VESELA POVESTE A PITICULUI CEL TRIST
Într-un timp pe care nu l-am trăit, în Huntania,
împărăţia cea îndepărtată de noi la peste o mie de orizonturi, dacă e să
socotim în unităţile de măsură ale acelei împărăţii, domnea o tristeţe veche,
de pe când împăratul pierduse ultimul război în urma căruia, printr-un
miraculos joc al întâmplării, hotarele i se lăţiseră cum nu fuseseră ele
niciodată. În împărăţie zâmbetul se vedea rar pe faţa oamenilor, ca într-o
veşnică mahmureală, iar când se ivea părea mai degrabă un delict, ceva de
ruşine, şi plebea nici nu avea motive să fie bucuroasă de viaţa sa plină de
corvezi, de hachiţe domneşti, greu de suportat, greu de explicat. Dar curtea
împăratului Huntag avea ritualul ei, avea dregătoriile împărţite pe slujitori
înalţi ca orice împărăţie obişnuită. Pe lângă dregătorii, fiecare cu rostul ei,
mai erau vreo două duzini de bufoni conduşi de un staroste, pitici, cocoşaţi
sau cine ştie ce altfel de stricaţi la minte şi la trup, toţi cu apucături de
circari şi de care, de ce să te înspăimânţi, mai întâi râdeai, mulţumit că tu
nu arătai chiar aşa.
Multe dintre stârpiturile astea se aciuaseră în
preajma fetei împăratului, Prantosia, pe numele ei, singura lui rază de soare,
o rază de soare care l-a ajuns abia spre bătrâneţe, fata apropiindu-se cu
fiecare zi de timpul măritişului dar împăratului numai la asta nu-i stătea gândul,
pe când fetei îi era ruşine să-şi supere părintele cu grijile ei atât de
mărunte. Aşa că se mai lua cu trupa de estropiaţi cu care îşi îngăduia tot
felul de jocuri, bineînţeles, toate, jocuri nevinovate. În orele triste, când
nici piticii nu o puteau înveseli, Prantosia se urca pe măgăriţa ei favorită, fiinţă
de o gingăşie blândă şi de o răbdare greu de închipuit la un animal, virtuţi
rare până şi la o călugăriţă înţeleaptă, darmite la un patruped supus
instinctelor sale. Şi aşa, călărind măgăriţa, se plimba pe lungile alei ale
grădinii palatului, ore în şir până când măgăriţa simţea că e vremea să se
întoarcă pentru o mână de fân pentru ea, pentru câteva fructe pentru stăpână.
Doar de departe, câte o slujnică le mai păzea din ochi, ca dintr-un bun obicei
şi fără nici o îngrijorare. Fata împăratului se lăuda oricui şi, desigur,
piticilor, că Prosita, aşa o botezase de pe când era o mică măgăriţa, îi este
cea mai discretă prietenă, confidenta cea mai de încredere, iar faptul că îi
rabdă povara arăta a fi dovada grăitoare că simpatia-i princiară îi este
împărtăşită.
Între pitici, posaci şi ei, dar cu un dram mai vesel
decât ceilalţi supuşi, unul se distingea prin ceva ce n-avea nici chiar
împăratul: era de o mâhnire neagră ca un fund de mină de cărbuni şi nimic nu-l
făcea să zâmbească, nimic nu-l făcea să-şi lumineze ochii cu o sclipire mai
veselă. Glumele celorlalţi, oricât de groase, ori de murdare, nu le auzea şi nu
glumea nici el sau, când o făcea – nu el râdea de spiritele sale. Între aceşti
circari, Gantug, acesta era numele piticului ursuz, se distingea ca un accident
şi părea singurul dintre ei care îşi dădea seama de diformitatea sa, părea să
fie singurul supărat că arată aşa. Altfel de ce să fi fost chiar atât de
nefericit câtă vreme, prin naştere, n-a pierdut nimic, câtă vreme viaţa asta,
lumea – nu i-a luat nimic iar de adăugat, mai ales ceva bun, de ce să-i adauge
când şi nouă, ăstora teferi, mai degrabă ne ia? Şi la fel ca ceilalţi chirciţi
în trupul lor, arăta şi el pitic pitit în vârsta sa, că nimeni nu ştia câţi ani
are, de e tânăr ori bătrân, de e un copil acolo ori un boşorog bun doar de
aruncat.
Piticii îşi câştigau uşor pâinea şi rachiul de fructe,
căci şi simpla lor prezenţă mai descreţea frunţile mesenilor, ale oaspeţilor
cărora erau arătaţi ca nişte animale exotice puţin mai ciudate, fiind îmbrăcaţi
colorat şi cu clopoţei de păreau nişte arătări din coşmarul vesel al unui
diavol stăpân pe partea cea lumească a iadului. Dacă mai târau după ei vreo
potaie deformată şi ea, din rasele astea nenorocite de om ca din distracţie,
dacă mai aveau în cârcă vreo maimuţă sau un papagal – puţini supuşi erau chiar
aşa de otrăviţi să nu zâmbească la vederea lor. Dar Gantug nu se îmbrăca
colorat, nu umbla cu maimuţe, nici cu papagali, n-avea zorzoane, nici clopoţei
şi tot timpul tăcea. Avea şi prostul obicei că, aşa mic cum era, privea omul pe
deasupra sa, ca şi cum el ar fi fost uriaşul de care trebuia să te fereşti să
nu te strivească. Era urât şi antipatic iar vederea lui nu plăcea nimănui. Te
şi întrebai ce ar fi fost în stare să facă pentru a-şi câştiga pâinea lui de
clovn. În cercul acela pestriţ, părea singurul care murea de plictiseală şi
care nu se obişnuise cu starea sa. Adeseori, cine l-ar fi urmărit în tristeţea
sa, l-ar fi găsit privind cerul în uitare, privind fie spre nori, fie spre o
pasăre în zbor dacă era ziuă, fie spre stele în puzderia lor, spre lună, dacă
era noapte, că ai fi zis de n-o fi picat din cine ştie ce lumi străine şi-i
rătăcit şi el pe aicea, pe pământ. Dar Gantug nu se îngrijora de starea sa, ba
încă şi-o agrava oftând tot atât de des pe cât confraţii săi izbucneau în
hohote de râs. Părea să fie cioclul acestor inşi veseli, cel care avea să le
amintească mereu că lumea asta nu-i o scenă de plăceri, că la fiecare colţ, în
fiecare clipă te pândesc fapte dintre cele mai periculoase, mai grave, boli din
care nu poţi să scapi, potopul care nu te ocoleşte, catastrofe, nenorociri şi
accidente – de toate reuşind să ai parte numai să scapi la vreme de răutăţile
semenilor ce ţi-au pus gând rău şi, mai ales, să scapi de cei care zic că-ţi
vor binele. N-avea Gantug de ce să fie vesel. Dar tocmai el, cu faţa sa posacă,
se remarca cel mai uşor dintre toţi, deşi nu se străduia în nici un fel. Poate
doar din pricina ghinionului că semăna la chip supărător de mult cu însuşi
împăratul, dar nimeni nu vroia să o recunoască, să o spună pe faţă, unii şi
bănuind o anume rudenie între ei, de la unchi, frate, până la a-i fi chiar
odraslă, Dumnezeu ştie din ce împerechere cu păcat. Şi Gantug făcea tot ce
putea să evite orice idee de asemănare. Dacă împăratul purta barbă, piticul
şi-o rădea, dacă împăratul căpăta vreun tic în mers sau în mişcarea mâinilor, a
ochilor, Gantug avea grijă să-l ocolească cu insistenţă. Dar – cel mai simplu
era să se ferească de a fi în acelaşi loc cu împăratul, căutând, în felul lor,
să domnească în împărăţii diferite.
Petrecerile la curtea împăratului cădeau rar şi prost
fără a putea fi ocolite cu totul; norodul avea nevoie de sărbători, avea nevoie
să se distreze, că altfel numai munca şi cuminţenia l-ar fi căpiat de tot, mai
ales că poporul ăsta cu iz oriental, plin de virtuţi adunate secole la rând,
descoperise rafinarea alcoolului în alambicuri casnice, alcool pe care-l sorbea
în orice ocazie, beţia şi mahmureala fiind două stări ce se alternau în viaţa
lor, de la naştere până la moarte. Nimeni nu se plângea de asta, însă beţia
într-o atmosferă de tristeţe părea un lung priveghi fără mort, fapt ce făcea
orice festivitate şi mai tristă, un bun prilej de a bea şi mai abitir.
…Aşa era, nimeni nu ştia de unde li se trăgea vălul,
umbra asta de tristeţe ca un nor ce nu se mai ducea de deasupra capetelor lor,
de pe faţa supuşilor. Şi împăratul Huntag, bătrân şi înăcrit cum îl denunţa şi
numele, cel care domnea în vremea poveştii noastre, iubindu-şi supuşii ca orice
împărat, se străduia din răsputeri să aducă din nou zâmbetul şi bucuria pe
chipul celor din jurul său pentru că, între feţele cele mai triste se afla şi
soţia sa, împărăteasa, dar mai ales fiica lor, prinţesa Prantosia – fecioara ce
se apropia de măritiş şi nu fusese încă văzută să fi zâmbit vreodată. Aşadar,
împăratul îşi împrospătă trupa de bufoni aducând la curtea sa cei mai buni
comici de care se auzise în lume, arlechini şi jongleri, panglicari, acrobaţi,
contorsionişti, uriaşi de circ ce ridicau un cal cu o singură mână, inşi păşind
ca în vis pe sârma subţire cât un fir de păr la înălţimi de zece ori un stat de
om, adusese pitici şi piticuţe – familii întregi, papagali de toate soiurile şi
păsări colorate ciripind în cele mai vesele triluri, înghiţitori de flăcări şi
de săbii, măscărici şi maimuţici caraghioase cu blană şi fără blană, animale de
toate felurile ce imitau pe oricine, că toţi erau luaţi în râs şi nimeni nu
râdea – oricât se străduia împăratul să înveselească pe tânăra prinţesă, să
reînvie zâmbetul pe acele locuri triste ca dintotdeauna.
Zăvorâtă în tăcerea ei înnegurată, zile la rând
prinţesa Prantosia se plimba mai departe prin grădina palatului călărindu-şi
măgăruşa Prosita, ascultătoare şi împodobită cu cele mai vesele brocarturi
cusute în aur şi argint şi lucrul acesta întâmplându-se zi de zi, că toţi ştiau
la ce oră şi în ce loc se afla Prosita călărită de frumoasa prinţesă tristă,
aşa cum ştiau şi că Gantug, piticul cel mai mohorât din toţi piticii, toţi de
la palat ştiau că Gantug, când nu privea cerul, era mai tot timpul cu ochii pe
cele două plimbăreţe. Şi asta nu trebuia să mire pe nimeni căci nimeni nu-şi putea
lua ochii de la strălucirea podoabelor, doar aur şi perle şi briliante, de la
bogatele pânzeturi de mătase şi borangic cu care erau încărcate Prantosia şi
Prosita, că nu mai ştiai care-i prinţesa adevărată, care-i domnişoara de
companie.
Dar venise vremea ca împăratul să-şi lepede hainele
grele ale cârmuirii, bătrâneţile apăsându-l dureros, peste măsura a ceea ce puteau
suporta oasele sale frăgezite de boli. În întâlnirile cele tainice cu sfetnicii
săi calea nimerită se vedea a fi căsătoria Prantosiei cu fiul puternicului ei
unchi dinspre răsărit, prinţul Morthic, ginerele urmând să primească, asta-i
era zestrea promisă, şi cârmuirea împărăţiei, cum părea şi firesc între două
neamuri legate printr-o dublă rudenie de sânge. Aşadar, căsătoria putea aduce linişte
măcar pentru o viaţă de om, mai mult fiind peste puterile noastre să chibzuim,
să prevedem. Dar nici o asemenea veste n-avea de ce să o înveselească pe
prinţesă, Prantosia ştiind că vărul ei, prinţul, nu era nici făt-frumos din
poveşti, nici vreun isteţ ales de zei pentru a sparge enigmele lumii. Şi, cu
toate astea, prinţesa şi întreaga curte au fost pregătite pentru marea bucurie
la care nu se aştepta să zâmbească nimeni, ba vestea nunţii parcă aduse şi mai
multă umbră pe chipul supuşilor. Dar nici noua întristare n-avea să se câştige
uşor pentru cei ce se îngrijeau de petrecerea sărbătorii. Au invitat şi au
chemat tot ce aflaseră că există în lume demn să înflorească pe faţa cuiva şi
cel mai palid surâs – de la acrobaţi şi circari de toate neamurile, înghiţitori
de săbii, de flăcări, de şerpi ori de cioburi de sticlă, contorsionişti şi
prestidigitatori care făceau licori dintre cele mai rafinate din apă chioară,
maeştri din toate artele închipuite vreodată, până şi poeţi ce-şi cântau pentru
o cupă de vin laudele către împărat – toţi fuseseră invitaţi la trista
petrecere a nunţii prinţesei noastre.
Cum cea mai grea sarcină rămânea tot pe seama vechii
trupe de la curte, cu grija ce o avea pe umeri, starostele breslei îl chemă la
el pe Gantug să-l întrebe ce are de gând să facă pentru că, iată, i se apropie
şi lui bătrâneţile, îşi va termina curând cariera, iar el n-are nimic de laudă
în toată viaţa sa, pe nimeni n-a făcut să zâmbească, nici măcar de milă şi, mai
grav, nici nu s-a străduit în nici un fel, de parcă simplu fapt că s-a născut
aşa, un monstru de pitic, ar fi fost destul să-i înveselească pe ceilalţi.
Oţărât şi rău ca totdeauna, piticul se răsti la mai marele bufonilor:
- Şi – ce-o să-mi faci? Îmi iei cocoaşa, îmi
îndrepţi doagele astea de picioare, mă faci să cresc cât un om întreg şi-mi
modelezi alt chip, mai suportabil? Şi ce dacă n-o să fac lumea să râdă? Bartic,
starostele, îl înjură conform protocolului de mamă, de tată şi de toate rudele
pe care tot nu i le ştia nimeni şi-l lăsă în pace. Aşa era: piticii între ei nu
ştiau nimic unul despre altul decât amănunte fără importanţă, nu ştiau cine al
cui este, din ce părinţi se trag, ei fiind adunaţi de mici, de pe când erau şi
mai mici, abia la curtea împăratului dându-şi seama şi ei de starea civilă jalnică
în care se aflau, înţelegând că, în viaţa asta, mai mult nici nu puteau să spere.
Şi nimeni nu se întrebase dacă piticii numai asta vor. Cine să le cerceteze
durerile fără leac când, mai degrabă, fiecare căuta pentru un motiv, cât de
mic, să-şi bucure clipa ce o trăia. După ce-i mai trecu furia, ruşinat cum nu
mai fusese niciodată, Gantug îi promise lui Bartic, starostele, că se va gândi
să se reabiliteze cumva, să arate că n-a mâncat pâine degeaba pe lumea asta. Şi
apoi, trebuie să mărturisească, ăsta-i adevărul, el ţinea foarte mult la
prinţesă şi ar fi o fericire să-i mişte buzele cât pentru un zâmbet – un zâmbet
cât de mic, mai ale că el avea deja un scenariu care să-i schimbe viaţa.
Într-un secret pe care doar saltimbancii în mohoreala
lor întunecată îl pot păstra, sau poate că şi râdeau, dar cine avea să vadă în
feţele prăvălite ca prăpăstiile, cine să vadă acolo un zâmbet, cum să zăreşti
sclipitul vesel-lăcrimos dintre genele ca lăturile unei haznale, dintre
cearcănele pline de bube şi coşuri, în urâţenia aceia – ce veselie să
bănuieşti? Aşa că totul a decurs în taină dar ceva se simţea plutind în aer,
aşa cum norii negrii foşnesc sumbru înaintea unui tunet ce avea să zgâlţâie
palatul până în temelii. Da, ceva avea să se petreacă şi toţi aşteptau
evenimentul, explozia de veselie dorită cum ai aştepta după ani de secetă o
ploaie bogată ce să dureze măcar două săptămâni, zi şi noapte. Şi ca să o
spunem înainte cititorilor noştri, Gantug îşi dezvălui gândul său starostelui
care, pe măsură ce înţelegea, că nici el cât era de isteţ ca staroste nu
înţelegea totul dintr-o dată, ci pe bucăţi, poate că altfel nici nu şi l-ar fi
ales ei de staroste, dar pe cât înţelegea scăpa câte un hohot, tăcea ce tăcea
şi iar hohotea.
- Da, asta-i, maestre Gantug, pe ast-ai nimerit-o! Nu ştiu
cât ai chitit-o, adevărul e că şi pe mine m-ai păcălit, toţi puteam jura că,
pocit şi prost la minte cum eşti, i-ai pus gând rău anume prinţesei şi nu
asinei, aşa cum ar face oricare alt înţelept de talia noastră. Şi n-ai fi fost
singurul blestemat ce se îndrăgosteşte de un giuvaer de fată. Că doar dintotdeauna
cel mai becisnic şi mai mişel vrea să se apropie de ce e mai pur şi mai curat.
Şi de ce n-ai fi intrat şi tu sub legea asta când hidoşenia ta te îndreptăţeşte
îndeajuns să o doreşti pe prinţesă, iar viclenia ta întortocheată te îndeamnă
să conduci împărăţia cu îndemânarea oricărui alt prinţ… Aşa gândeam noi, cu
minţile noastre storcoşite: un pitic se poate îndrăgosti de prinţesă, nimic mai
firesc, de ce să nu-şi dorească o viaţă de soţ lângă ea, că doar trăim într-o
lume a şanselor egale, măcar aşa cât într-o comedie proastă, puteam gândi asta
– că mai toată ziua te vedeam cum stai cu ochii pe ea, cel puţin asta vedeam
noi… Ne şi bucuram în felul nostru beteag de urgia pe care o vei trăi când
ştiam că de giuvaierul dorit de tine se va bucura altul care e şi el un monstru
în felul lui! Ce altă durere mai mare poate avea un bărbat, asta pentru că şi
tu, aşa mai redus la minte şi la trup, ce altceva eşti decât tot un bărbat ca
oricare altul. Vei suferi şi tu ca un om întreg, ne ziceam noi, şi nu doar pe
jumătate, că doar în durere vom fi egalii unui prinţ, al unui ales al zeilor…
Şi văzând cum te deşirai sub povara iubirii ce te îndobitocea cu fiecare zi, am
ajuns să ne speriem, asta e, că o să ne strici nouă traiul, că împăratul n-ar
ezita să-ţi taie capul la cea mai mică bănuială de necuviinţă, şi ne va prăpădi
şi pe noi. Doar ştim că în ochii lui suntem mai puţin decât musca ce-i cade în
cupa de vin şi ne temeam că ne bagi în bucluc, că ne va alunga în pustie pe
toţi, să murim de sete şi de foame… Atunci, ne-am zis: gata cu prietenia, îl
luăm şi-l strângem noi de gât pe bunul nostru Gantug, îl sugrumăm cu toată
dragostea noastră, decât să ne facă el bucata – că doar avem şi noi familie sau
măcar gândim să ne-o facem! Iar noaptea asta treceam la fapte, te strângeam de
gât şi gata, şi bine că te-ai gândit să te salvezi măcar pentru un timp, bine
că te-ai grăbit să ne spui. Iată, ai dat lovitura când noi toţi gândeam deja că
eşti mort după prinţesă, că de asta nu-ţi mai poţi vedea de meserie şi ne bagi şi
pe noi în belea de dragul unei fantasme de monstru. E bine, ideea asta ca o
dată cu nunta prinţesei cu vărul ei, tăntălăul de prinţ din vecini, să te
căsătoreşti şi tu în toată regula, cu tot ritualul, cu Prosita, cu asina şi
sluga ei, e o idee excelentă care şi pe mine mă face să zâmbesc, aşa cu toată
invidia de care nu pot scăpa. Dacă aveam eu ideea asta mai devreme, aş fi
divorţat de baba mea să o schimb pe o măgăruşă tânără şi neruşinată! Sunt şi eu
un om cinstit şi cuminte, cum să nu fiu invidios că mi-ai suflat-o.
Cu dragoste părintească şi sinceritate de şef de
breaslă – aşa i-a vorbit starostele Bartic lui Gantug, trecând repede să facă
toate pregătirile în secret, cum ziceam, încât, imediat ce invitaţii s-au
aşezat la masă, la chefuit, în sala cea mare a palatului, cu sutele, cu miile,
că cine ar fi stat să-i numere, a început şi marea paradă, defilarea tuturor
circarilor, acrobaţi şi contorsionişti, într-o înşiruire pestriţă şi veselă cu
toată menajeria de animale şi păsări şi, după ce trâmbiţaşii cu melodiile lor
bune de trezit morţii au anunţat începutul spectacolului dorit de toţi,
starostele clovnilor, îmbrăcat şi el în cele mai frumoase haine, noi şi
acestea, cu multe zorzoane, clopoţei şi zurgălăi de argint, pe umeri cu o
pitică acrobată, nimeni alta decât baba lui de nevastă, starostele anunţă tot
ce avea să urmeze, cerând impunător ca nimeni să nu plece că nici nu ştiu ce
vor pierde.
- Iubiţii noştri invitaţi, să mă ierte luminatele
voastre feţe împărăteşti, strălucitoarele frumuseţi ale lumii adunate acum în
faţa noastră, noi înşine fiind cei mai frumoşi dintre toţi, după cum se vede…
Dar cui îi mai păsa de vorbele starostelui când, iată,
apăru şi alaiul luminat de splendorile a sute de candelabre de cristal,
invitaţii sosiţi în costume tăiate din cele mai fine mătăsuri, cu cele mai
scumpe blănuri, perle, aur, briliante şi cele mai neînchipuite comori, toate
aduse aici pentru paradă şi scoase din custodia moliilor ca toată zestrea
împăraţilor să fie arătată acum pentru că, dacă n-ar fi arătate pocitaniilor
aceste comori, cui altora să le arate, cine ar avea să se bucure că ei sunt
atât de bogaţi, că ei sunt stăpâni peste atâtea splendori, cui să se laude
împăraţii dacă nu unor nebuni asemenea lor?
Şi în această lumină strălucitoare a apărut îmbrăcat
în frac alb cu papion din rubine maestrul Gantug, prinţul piticilor, mire
pentru sărbătoarea care începuse. Păşea mândru Înălţimea Sa de trei coţi, de
căpăstru cu mireasa Prosita, prinţesa asinilor ce ajungea cu botul pe creştetul
acoperit cu tichia plină de perle a alesului ei. Toată trupa saltimbancilor era
prezentă, fiecare cu rolul său, unii dintre ei deghizându-se în feţe bisericeşti,
cu mitre pe cap şi anterie bogate, urmând la fel ca preoţii adevăraţi să
săvârşească slujba de taină a legăturii pentru cununia celor doi tineri ce
începeau acum o nouă viaţă – prinţul pitic Gantug şi prinţesa asină Prosita,
mirii fiind pătrunşi şi ei de sărbătoare, însoţiţi după datină de toată
familia, de socri, naşi, rudele de aproape, fraţii şi cumnaţii, cum şi de o
mulţime de onorabile patrupede cu urechi lungi – invitaţi din partea miresei,
căci nimeni nu avea de gând să jignească prin absenţă distinsa familie a
prinţesei asine, toţi oaspeţii purtându-se firesc de parcă şi până atunci, prin
grajdurile şi pătulele lor puturoase, pline de bălegar şi purici, s-ar fi ţinut
numai de sindrofii şi banchete cu gingaşe feţe împărăteşti, ca şi cum s-ar fi înrudit
îndeaproape cu toţi mai mari lumii ca dintotdeauna.
Cu stânga pe căpăstru, Gantug era alături de aleasă
inimii lui ascultând într-o evlavie profundă slujba care curgea cu lungi citate
în greaca veche, în latină dar şi în slavonă, aşa suna slujba ţinută de prea-cucernicii
prelaţi pitici care, în limba lor, le dorea o înălţătoare şi smerită viaţă de
familie, mai înaltă decât statutul dat de statura lor, le dorea împărăţii
veşnice, palate de piatră şi mulţi copii cum ar fi urat oricărei alte căsnicii aflate
la început, totul declamat şi psalmodiat într-o cacofonie perfectă, rumoare ce
asigura fondul sonor al întregii atmosfere. Emoţionat adânc şi cu lacrimi în
ochi, Gantug asculta acordurile înălţătoare ale muzicii şi ale corului, asculta
concentrat ştimele fiecărei partide, fără să priceapă cu nimic de ce totuşi
lumea începuse să râdă, începuse mai întâi încet, cum era firesc să te
veseleşti la o slujbă religioasă de parodie, la o ceremonie de o asemenea
solemnitate, apoi cu o oarecare lejeritate dându-ţi coate cu vecinul, că de ce
să nu te bucuri împreună cu el, ca apoi să râzi din toată inima de unul singur,
să râzi cu toată gura dându-ţi drumul la veselia întreagă pentru că e, totuşi,
o nuntă şi nu un prilej de tristeţe, să te bucuri din toată inima aşa cum te-ai
bucura de ploaia de bucurie ce urcă apa în fântâni după ani de secetă. Iar
Gantug, înţepenit fiind şi pătruns de emoţia slujbei, el ştiind ca orice actor
profesionist că abia trăirile adevărate din interiorul său îi vor transfigura
chipul, el deja simţea cum emoţia adevărată îl inundă, simţea cum creşte în el
credinţa dar şi fidelitatea ca soţ, simţea cum i se ivesc în suflet mugurii
răspunderii pentru familia ce tocmai o întemeia, asta şi fiind menirea slujbei
divine adresate lui şi miresei sale pentru că, dincolo de măscăricii din jur
care imitau preoţi de toate credinţele şi de toate naţiile, ritualul în sine
îşi făcea efectul, pe el credinţa începând să-l pătrundă cu adevărat. Dacă cei
din asistenţă râdeau, adică se bucurau – foarte bine, doar asta a şi dorit, să
participe cu toţii la izbânda lui. El simţea cum puterea cerească pogoară cu
har asupra-i şi vedea că, în sfârşit, avea succes şi ca bufon-comediant, avea succesul
trebuincios la curte să-şi mărească rangul în faţa colegilor bufoni, a
celorlalţi slujbaşi şi, în felul acesta, să-şi sporească numărul bănuţilor de
aur pe care îi va primi din mâna vistiernicului atât de zgârcit de ceva vreme.
Dar lumea continua să hohotească în valuri tot mai
puternice iar Gantug nici nu îndrăznea să se mişte, nu cumva să strice prin
ceva formidabilul tumult din jurul său, un uragan de veselie cum nici în vise nu
îndrăznise să spere. E omenească şi această slăbiciune, să-ţi trăieşti cu tot
orgoliul succesul ce vine atât de rar şi pentru care avea să fie invidiat tot
restul vieţii iar grandoarea trufiei îl inunda talaz după talaz deschizându-i
larg porţile sufletului, simţea cum vine gloria iar el, şi orb, şi mut, şi
surd, se străduia din răsputeri să pară împietrit şi imun la triumful ce-l
copleşea cu toată puterea neagră pe care până atunci doar o bănuise,
invidiindu-i de moarte pe toţi cei care o atinseseră deja în viaţă fiind,
invidios pe toţi cei care apucaseră să simtă gustul gloriei şi încă nu muriseră.
Înveselit la culme socrul mic şi socrul mare, părinţii
mirilor adevăraţi, urcaseră pe masă luându-se în braţe şi dansând, mirii se
îmbrăţişau şi ei, curtenii din jur se dădeau de ceasul morţii în veselia lor
fără să reuşească să se abţină în nici un fel, căci nu era nici o interdicţie
la veselie de vreme ce, până atunci, nimeni nu se veselise. Gantug, cu ochii
înlăcrimaţi, plângând de fericire, o fericire adevărată şi prin nimic trucată,
îşi pupa pe bot mireasa fără clipă de răgaz, respirând cu ea odată, asina lui
dragă, prinţesa lui din vis care, ce ciudată e viaţa, părea şi ea să se
cutremure toată de râs, îi tresălta carnea sub brocarturile cele grele, aşa cum
nici n-ai fi crezut că se poate bucura o măgăriţă, părea că se zguduie de un
râs cât se poate de firesc adus de o bucurie omenească, încât Gantug îşi spuse
în sinea lui: E şi ea o femeie! Abia zdruncinăturile căpăstrului cu care o
ţinea pe Prosita îl făcură să înţeleagă că mireasa ar vrea să-i spună ceva,
poate că vrea ceva, abia aceste smucituri de căpăstru însoţite de sunetele ca
de alarmă ale zurgălăilor îl treziră pe Gantug făcându-l să se întrebe ce se
întâmplă totuşi.
Se uită în ochii cei verzi ai miresei şi citi în ei
cea mai mare fericire, o bucurie imensă şi o satisfacţie pe care el n-o mai
văzuse niciodată în ochii vreunei fiinţe feminine, oricât de apropiată de el ar
fi fost prin întâmplările ciudatei sale vieţi. Da, iată până şi Prosita, până
şi Prosita cea iubită hohotea într-un ritm nebunesc şi Gantug nu putea înţelege
de ce încât trebuia neapărat să-l vadă pe Bartic. Era în culmea succesului dar
avea nevoie încă de încurajarea părintească a starostelui. Îl căută din
priviri, nu-l zări nicăieri şi se întoarse cu tot trupul să-l vadă, bănuindu-l
altfel foarte aproape, că doar se întâmplă deseori să nu vezi pe cineva tocmai
de aproape ce-ţi este. Dar ce face starostele, ei asta-i bună! Starostele,
venit cu toată turma de asini, ca invitaţi din partea miresei, împopoţonaţi
care mai de care cu preşuri, cu rogojini, cu măturoaie, cu cele mai caraghioase
unelte de prin grajduri şi din şoproane de-ai fi crezut că sunt gata să plece
într-o călătorie ceva, starostele avea jocul său ascuns în toată mascarada asta
de care Gantug ştia, că doar o plănuiseră împreună. Şi totuşi nu era doar atât:
îndrumat de staroste, unul dintre măgari, împodobit cu toate ţarţamurile, juca
rolul de socrul mare, adică vezi bine, ar fi fost nici mai mult nici mai puţin
decât tatăl de drept al lui Gantug. Stimulat de vreun codoş de pitic, ştia ăla
cum s-o facă, măgarul de tată-socru se urcase cu copitele din faţă pe spinarea
proaspetei nurori, pe şalele Prositei aşadar, făptuind cu mădularul său
exemplar o măgărie în toată regula. Ruşinată de faţă cu întreaga curte şi de
bucuria acelei ruşini pe care parcă o simţea pentru prima dată, Prositei îi
dădură lacrimile. Dar când să intervină Gantug cu toată gelozia, socrul-mare
părea să-şi fi terminat treaba retrăgându-se deja din cucerirea sa
spectaculoasă, se retrăgea mulţumit ca orice mascul ce şi-a dus până la capăt
menirea. Şi mai mulţumit se arăta pezevenchiul de staroste ce râdea cu
neruşinare de codoşlâcul său reuşit, râdea pur şi simplu cu toată faţa lui
pocită şi nimeni nu se putea îndoi că, în sfârşit, era şi el vesel. Şi să vezi
bufoni râzând, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi iar la curtea
împăratului nostru nu se mai întâmplase niciodată. Eliberat de griji,
starostele râdea satisfăcut în rând cu asinul, râdeau împreună pe două voci, un
duet ciudat de stridenţe dar tot pe atât de vesel: Iha, ihe, ihi, ihî, iho, ihu
– râdea şi starostele ca un măgar adevărat, ceilalţi din turmă apucându-se şi
ei să imite: Iha, ihe… Se vede că scena comico-erotică, cu participarea entuziastă
şi extraordinară a trupei de patrupede, un adaos de bunăvoinţă acordat cu de la
sine putere, la care nimeni nu se aşteptase să vină cu atâta promptitudine,
fusese una din faptele potrivite spontan care, aşa se întâmplă, au şi cel mai
mare haz. Lui Gantug nu-i mai rămăsese decât să-şi închipuie cum Prosita îi va
dărui un fiu ce-i va fi totodată şi cumnat, un câştig care nici acesta nu-i de
ici de colo. Şi, ajuns sub steaua sa norocoasă, continuă să râdă fericit că
durerea sa de-o viaţă îl poate face pe împărat să zâmbească măcar o clipă. Se
zice că după această nuntă, ce l-a înveselit peste măsură, împăratul prinse a
sughiţa atât de puternic că nici unul dintre doctorii săi nu reuşiră să-l
liniştească în vreun fel şi, nu peste mult timp, împăratul Huntag trecu în
rândul strămoşilor iar marmura neagră de pe mormântul său avea ca epitaf vorba
ajunsă până la noi: ÎNTR-O ÎMPĂRĂŢIE TRISTĂ, DOAR ÎMPĂRATUL MOARE DE RÂS! Şi
dacă n-o fi început un nou război, cu siguranţă în Huntania se mai râde şi acum,
ca în frumoasele poveşti din 1001 de
nopţi.
Botoşani, 2013
