe din acest volum, sarcina mea fiind să ghicesc rima finală. Asta mi-a dezvoltat nu numai capacitatea de a versifica foarte ușor, ci și o foarte mare admirație față de Eminescu, astfel încât am știut chiar atunci : vreau să fiu, la fel ca el, geniu poetic, cu mințile rătăcite, cu viață nefericită, lăsând în urma mea sertare pline cu manuscrise. Pur și simplu, poeții mi se păreau oamenii cei mai extraordinari, aflați cumva în vârful piramidei trofice! Tata și-ar fi dorit băieți – s-a ales în schimb cu două fete. Ne-a învățat de mici să fluierăm, să jucăm fotbal, ne ducea la concursuri de șah, făcea deseori pariuri despre cât de fidel pot desena orice jucărie mi se punea în față, iar mai târziu, făcea pariu cu prietenii că pot citi 100 de pagini pe oră și câștiga… Cred că îl amuza ideea că noi, fiicele lui, suntem atipice, iar cel mai important lucru pe care l-am învățat de la el este faptul că s-ar putea să dau greș făcând un lucru banal și ușor, dar am toate șansele să fac lucruri imposibile. De altfel, și lui îi plăceau provocările : o dată a umblat o iarnă întreagă în șosete, cu niște pungi de nylon legate deasupra: pusese pariu cu prietenii pe o ladă de bere. La patru ani, tata m-a învățat să citesc, tot pe cartea lui Eminescu - și, la scurt timp, m-a învățat să scriu. Prima mea poezie am scris-o cu litere de tipar, cu rimă, avea trei strofe. Era o parabolă, despre un trandafir care avea toate calitățile unei flori delicate, dar avea și spini. Țin minte că l-am scris într-o seară, în pâlpâiala unei lumânări, pentru că tocmai ”se  luase lumina”. Citind, tata s-a amuzat că îl făceam pe ”S” întors – nu am reușit să învăț să îl scriu pe ”S” decât câteva luni mai târziu, când am împlinit 6 ani și am început școala.

Pasiunea mea pentru literatură a continuat și la școală. Aveam întotdeauna un ”caiet de poezii”, de care nu mă dezlipeam, ieșeam cu el în pauză și scriam. La un moment dat, colegii ajunseseră să îmi smulgă cu forța caietul să vadă dacă nu cumva scriu despre ei - și chiar scriam, dar erau niște poezii fanteziste, le păstram numai prenumele, iar ei deveneau căței, purcei, balene și aveau aventuri extraordinare. În urma plângerilor, am fost scoasă în fața clasei și pusă să citesc. Profesoara era tânără, s-a amuzat, m-a lăudat și mi-a spus că am un talent deosebit și că voi ajunge departe, să nu mă las influențată de cei din jur… Pe urmă, colegii mei  au ajuns să se roage de mine să îi transform în personaje. Chiar și astăzi unii dintre ei își mai amintesc de poezia pe care le-am dedicat-o.

Pe clasa a cincea deja am declarat public că eu ”mă fac poetă”. Eram atunci îndrăgostită de Eminescu, colecționam toate edițiile cărților lui și țin minte că, într-o teză altfel foarte bună, am scris peste tot, în locul numelui său de familie, doar ”Mihai”. Profesoara a crezut că e o greșeală și a corectat cu roșu, dar eu, în sufletul meu, știam că nu e nicio greșeală, pentru că mă simțeam foarte apropiată de el, îl visam noaptea și vorbeam cu el în vis. Tot pe clasa a cincea am câștigat invidia clasei, când ni s-a cerut să învățăm până a doua zi o poezie de Eminescu, iar eu am recitat ”Luceafărul”. Plictisindu-se la un moment dat să asculte toate cele 98 de strofe, profesoara mi-a cerut să spun numai primul vers al fiecărei strofe. Nimeni nu știa că, de fapt, îi păcălisem și nu învățasem poezia într-o zi: o știam deja de dinainte să merg la școală, tot tata m-a învățat, din volumul de versuri cu prima copertă căzută.

Acum dacă mă gândesc la rece, nu cred în destin. Nu cred, de exemplu, că Eminescu, dacă s-ar fi născut copil sărac în Somalia, tot Eminescu ar fi ajuns…  Însă am fost cumva norocoasă să cred în destin în copilărie, ajungând să-mi dezvolt fără să vreau, jucându-mă, abilitatea de a scrie. Eram un copil ciudat, am crescut în bibliotecă. N-am avut mulți prieteni, am avut însă multe cărți – disprețuiam lumea reală și credeam doar în lumea scrisă cu litere:  până am ajuns la facultate, umplusem deja câteva zeci de jurnale și ”caiete de poezii”. Le mai am și acum într-o ladă, mă tot gândesc să le triez într-o zi și să le dau foc, majoritatea sunt teribil de infantile, nu suport să le recitesc… Dar ele mi-au fost un foarte bun exercițiu literar.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Până în facultate am scris întruna, eram logomaniacă. Primul meu text publicat a apărut când eram pe clasa a treia și era un fragment dintr-o compunere despre mama. Acum așa ceva nu ar fi o mare ispravă, dar atunci, când exista în oraș doar un ziar românesc (cred că se numea ”Steaua roșie”) și unul maghiar, părea un succes grozav. În afară de familia mea, nu m-a crezut nimeni că eu singură am scris compunerea. Am recidivat un an mai târziu, pe-a patra, publicând în același ziar o poezie, nu-mi mai aduc acum aminte ce.  Eu poezia asta am considerat-o debutul meu adevărat, pentru că era întreagă, în timp ce din compunere îmi publicaseră doar un fragment, mi-au mutilat textul. După Revoluție a devenit mai ușor să publici, dar am publicat foarte puțin : câteva poezii, o povestire SF, am luat câteva premii mici… Mă feream să public pentru că, după o vreme, textele mele mi se păreau insuportabil de proaste. Lucram la ele mult - și la conținut, și la formă (foarte târziu m-am încrezut în versul alb). Le lăsam câteva zile sau săptămâni să răsufle în ladă, pe urmă iar lucram la ele. Învățasem de la profesoara mea de română, d-na Cernea, să nu șterg niciodată cu radiera, să tai peste și să scriu lângă, să păstrez toate variantele, văzusem în fotocopii ale manuscriselor că așa făcea și Eminescu. În orice caz, după ce publicam ceva, după o vreme mă simțeam teribil de rușinată recitind materialul tipărit.Așa că am scris doar pentru mine până pe la 20 de ani. Mă rog, citeam la cenaclul școlii în gimnaziu, citeam la clasă, aveam fanii mei printre colegi și prieteni și, oricine venea la noi în vizită, musai trebuia delectat cu ultimele mele producții literare – dar asta era ideea tatei, eu eram tot mai rușinoasă, mă simțeam ca o maimuță de circ, aș fi dat orice să nu fi fost nevoită să citesc. Soră-mea scăpa ușor : ea devenise, la 7 ani, campioană națională de șah și, pe la 9 ani, vicecampioană mondială, avea un caiet întreg cu articole despre ea, poze cu medalii, la ea răsfoiai caietul și gata. Eu, pe vremea aceea, nu aveam decât câteva amărâte de creații literare în ziarul local, nu o puteam egala pe sora mea și trebuia să compensez citind sau, de multe ori, scriind la comandă, pe temă dată, chiar în fața musafirilor.

Pe urmă am ”redebutat” în ”Vatra”, când eram studentă la Litere, încurajată de Al. Cistelecan, care îmi era profesor. Pasiunea cu care credea în Literatură și ne vorbea despre ea a făcut să ne strângem în jurul lui un grup de studenți. Cred că mulți din grup s-au apucat să scrie atunci din cauza lui… Dar nici în ”Vatra” nu am publicat de mai mult de două ori, din același motiv : când reciteam, mi se părea infantil. Dar asta mi se părea în regulă, simțeam că e un semn că evoluez. Când voi fi gata, voi simți și voi publica – îmi ziceam. Aiurea, debutul meu editorial a fost un accident, nu am simțit deloc că sunt gata !

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Nu știu de ce, n-am știut niciodată să fiu mulțumită în viața mea cotidiană. Dar am fost conștientă că, tot ce mi se întâmplă va face parte din Marea Carte pe care trebuia să o scriu. Nu neaparat tot ce mi se întâmplă în mod real – adică, dimpotrivă : Marea Carte trebuia să cuprindă tot ce mi se întâmpla în mod ireal, numai în interiorul minții mele, pentru că aceea e viața adevărată. Consideram lumea din jurul meu, la care nu mă puteam adapta, un fel de laborator din care importam lucruri, întâmplări, oameni - din toate elementele astea îmi construiam lumea prin care alergam în vis. Ani de zile am scris poezii, propoziți, câte o expresie care mă obseda… Zeci, sute de bucățele, împrăștiate în nici nu știu câte caiete. Știam că toate vor face parte din carte – încă nu știam cum, în ce ordine și nici despre ce va fi cartea. Cred că vreo 5 ani am lucrat intuitiv, fără nicio structură, fără să știu ce scriu. Aveam doar două personaje, pe Laura și pe Bunica. Chiar îmi notasem la un moment dat (pentru că, recitind, îmi scriam și comentarii marginale, critice) că trebuie să am mai multe personaje, fiecare cu povestea lui bine dezvoltată. Pe urmă, după cinci ani de bâjbâială, într-o singură noapte, am pus pe hârtie, în ordine și fără nicio ștersătură, introducerea și primele două capitole – adică aproape un sfert din întreaga carte. Restul a venit de la sine, tot fără nicio ștersătură… Dar, între cei cinci ani de confuzie și forma finală, elaborată în formă finală, s-a întâmplat ceva : studiasem teoria literaturii, învățasem cu Dumitru Carabăț să construiesc un scenariu de film la Facultatea de Cinema, citisem cu entuziasm ”Morfologia basmului” lui Propp și îmi construisem un schelet, o structură narativă pe care o respectam cu sfințenie.

Am uitat să spun că niciodată nu m-am gândit că scriu o carte pentru public, nu m-am gândit că fac literatură, era, cum spuneam, o formă de jurnal, o formă de rezistență într-o lume reală lipsită de poezie. Am terminat textul, l-am pus în ladă și mi-am văzut de viața mea. Adică de teatru, pentru că, între timp, acesta devenise prioritatea numărul 1.

Cinci sau șase ani mai târziu, dezamăgită de sistemul teatral românesc care mă ținea pe străzi, am dezgropat, într-un act de disperare, manuscrisul și l-am trimis la primul concurs pe care l-am găsit pe internet : era chiar concursul de manuscrise al USR pentru autorii sub 35 de ani, iar termenul de depunere a textelor era a doua zi. Cu câteva minute înainte de expirarea concursului, alergam încă pe Calea Victoriei, căutând Uniunea Scriitorilor. Am ajuns când mai erau numai vreo două minute, am alergat disperată printre uși, ca într-un film din acela în care toate ușile ți se închid în față, iar tu, în ultima clipă, aluneci pe burtă, pe sub ele. Am depus plicul pe masă, deasupra unui morman care avea cel puțin un metru înălțime și o doamnă, nu mai știu acum cine era, mi-a spus, înduioșată de felul disperat în care arătam : ”să ai baftă, puiule, dar nu-ți face iluzii : uite câte manuscrise s-au depus”. Chiar nu îmi făceam iluzii.

Am aflat că am câștigat de pe internet, în timpul unui curs de montaj(eram încă studentă la Cinema): pe computerul pe care lucram, mi-a trimis Google notificare că apăruse un anunț cu numele meu. De bucurie, am ieșit strigând pe ușă și am înconjurat în fugă platorile de la Buftea. Din momentul acela am simțit că puteam să obțin orice în viață, că totul era posibil, onest, adevărat ! Și zilele următoare au fost, într-adevăr, un vis: am avut cronici foarte bune, am câștigat Premiul Național ”Mihai Eminescu” de la Botoșani și Premiul Național ”Mircea Ivănescu” de la Sibiu… Nici nu mă gândisem la așa ceva… Stau uneori și mă întreb cum ar fi fost să nu trăiesc depresia aceea teatrală care m-a făcut să scot manuscrisul din ladă – sau, atunci când fugeam pe Calea Victoriei aproape întârziată, să mă opresc să suflu și, ajungând la USR, să găsesc ușa deja încuiată…

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

După cum se poate citi în ”Poema desnuda”, evenimentul major care a declanșat cartea a fost moartea bunicii mele, Betty. A fost bunica pe care am iubit-o mai mult decât pe oricine și s-a sinucis când aveam eu 10 ani. Am suferit atât de cumplit, încât m-am jurat că voi găsi o metodă să o aduc înapoi, voi construi o lume în care ea să trăiască veșnic. Acum, în ”Poema desnuda”, trăiește veșnic.

Dar nu știu dacă acest eveniment m-a influențat ca scriitoare, el a influențat cartea, dar nu drumul meu către cuvinte. Acesta mi-a fost întotdeauna atât de natural, încât nu îi pot descâlci originile mai mult decât am făcut-o deja.

De fapt, moartea bunicii mi-a influențat decisiv biografia, dar nu e aici locul să dezvolt subiectul. Și au mai fost câteva evenimente care m-au schimbat, radical… Poate voi vorbi despre ele atunci când voi fi mai bătrână și cuvintele își vor mai pierde din tăiș…

Personalitățile care m-au influențat au fost : tata, cu dragostea lui pentru Eminescu și poeziile sale și aproape toți profesorii mei de română, pentru că am avut norocul să am profesori care au iubit cărțile, care mi-au împrumutat cărți, mi-au dăruit cărți și m-au încurajat să scriu. Lor le sunt datoare : d-nei Maria Cernea, d-lui Timotei Enăchescu, d-lui Al. Cistelecan…

Din grupări literare nu fac parte și nici nu am făcut vreodată, deși mi-am dorit cu ardoare. Toată adolescența mea am tânjit după atmosfera aceea a saloanelor literare descrise în romanele franțuzești ale sec. XVII sau XVIII. Ajunsă la București, am participat la câteva ședințe ale mai multor cenacluri, dar nicăieri nu mi-am găsit locul. Acum poate că nici nu mai contează…

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Aceasta este o întrebare ușor manipulativă… Sau poate că o simt eu incomodă pentru că, oricum mă învârt, nu pot răspunde la ea în așa fel încât să fiu mulțumită de mine…

 Nu cred că un artist e nevoie să fie și un om politic. E foarte bine dacă asta se întâmplă, dar nu e necesar ca cineva care e specializat în construirea de lumi imaginare să fie la zi cu ce se întâmplă în lumea reală. Eu am crescut în bibliotecă, mă pricep la cărți și la teatru. Nu am televizor de 8 ani și nici nu aș avea timp de el, pentru că îmi petrec în jur de 8 ore pe zi în teatru, iar restul timpului prefer să stau printre cărți. Nu înțeleg nimic din luptele între partide, din programele electorale... Așa cum un politician nu poate analiza o lucrare literară decât dacă e, în paralel, și om de litere, de ce ar trebui eu să înțeleg ceva din circul politic din jurul meu ? Mă las în grija celor specializați în asta, oricum nu trăiesc în lumea reală decât cu trupul, cea mai mare parte din mine trăiește în mintea mea. Nu-mi place arta angajată politic, formele de artă care ridică pancarte. Când scriu sau când fac un spectacol, mă interesează lucruri mult mai importante decât țara în care trăiesc și forma ei de guvernare, mă interesează lucruri esențiale despre sufletul uman, despre devenirea lui. Shakespeare nu e valoros pentru că operele sale reflectă problemele societății elisabetane de pe vremea lui, acum de asta nu-i mai pasă nimănui. El a reușit să comunice niște adevăruri – sau, în orice caz, niște întrebări - despre cele mai ascunse cotloane ale naturii umane, asta e mult mai important decât orice altceva.

… Adevărul e că mi-ar fi plăcut să mă pricep și la treburile statului și să pot schimba și altceva decât suflete. Nu mi-ar plăcea ca toți artiștii și oamenii de cultură să fie ca mine, dimpotrivă, mi-ar plăcea să avem ”conducători luminați”. Probabil merit țara în care trăiesc, de vreme ce nu am făcut nimic concret să o schimb, ascunsă în lumea mea imaginară. Aș fi vrut să ies în stradă când s-a desființat TVR Cultural, de exemplu, dar nu am făcut-o, n-am știut cum. Așa că, sunt un cetățean prost – dar asta nu are nicio legătură cu arta mea, ea zboară liber indiferent ce se întâmplă în jur…

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura de la frontiera mileniului III mi se pare, în primul rând, electronică ! Poate și pentru faptul că, în urmă cu 7 ani, am plecat din Târgu-Mureș-ul natal și m-am stabilit la București, să dau lovitura în teatru. Evident, nu am putut să-mi iau cu mine cele 3000 de cărți din bibliotecă, mi-am luat atunci doar ”Jurnalul unei ființe greu de mulțumit”, de Jeni Acterian, de care nu m-am putut despărți fizic. Și, pe un DVD, mi-am luat câteva sute de cărți electronice. Munca în teatru m-a împiedicat să mai citesc, ca în anii studenției la Litere, 300 de pagini pe noapte (aveam un  program spartan, inspirat din Eliade și Martin Eden), dar, când citeam, citeam mai mult online. Poate și dacă nu plecam de acasă, tot la asta ajungeam, pentru că, logomaniacă fiind, începuse să nu îmi ajungă o carte de hârtie, care se lăsa citită cuminte, clasic și atât, când eu voiam comunicare directă, voiam să întreb și să mi se răspundă. Sunt dependentă de internet, cu posibilitatea de a te documenta instantaneu despre fiecare lucru pe care îl citești… Înainte citeam cu creionul în mână și făceam liste lungi de cuvinte necunoscute pe care, apoi, le căutam în dicționar, le memoram… Acum durează numai câteva fracțiuni de secundă să sar de la lucrarea literară la DEX sau la Wikipedia, apoi la un eseu critic despre ceea ce citeam și iar înapoi la un fragment din lucrare care mi-a plăcut. Dar nu numai electronică mi se pare literatura privită de la București, ci și vie ! De câte ori citesc undeva că în ziua de azi nu se mai citește poezie, de exemplu - mă umflă râsul, pentru că la București este o comunitate literară foarte puternică. Și nu numai la București ! Faptul că, de când cartea mea a devenit cunoscută, pot sta la masă, de vorbă, cu idolii mei literari mi se pare extraordinar. I-am cunoscut astfel pe Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu… Aceste întâlniri m-au și inspirat să fac câteva spectacole de teatru care se bazează pe poezia contemporană românească : ”POEZISELE”(o antologare a 14 dintre cei mai mari poeți), ”Ieudul fără ieșire” (experiment de teatru-dans-muzică clasică și artă video, bazat pe cartea lui Ioan Es. Pop) și ”Blas-fem, o incursiune în poezia românească feministă”. Și mai sunt câteva texte pe care vreau să le pun în scenă, mai ales texte aparținând generației 80 și 90, pentru că, deși am debutat editorial în 2011, eu de optzeciști și nouăzeciști mă simt apropiată sufletește, niciodată nu m-am prea identificat cu litearura generației 2000, deșI mulțI dintre reprezentanții ei îmi sunt prieteni...

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Mai târziu probabil mă voi lua mai în serios și voi scrie constant, zilnic – așa cum cred că face orice scriitor care își asumă meseria. Acum nu sunt încă scriitoare pe de-a-ntregul, deocamdată spun numai povestea mea, într-un act destul de terapeutic, într-un fel de joacă prin care încerc să mă descopăr pe mine însămi, să-mi încerc puterile și să-mi pipăi limitele. Eu cred că devii scriitor abia după ce termini cu povestea ta, defulezi și sublimezi tot ce e de defulat și de sublimat, înveți să-ți stăpânești bine pixul și ajungi să spui, pur și simplu, povești – care nu au nimic de-a face cu tine. Sau, mă rog, au de-a face cu tine tot atât cât are Hamlet de-a face cu actorul care îl joacă pe Hamlet : e o mască, pe care ți-o asumi, ajutat de datele tale personale, dar e, totuși, o mască, actorul nu urcă pe scenă să spună propria lui poveste civilă.

Momentan am reînceput lucrul la continuarea ”Poemei desnuda”, după aproape un an de ținut manuscrisul la ”dospit”. Când am predat la concurs prima parte, nu numai că știam că va fi o trilogie, dar scrisesem deja o mare parte din volumul doi : ”Evanghelia după Lilith”. Cum însă oameni de litere la al cărui sfat țineam mi-au recomandat să las să treacă măcar un an până scot o carte nouă, am pus manuscrisul în ladă și m-am pierdut în teatru… Nu știu de ce, după ce stabilisem o legătură atât de reușită cu cititorii, n-am mai fost în stare să scriu numai pentru mine… Evident, sper că noua carte va vedea lumina tiparului în 2013… Doar că mai întâi trebuie să ucid în ea un balaur și încă nu știu cum…

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

POEMA DESNUDA (fragment)

„Privesc pe fereastră” nu e acelaşi lucru

cu „mă uit pe fereastră”

adica „uit de mine privind pe fereastra”

Daca n-ar fi sticla ferestrei

m-aş risipi în lume – gândeşte Bunica

trebuie un zid nevăzut între mine şi lume

Ce ciudat: să te ascunzi într-o cutie

şi să-i faci o gaură ca să vezi afară

(Ce ciudat:

să te ascunzi într-o carte

şi să-i faci cuvinte ca să trăieşti în afară

va gândi nepoata ei mai târziu

la parterul aceluiaşi bloc)

Cor de scame intonând bucata „Bunicuţa Sisif”:

Bunica locuieşte la ultimul etaj

Si croşetează în fiecare zi un ciorap colorat

Ciorapul e lung ca o funie,

până seară ajunge întotdeauna la parter

poate bunica îl ţine doar şi el creşte singur

în el se poate citi buletinul meteorologic

şi viitorul omenirii

după culoarea lânii, după model şi după cum flutură

(aşa se zice, dar nimeni n-a reuşit încă)

Se strâng dedesubt oamenii să-l măsoare,

Să-l miroasă, să-i încerce rezistenţa

Când extazul devine general, brusc,

Vecina de dedesubt retează întotdeauna

Jugulara ciorapului cu o foarfecă

Pe care a ascuţit-o toată ziua

A doua zi bunica o ia de la capăt

Şi se uită pe fereastră.

Adevărul e ca bunica s-a sinucis

Şi nu ştia să croşeteze

(Deci, nici măcar nu şi-a croşetat singură funia –

asta ar mai fi scos povestea din banal).

Când au tăiat-o de acolo era prea târziu pentru a doua zi.

Ca s-o îngroape au mituit preotul

Cei vii îi urăsc pe cei spânzuraţi

Poate pentru aroganţa cu care s-au atârnat deasupra pământului

Plutind în eternitate

Ce idiot ultimul vers

Nu mai ştiu dacă a plouat la înmormântare



NU, NU, NU SUNT DE ACORD!

Retrag cuvintele! Retrag cuvintele

Laura scrise petiţii, reclamaţii

şi rugăminţi către Aemilia,

Sprâncenat, Omul cu Aripi

şi mai ales Travestit

(despre care, datorită transparenţei lui,

se credea că ar fi fost

vreun sfânt de prin suita lui D-zeu).

Cineva îi ascultă, totuşi, rugile,

deoarece, a doua zi dimineaţă,

Bunica se uita din nou pe fereastră

croşetând.

Cine? Cine are puterea de a schimba lucrurile

în poemul acesta?

Laura, să nu înnebuneşti!

Ascultă, Laura, să nu cumva să înnebuneşti!

Pe oamenii nebuni nu-i iubeşte nimeni.

ianuarie 2013, Târgu - Mureş