Radu Aldulescu

„Mi-am cîştigat sau mi-am irosit viaţa la munca cea mai de jos şi cea mai grea, de la 18 pînă la 35 de ani, adică pînă la ruptura socio-politico-culturală provocată de evenimentele din decembrie 1989. Înainte de această ruptură şi după ruptura de la 18 ani, cînd am ales sau am fost ales de altă lume, a fost ruptura de la treizeci de ani, cînd s-a trezit efectiv în mine, ca dintr-un somn de moarte, dorinţa de a scrie şi de a fi scriitor.”

Note:

Radu Aldulescu ( n. 29 iunie, 1954, Bucureşti) este un unul dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani.

Biografie

A debutat în 1993 la Editura Albatros, cu romanul „Sonată pentru acordeon”, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A scris scenariul filmului "Terminus Paradis" (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția.

În anul 2008 a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru romanul "Mirii nemuririi".

În prezent, opera sa este publicată, ca serie de autor, la Editura Cartea Românească.

Volume publicate

*''Sonată pentru acordeon'' (ediția I, Editura Albatros, 1993; ediția a II-a, Cartea Românească 2008 ;

*''Amantul Colivăresei'' (ediția I, Nemira, 1996; ediția a II-a, Cartea Românească, 2006);

*''Îngerul încălecat'' (Phoenix, 1997);

*''Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare'' (ediția I, Nemira, 1998; ediția a II-a, Cartea Românească, 2007;

*''Proorocii Ierusalimului'' (ediția I, Editura Publicațiilor pentru Străinatate, 2004; ediția a II-a, Corint, 2006, ediția a III-a, Cartea Românească, 2009);

*''Mirii nemuririi'' (Cartea Românească, 2006 ;

*''Ana Maria și îngerii'' (Cartea Românească, 2010).

Referințe critice

*"Proorocii Ierusalimului este un roman de epic pur, senzația de „viață” e copleșitoare. Narațiunea, deloc lipsită de complexitate, are ceva din ampla respirație a prozei ruse și din caracterul cinematografic al prozei americane. Titlul romanului trebuie citit în antifraza, ca și cartea însăși, developare a subteranelor condiției umane." Paul Cernat

*"Ca și celelalte volume ale prozatorului, "Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare", reeditat după aproape zece ani, dă o senzație puternică de viață, ilustrând la maximum posibilitățile și consistența iluziei realiste. Eroii, inclusiv cei cu ghilimele, sunt tridimensionali, acțiunile și limbajul lor, faptele și gesturile, ticurile caracterizante scoțându-i în evidență de parcă nimic nu i-ar fi mai ușor autorului. Radu Aldulescu a fost de la bun început un romancier de vocație, nu doar de aspirație; însă rămâne oarecum surprinzătoare această prospețime păstrată de la un roman la altul. Ce se mai poate scrie după o carte excepțională și de mari dimensiuni ca "Amantul Colivăresei" ? Prozatorul e capabil, iată, să creeze o altă lume ficțională, nu un duplicat al celei anterioare ori un sequel mai palid." Daniel Cristea-Enache

*" El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda : aceeași mână "grea", același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria și îngerii, în cărțile acestui romancier găsim numai reacție umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omenești și realitatea comportamentală a personajelor sunt esențiale . Scoase în față, ele sunt iluminate din toate unghiurile și etalate cu o senzualitate specifică. Rezultă o țesătură epică plină de consistență, care ne amintește de Faulkner, D. H. Lawrence și Thomas Mann. Narațiunea se colorează, se animă, se învolburează și se umple de viață, care curge la vale, ca un fluviu adânc, cu debit bogat și nenumărate vârtejuri și bulboane periculoase. Există un homerism specific lui Aldulescu : pagina se umple de trăiri, gânduri, presupuneri, posibilități, detalii revelatoare care animă narațiunea de o densitate copleșitoare. Arta de romancier a lui Radu Aldulescu stă în această capacitate unică de a privi prin ochii personajelor și de a urma mișcările lor afective și sociale. Perspectiva narativă este profund subiectivă și pare a aparține, ca și în cazul lui Slavici – cu care Alduldescu se aseamănă prin deplina concordanță dintre fluxul epic și „muzica” pe care sunt puse faptele personajelor -, unei „guri a satului” , naratorul având abilitatea de a simula o mentalitate și un nivel de înțelegere a lumii similar cu cel pe care îl posedă „ființele pe hârtie” pe care le plăsmuiește. Discursul narativ are la bază un autentic stil indirect liber, punctat, oportun, cu fragmente de monolog interior . Relatarea are un farmec inefabil, iar construcțiile incidente, interjecțiile, interogațiile, exclamațiile, vocativele, imperativele, formulele de adresare , cuvintele și expresiile populare conturează o oralitate puternică și coerentă, cu un relief artistic inconfundabil... Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog și invers, într-un discurs romanesc a cărui substanță epică și forță artistică sunt impresionante. Partitura stilistică aldulesciană are modulații care îi aparțin lui și numai lui. Alternanța complexă a modurilor și timpurilor verbale evidențiază mâna unui profesionist desăvârșit. Trecerea de la perfect simplu la imperfect și prezent, pendulările între perfectul condiționalului și conjunctiv explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al personajelor bine conturate care populează cărțile lui Aldulescu. Întâmplările se lățesc, se întind și se umflă asemenea unui aluat sățios, devorator de real.   Sunt de acord cu Daniel Cristea-Enache care a remarcat că Aldulescu nu are la activ niciun eșec : toate romanele sale sunt reușite indiscutabile și a spune că este un mare scriitor a devenit deja un loc comun... Aș adăuga doar că realitatea socială și politică în care trăim începe să semene cu lumea romanelor lui Radu Aldulescu, romancierul cu cea mai pronunțată și mai personală amprentă literară, dintre toți cei care scriu azi în limba română.“  Șerban Tomșa

*„Radu Aldulescu e unul dintre puținii noștri prozatori născuți și nu făcuți. Scrie proza așa cum respiră, o proză bolovănoasă, gâfâită uneori, cinică și tulburătoare în același timp. Poate să nu-ți placă, dar e imposibil să nu-i admiri forța cu care descrie o lume de pe care Dumnezeu și-a luat mâna.“  Ștefan Agopian

*„E o carte cu teză și cu agendă, fiind, în același timp, una dintre cele mai frumoase din câte s-au scris în ultimii ani. Teza este locuirea apocalipsului, pe care agenda îl definește prin trăsăturile cele mai greu de ascuns: desprinderea din iluzia numită decembrie ’89, renunțarea la orice morală, de-radicalizarea generală. Concret vorbind: șomajul, mizeria, traficul de copii destinați prostituției, cerul închis deasupra noastră. Un roman zguduitor, vital ca toți monștrii, o statuie sângerânda a morții noastre comune.”  Tania Radu

*„Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt în peisajul literar românesc cam așa cum a apărut Rasputin la curtea Țarului Nicolae, intrând cu opincile noroite în fițele parfumate și înzorzonate ale optzecismului, băgându-și palmele muncite pe sub fustele Țarinei proza scurtă și, în general, neținând cont de «progresele» tactice/teoretice ale prozei momentului.”  Bogdan-Alexandru Stănescu

*„…o lume literar celiniană n-a fost creată la noi până la Radu Aldulescu.“ Mihai Zamfir

Ancheta:

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

M-am născut şi am crescut într-o casă cu multe cărţi. Părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Amintirile primei copilării le asociez cu mirosul de hârtie din redacţiile unde lucrau şi colile de hârtie pe care scriau cu stiloul, la birou şi acasă. Meseria şi preocupările cotidiene ale părinţilor mei au produs totuşi în mine un recul destul de puternic. Multă vreme am ţinut cu dinţii de promisiunea faţă de mine însumi făcută în prima adolescenţă că mă voi ţine departe de profesia părinţilor mei. Aveam în vedere presa în care au lucrat ei de la începutul anilor cincizeci până spre sfârşitul anilor optzeci, extrem de difuz, desigur, fiindcă nu ştiam c-ar mai exista şi altfel de presă, deşi mai apoi am descoperit presa culturală, care mi s-a părut că ar însemna altceva. Mai mult sau mai puţin conştient, cred că aveam în vedere şi literatura, aflată sub controlul cenzurii ideologice. Cum-necum, multă vreme m-am ferit de domeniul gazetăresc-literar, cu oarece emfază asumată, ca şi cum m-ar fi aşteptat cineva în respectivul domeniu cu braţele deschise. Astfel, între 18 şi 35 de ani mi-am câştigat viaţa din îndeletniciri care nu numai că n-aveau nici o legătură cu scrisul literar sau gazetăresc, dar nu presupuneau în nici un fel ţinerea în mână a unui pix sau creion. Mi s-a întipărit pregnant în memorie momentul când m-am apucat să scriu într-un caiet o povestire şi, după câteva fraze mi-au anchilozat pur şi simplu degetele pe creion. După treizeci de ani totuşi m-a ajuns din urmă, ca să zic aşa, blestemul părintesc: M-am apucat să scriu un roman, fără nici o speranţă că l-aş putea publica vreodată în condiţiile impuse de cenzură. Destinul începuse să îşi spună cuvântul.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Pe la 15-16 ani, cred că am simţit nevoia de o confirmare şi astfel am nimerit într-un cenaclu numit „Săgetătorul”, care se ţinea într-o casă de cultură de sector aflată în actualul sediu al ICR. Am participat la cîteva şedinţe ale acelui cenaclu condus de domnul profesor Tudor Opriş, pe care s-a întîmplat să-l revăd la distanţă de cincizeci de ani şi mi s-a părut prea puţin schimbat. Atunci avea patruzeci şi ceva de ani, iar acum bate spre nouăzeci şi mi se pare că încă e prins de ocupaţia şi pasiunea lui de o viaţă: îndrumarea elevilor pe căile literaturii. Participarea mea la cenaclul acela s-a rezumat la citirea a două povestiri pe care domnul Opriş le-a publicat. Într-o culegere a antologiei cenaclului una, şi cealaltă în două pagini din revista „Amfiteatru”. După acest debut relativ precoce a urmat o ruptură şi o pauză de preocupări literare întinsă pe mai bine de zece ani. Interesul pentru scris a durat, cred, cît a durat vîrsta mea de elev. Adică pînă la 18 ani. Nu vedeam la ce mi-ar fi folosit scrisul, iar pe de altă parte presimţeam, îndreptăţit altminteri, că n-aş fi putut publica ceea ce aş fi vrut să scriu.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Mi-am cîştigat sau mi-am irosit viaţa la munca cea mai de jos şi cea mai grea, de la 18 pînă la 35 de ani, adică pînă la ruptura socio-politico-culturală provocată de evenimentele din decembrie 1989. Înainte de această ruptură şi după ruptura de la 18 ani, cînd am ales sau am fost ales de altă lume, a fost ruptura de la treizeci de ani, cînd s-a trezit efectiv în mine, ca dintr-un somn de moarte, dorinţa de a scrie şi de a fi scriitor. Se întîmpla în 1984. Lucram la ceea ce avea să devină „Sonata pentru acordeon”, iar concomitent încercam să public proză în revistele literare ale vremii. Într-un răstimp de cinci ani am vehiculat, cred, în jur de 300 de pagini de proză şi am reuşit să public cam şapte-opt bucăţi de proză în unele reviste literare ale vremii – „Luceafărul”, „România Literară” şi „SLAST”. Aici, în redacţii, era altă lume, pe care o descopeream uimit-oripilat prin umilinţele, aburirile venite din partea unor inşi, mulţi dintre ei scriitori cu acte-n regulă, cu cărţi, avînd relaţii diverse, foarte speciale cu cei care vroiau să publice şi să ajungă ei înşişi scriitori. Locurile pentru cei care urmau să devină scriitori cu cărţi publicate erau ocupate în avans de cei care publicau în reviste cu o anume ritmicitate şi eventual lucrau în redacţii. Îţi trebuia un anumit soi de relaţionare, care mie îmi lipsea şi culmea e că n-aveam nici o intenţie să mi-o însuşesc, deşi ea mi-ar fi fost de folos şi mai încoace. N-am avut adică nici un fel de apetenţă pentru politicile literare, care îndeobşte presupun protejarea şi cultivarea unor orgolii, în marea lor majoritate ale unor mediocri. N-am vrut şi n-am putut să fiu activ în zona asta. Şi atunci, dar încă şi mai mult acum, în vremuri de democraţie şi libertate, mediocrii sînt în fruntea bucatelor şi fac legea. Primul meu roman, „Sonata pentru acordeon”, poate în mod sugestiv pentru ce spuneam mai devreme (acum mai mult decît atunci), a stat în editura Albatros un an în vremea comunismului şi trei ani în postcomunism. A apărut în decembrie ’93, cînd toată treaba asta cu literatura se cam răsuflase. Statutul social şi material al scriitorului tocmai începea să se deterioreze, înaintînd pas cu pas spre năruirea totală la care asistăm în prezent. Romanul meu a luat premiul de debut al USR, ceea ce nu mi-a oferit nici un privilegiu-avantaj în vreun sector al sistemului cultural, dar asta conta prea puţin. Devenisem în sfîrşit scriitor – îmi văzusem visul cu ochii.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu cred să fi avut modele şi mentori vii într-ale scrisului, pe care să-i fi racolat eventual din cenacluri, amfiteatre, redacţii, pe de o parte pentru că, după cum am mai spus, n-am prea frecventat astfel de locaţii, iar pe de alta că abia după patruzeci de ani am cunoscut mai îndeaproape primii scriitori vii şi au fost departe de a mă impresiona pînă într-atît încît să mi-i iau drept mentori sau modele. Mentorii şi modelele mele s-au format cred în jurul realităţii înconjurătoare şi lumilor ficţionale ale unor autori care m-au influenţat apropiindu-mă de un canon valoric pe care îl socot al marii literaturi. Nici evenimente biografice care să­-mi fi influenţat esenţialmente viaţa nu îmi amintesc să fi existat. Totul a venit de la sine, precum urcarea unui munte, eventual numit Golgota.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Deșertăciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Sunt unul din cei dispuşi să-şi irosească rezerva strategică de lacrimi pentru soarta romanului şi implicit a literaturii autohtone, orice s-ar spune, deloc roză, bătându-şi totodată cuie-n talpă prin găsirea unor responsabili-vinovaţi. Soarta romanului arată în momentul actual gri spre negru şi asta în împrejurarea când la noi se scriu romane bune şi foarte bune, iar uneori ajung să se publice şi să fie bine receptate de critică. Publicul cititor însă, cel reflectat în tiraje, e ca şi inexistent şi nici nu se doreşte formarea lui. Nu mai spun ce fel de curaj i-ar trebui unui romancier de vocaţie într-un astfel de context, pentru a se dedica trup şi suflet scrisului. Căci romanul, spre deosebire de alte genuri literare, cere să i te dedici integral. Romancierul e ca şi mort într-un loc precum România, unde literatura a fost constrânsă să devină o îndeletnicire pentru timpul liber, iar editurile şi instituţiile culturale au drept cuvânt de ordine pentru autor că nu se poate trăi din scris, că ceea ce face el nu-i o muncă care poate fi retribuită.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Personal, scriu zilnic, între patru şi zece ore, la domiciliu, pe o masă-birou, de mînă sau la maşina de scris, apoi rescriu ultima variantă la un laptop. Nu am tabieturi şi nici superstiţii în legătură cu scrisul.

Ca să fiu cît mai exact, în momentul de faţă lucrez la acest interviu. După ce îl voi termina, voi răspunde la întrebările altui interviu, care-mi vor mînca şi acelea nişte neuroni. Pe urmă voi scrie două articole pentru nişte reviste. Peste o săptămînă abia voi putea reîncepe lucrul la un roman pe care l-am lăsat în suspensie cu mai bine de o săptămînă înainte să plec la Salon du Livre de la Paris. Romanul înaintează doar în măsura în care lucrezi la el, în măsura în care i te dedici, cum spuneam... Sper că voi avea o perioadă mai lungă în care să nu mai fiu distras de alte treburi, care-şi au la o adică şi ele rostul lor... Deocamdată nu vă pot spune mare lucru despre acest roman.

Bucureşti, 2013