„Scriitorul - destin și opțiune
sau drumul sinuos și nesfârșit al scrisului”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea
sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în
viaţa dumneavoastră ?
1. Stimate domnule Petruț Pârvescu, invitația de a
răspunde la întrebările Anchetei Dvs.
este pentru mine o provocare aidoma întâlnirii cu Sfinxul care-i pune întrebări
lui Oedip la porțile Tebei. Voi încerca să răspund, conștient de pericole și
capcane ...
Scriitor, destin, opțiune , trei cuvinte „grele” ca sens și importanță în ceea ce este esențial
în viața noastră, fiind marcate de tensiunea așteptării unei împliniri prin
cuvântul scris într-un text propriu, în care, pe lângă autor, să se regăsească
și măria sa, cititorul.
1. A fi scriitor cred că înseamnă mai mult decât a
publica niște cărți, a avea în primul rând o conștiință artistică, estetică și
etică clară, temeinică și vie în același
timp, conform căreia să trăiești, să simți și să gândești, construindu-te prin
cuvântul scris. 2. Cred că nu trebuie confundat scriitorul cu scribul nici cu
membrul sindicatului cu numele USR, mulți dintre membri fiind paraleli ...
A fi sau a nu fi scriitor cred că este mai puțin o
chestiune exterioară, a insului-vedetă care apare la rampă pentru beneficii, poze
și aplauze, cât este una interioară, a conștiinței sale lucide și responsabile,
a firului gândirii altruiste și a simțirii sale, fir pe care îl toarce continuu din fuiorul său
ancestral.
Destinul, soarta, ceea ce avem dinainte dat și
programat în codul genetic ca moștenire de la multele generații de înaintași se
aseamănă cu labirintul în care pătrundem pentru a înfrunta minotaurii din noi,
pentru a-i înfrânge și a ne continua drumul în necunoscut spre a ne cunoaște pe
noi înșine, urmând îndemnul oracular de
pe frontispiciul templului-oracol al lui Apollo de la Delphi: „Cunoaște-te pe
tine însuți!”. Astfel, Sfinxul destinului
ne pune mereu întrebări, iar noi trebuie să răspundem prin opțiuni, alegeri personale, care ne hotărăsc drumul vieții. Și prin
misterioase jocuri ale firelor sau zarurilor vieții, unii oameni aleg sau poate sunt aleși să scrie, să-și scrie viața, așa cum spune Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”, simțind că ar muri dacă nu ar
putea scrie. A scrie nu pentru
glorie și oficiale recunoașteri festiviste, nu pentru premii, bani sau medalii,
ci a scrie tainic, firesc și tăcut, așa cum înflorește crinul , în miez de
noapte nevăzut de nimeni, dar pătrunzând firea și unind cerul cu pământul cu
mireasma sa. Emily Dickinson n-a fost cunoscută în timpul vieții, fiindu-i
publicate doar șapte poezii din cele peste 1700, dar ce poetă de o deosebită
modernitate și forță expresivă autentică s-a dovedit a fi.
2. Istoria literaturii
consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când
credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2. Primele încercări literare ca aplecare dăruită
asupra filei de hârtie datează din anii liceului, când după zilnice aurorale
poetice lecturi din unii clasici, romantici și simboliști, puținii la care
aveam acces în anii închistați ai proletcultismului apter și banal, sub
impresiile produse de martirii neamului sau de mari conducători reformatori, am
scris printre altele, „Mor pentru popor!”, evocând martiriul lui Horia, oda „Napoleon”,
relevând progresul produs de pătrunderea ideilor Revoluției franceze de la 1789
în Europa marasmului feudal, iar inspirat de poezia populară, am scris „Blestem
de fată mare”, citite în cenaclul
elevilor din liceu, toate fiind mai mult
intenții, decât împliniri.
Inițierea în marea literatură, în marea poezie mi-am
continuat-o în timpul studiilor la filologia din Cluj, unde m-am apropiat de
grupul poeților de la revista „Steaua”,
Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Leonida Neamțu, Victor Felea, revistă în care după
verificări „la sânge”, ca într-un adevărat laborator de creație, cu observații,
critici fine și profesioniste și sugestii constructive, urmărindu-mi-se atent
evoluția, am și debutat în anul 1966. În comparație cu alte reviste din țară,
la „Steaua” era atunci o oază de elevat lirism modernist deschis tinerilor și
poeziei autentice, o atmosferă degajată antidogmatică, caracterizată prin
profesionalism, larghețe spirituală, eleganță intelectuală și, consecvent, impunerea
a noului în literatură. Am fost privit de
către grupul de la „Steaua” cu simpatie și înțelegere și am fost încurajat, ca și alți tineri, urmând
ca lupta literară să o duc pe cont propriu, înarmat cu reperele estetice ce se
conturau deja în mine. Privind retrospectiv, grupul steliștilor m-a primit cu
adevărată părintească bunăvoință și
ospitalitate, precum și cu înțelepciune
generoasă și de excepție. Domnea în birourile redacției revistei „Steaua” o
adevărată Arcadie literară liberă de degradarea realismului socialist. Și acest
fapt nu era puțin lucru pe atunci. Nu am
decât amintiri luminoase de la revista „Steaua” și gratitudinea mea o
aureolează neîncetat. În anii
1967-1968 efervescența din care a
răsărit revista „Echinox” a încurajat
studenții clujeni Ion Mircea, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Petru Poantă, Eugen
Uricaru, Horia Bădescu, Franz Hodjak, Gavril Moldovan etc., cărora Ion Pop le
era mentor, să scrie elevat pornind de la prerafaeliți
și continuând direcția și spiritul Cercului
Literar de la Sibiu. Fenomenul
mișcării echinoxiste clujene mi-a luminat
sfârșitul studenției cu viziuni novatoare și noi orizonturi creatoare. Lupta
literară am continuat-o apoi toată viața și nu a fost ușor. Am colaborat la revistele: „Orizont”, „Tribuna”, „Echinox”, „Familia”, „Cadran”,
„Luceafărul”, „Ritmuri” etc.
3. Care a fost drumul până la
prima carte ?
3. Drumul până la prima carte în acele triste timpuri
ale proletcultului, ale intoleranței „luptei de clasă” și ale cenzurii comuniste
rigide, poate fi prin parafrază numit după
O' Neill „lungul drum al zilei către
noapte”, deoarece, de multe ori, invocându-se cenzura, nu erai publicat,
pentru că altcineva cu „autoritate” trebuia să încaseze suma cuvenită pentru
spațiul din revistă sau cel editorial, și ți se răspundea în doi peri, cu
„părere de rău” chipurile, că volumul nu a trecut de cenzură sau că nu este
loc, deoarece s-a diminuat mult planul editorial etc. Și așa erai amânat cu
anii în mod cinic, în speranța uneori fățișă că vei obosi și vei renunța,
pierzându-ți încrederea în tine și în scrisul tău. Erau peste tot „cerberii de
seviciu” care-și făceau rinocerizant „datoria”. Astfel, după ani de așteptare, o
adevărată odisee, am debutat „la grămadă” în volumul colectiv „Alpha '85” apărut
la Editura Dacia din Cluj-Napoca în 1985 cu grupajul de poezii „Aleatoriu.”
4. Ce personalitate (personalităţi),
grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca
om şi scriitor?
4. Primii care m-au apropiat de mirifica lume a
basmelor și literaturii au fost părinții mei, care-mi citeau poveștile
copilăriei, pe care apoi, prinzând
gustul lecturii, le-am citit singur.
Nu pot să nu amintesc deschiderea pentru literatura de
calitate și talentul pedagogic al profesorilor mei din liceul din Chișineu
Criș, dirigintele Mihai Mada, absolvent al filologiei clujene și cernăuțeanul
Valentin Văcaru, școlit la București, care ne-au trezit interesul pentru Homer,
tragicii greci, Dante, Goethe, Byron, Shelley, Pușkin, Lermontov, Esenin,
Gogol, Arghezi, Baudelaire, Rimbaud etc.
Pe lângă literatura populară, clasici și romantici
români și universali, în mod deosebit m-au marcat simboliștii români la început
și apoi cei francezi. În „Antologia poeziei românești”, vol I-II-III erau unele
poezii de Macedonski, Tradem, Petică, I.C. Săvescu, D. Anghel etc. Elev fiind, citeam Bacovia, Minulescu, Al. T.
Stamatiad, apoi Baudelaire, Rimbaud, Verhaeren, Poe, Whitman etc.
Formarea personală am continuat-o la filologia
clujeană, frecventând grupul literar din jurul revistei „Steaua”, după cum am precizat anterior. Apoi am
continuat cu lecturi substanțiale din marea lirică română și universală, de la
Arghezi, Barbu, Blaga, Poe, Leopardi până la Rilke, Yates, Ezra Pound etc. M-am
aplecat asupra unor cărți fundamentale ca: „Opera deschisă” de Umberto Eco,
„Structura liricii moderne” de Hugo
Friedrich, „Rostirea filosofică
românească” de Constantin Noica etc. M-au
încurajat Ștefan Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Ivănescu, Ion
Arieșanu, Iv
Martinovici și alții.
5. Raportul dintre conştiinţă,
politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În
aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor,
dintre scriitor şi putere?
5. Cred că scriitorul lumii contemporane debusolate și
sfâșiate de seismele social-politice, de crizele economice, culturale și ale
civilizațiilor în contradicție, după opinia lui Huntington, datorită credințelor
religioase diferite, nu poate face abstracție de realitatea tensionată în care
trăiește. Scriitorul trebuie să se afle
în miezul fierbinte al lumii sale, nu se poate retrage în solitudinea turnului
de fildeș, decât riscând a fi anacronic. Astfel, sunt de părere că scriitorul
artist și cetățean trebuie să se implice luptând pentru armonie și echilibru între
contrarii exclusiviste, pentru conviețuire demnă prin comunicare, prin cuvânt. Desigur,
acestea pot fi considerate utopii, dar cred că a fi liber nu înseamnă a întoarce
spatele lumii sfâșiate de contradicții și a te retrage indiferent, în locul tău
confortabil, ci a pătrunde în labirint și a înfrunta minotaurul, în primul rând
începând cu tine. Altfel ești un laș
narcis în degringoladă ca și lumea din jur, în crescândă confuzie a valorilor
și a promovării nonvalorii. Nu înseamnă însă că scriitorul trebuie să se
înregimenteze într-un partid politic și să cadă într-un politicianism îngust,
ci el trebuie să fie o conștiință lucidă vizionară imparțială, să fie un arbiter justitiarum deasupra patimilor
și intereselor partidelor politice. Cuvântul său să fie bisturiul care să extirpe cancerul social prin ceea ce scrie cu
demnitate, onestitate și responsabilitate, după cum cronicarul zice: „Eu voi da
samă de toate ale mele ce ce scriu.”(citat din memorie). Scriitorul,
volens/nolens este și trebuie să fie un cetățeam al lumii timpului său, când
abuzul, corupția, terorismul, hoția, automulțumirea comodă, fanatismele de toate
felurile, incultura și grobianismul, carierismul și cinismul, indiferența
inconștientă fac casă bună cu „democrația” prost înțeleasă ori cu
neorinocerizarea. Nu poți să scrii numai despre „la vie en rose” sau despre zonele
inefabile ale imaginarului, când moartea și tăvălugul plutocrației strivește și
alienează lumea care cade în anormalitate. Adevăratul scriitor nu poate fi
indiferent la sensul vieții din lumea contemporană. Scriitorul trebuie să fie
mereu în avangardă și în opoziție față de putere, să fie ochiul de Argus neadormit care veghează la bunul mers al lucrurilor
și al lumii. Scriitorul care se respectă nu este un histrion, nu face sluj în
fața puterii și nu-i face concesii. Scriitorul este un luptător până la capăt
pentru cele mai avansate idealuri ale umanității, este omul universal căruia
nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin, după cum spune Terențius:
„Homo sum, humani nihil a me alienum puto.”
6. Literatura – la
frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs.,
literatura română contemporană?
6. Literatura română contemporană a pășit în mileniul
trei cu fruntea sus și apare sub semnul unei mari diversități de scriitori
valoroși cu opere remarcabile și stiluri proprii, în atmosfera coexistenței mai multor direcții literare
variate și interesante. Asistăm în prezent la o impresionantă încercare de
explorare și sondarea noului, necunoscutului și imaginarului dusă de scriitori
de vârste diferite în diverse zone ale țării, ceea ce nu poate decât să ne
bucure. Literatura română actuală de înaltă concepție se sincronizează cu marea
literatură a lumii. Faptul că limba română este deosebit de expresivă și
bogată, este un dezavantaj, deoarece este foarte greu de tradus. Unii japonezi
au învățat românește pentru a-l putea citi pe Eminescu în original... Că se
scrie enorm și sunt multe nechemate mediocrități care ies în față zgomotos e
adevărat. Dar timpul va tria valorile.
Prozatori ca Breban, Adameșteanu, Aldulescu, Agopian,
Dan Stanca, Bogdan Suceavă, Cărtărescu, I.D. Sârbu,
Mircea Nedelciu, M.H. Simionescu, Octavian Paller etc. vor rezista și vor
pătrunde în fluxul literaturii lumii prin traduceri de calitate. Poeți ca L.I. Stoiciu,
Aurel Pantea, Vasile Dan, Cassian Maria Spiridon, Liviu Antonesei, Ion Mircea,
Mircea Petean, Eugen Dorcescu, Aura
Christi, Virgil Diaconu, Simona-Grazia Dima, Felix Nicolau, Ruxandra Cesereanu,
Daniel Corbu, Linda Maria Baros, Claudiu Komartin, Constantin Stancu etc. sunt
doar câteva repere ale poeziei românești actuale, care se disting prin
originalitate, trăire autentică, profunzime și noblețe poetică, dintre mulții
și variații noștri poeți contemporani.
Sub alt aspect, nu cred în categorisirea
generaționistă fixistă, care nu are nici o susținere estetică, ci este doar o
contabilicească înseriere cronologică a scriitorilor. Ce-i deosebește pe șaptezeciști
de șaizeciști sau de optzeciști, de exemplu? Și apoi cred că a aborda
scriitorii la grămadă este un mod facil și simplist de a pune problema.
Pe de altă parte, din păcate, literatura română
actuală apare dezbinată și sfâșiată de diverse interese înguste ale unor
grupuri concurente pentru putere și supremație de „opinie” pe căi nu
întotdeauna stimabile. Nu mai există critica de întâmpinare sau dacă apar cronici literare, de multe ori sunt
aservite unor interese străine valorii literare autentice. Sunt la modă
demolările pe criterii subiective ori străine literaturii. Nu-i pot înțelege pe
cei care nu au loc de Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. nici pe
cei care îi umflă cu pompa ca pe statui gonflabile pe alții... , încercând să
facă din țînțar armăsar... Nu pot să înțeleg de ce este mereu ostracizat cel
mai important scriitor dizident român, Paul Goma... Fără exagerare, acestor
grupuri le sunt asociați critici „de gașcă” de serviciu care sunt „scrofuloși
la datorie”... Cu toate eforturile lor concertate, un cititor lucid va vedea însă
cu ușurință că împăratul este gol.
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al
scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7.Toate la vremea lor, „Orice lucru își are vremea
lui. Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul
lui.” spune Eclesiastul. Deci și scrisul are vremea lui care la unii apune mai
devreme, la alții mai târziu. Scrisul poate fi considerat de către unii ca un
dar al muzelor, ca un fenomen al inspirației spontane, fapt discutabil, dacă ne
gândim la modul voluntar impus de a scrie al lui Shaw, care scria obligatoriu
cinci pagini zilnic, oprindu-se uneori chiar în mijlocul frazei. Unii scriu
seara sau noaptea (Rebreanu), alții dimineața. Nu există rețete, nu se pot da
sfaturi. Fiecare scriitor își cunoaște momentele de grație care îi sunt
favorabile scrisului. Scrisul nu este, cred, darul gratuit al inspirației, ci
se concretizează în urma acumulărilor de trăiri și impresii, a experienței de
viață, cunoscându-i tainele, durerile și bucuriile. Apoi, prin cristalizări interioare,
trăirile se nasc prin cuvântul scris aidoma florii de mină, în
orizontul misterului. Mie, a scrie
poezie mi se pare a oficia un ceremonial într-un templu în care trebuie să
intri cu mintea, mâinile și sufletul curate.
Dacă Pronia ne va îngădui, sper ca în această
primăvară, prin mai, să apară volumul de versuri „Spre Aleph” la Sibiu.
7 + UNU. În contextul celor
afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text
care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
VII+Unu. VIVISECŢII
Prin spectru prin aură laser între veghe și vis
libere vivisecţii –
ritmul izvorului zvâcnetul inimii
din sfintele-i patru cămări taina veșnicei zbateri a
firii
unde-n continuu asalt viaţa/moartea
transfuzii ambuscade explorări învieri secret oficiază
prin mușchi șerpuinde noduri gordiene fibre tendoane
neînvins steagul vieţii porfiriu fâlfâie-n puls
în cele trei sute de trilioane de celule vii
de la prima la ultima și retur
ale fratelui nostru-n sacrificiu fără sfârșit –
corpul –
nepreţuit viul vas din toate cel mai fragil mai călit
în lupta tuturor contra tuturor prin minunata lume nouă
dinlăuntru din afară – paradisiacul infern –
trupul din toate părţile lovit subminat izbit ţintit
atacat jupuit
primitorul nerostitul sălaș al divului suflet
unul pre altul, Unu prin și în altul –
Înaltul
trăindu se –
tainic punct –
răscrucea vieţii/morţii
din care dar dumnezeiesc venind,
atroce smulși unul dintr-altul plecăm,
fratele corp ţărânei dator în marele cerc călător,
liber suveran sufletul sus spre al vieţii tainic izvor,
prin ale văzduhului cathartice vămi;
fiecare pe al său genomic unic drum –
eternă reîntoarcere în cuante unde elemente
cum Ouroborus coada și mușcă înghite,
timpul ciclic renaște-n spirala de cercuri
prin alte cercuri de cercuri spirale
perpetuu citind pe viu visul din vis –
ecorșeu iluminat –
în noi divinul ochi etern neînchis
CORPUL SECŢIONAT
De laserul cuvântului
în două de viu secţionat...
partea mea nemuritoare
nu-mi aparţine nicicând...
de unde vine ce este încotro merge
nu știu nu bănui...
faţă/revers, coajă/miez,
vis/real, plin/gol...
nimic sau totul;
partea care moare –
printre cruci gnom;
în rătăciri prin labirint,
unul în altul luptându-ne
unul cu celălalt:
centru și sferă,
beznă și fulger,
aripă și aer,
zeu și om,
inimă stea mări de sânge pulsând,
flacără arzând fluturi
corpul predestinat victimă
în indiferent textul alveolarului univers
scris rescris murind înviind continuu
papirusul möbius desfășurat
în strîngeri restrîngeri...
ANCESTRAL ALFABET
Humă albă-nsufleţită
spre ţinta-mi mă rostogoleam pe drum
ghem de nervi vene mușchi oase-n derivă
orb în mine și-n afară
năpădit de ierbi și de lighioanele ţărânei,
căderi și răni pe trup înfloreau ochi după ochi
gemeam de pupile timpane papile,
singur prin furnicar de vagi euri –
drumuri contrarii –
cu mine însumi în lupta fără sfârșit
mușcat înţepat scrijelit peste tot,
pe propriul corp alfabetul ancestralei vieţi descifrez
din runele-ncrustate n rănile mi închise
palimpsest din generaţii
citit recitit scris rescris la nesfârșit
până la originea speciilor
înapoi și înainte
arhetip plasmoid
aceluiași râu interior mereu altul
în care continuu mă scald
AVENTURARE ÎN SUBLIMUL REFUZ
Motto:
„Noi am refuzat ceea ce voia în noi animalul și am vrut
să regăsim omul
pretutindeni unde am văzut ceea ce îl strivește.“
(André Malraux: „Vocile
liniștii “)
Șir fără început sfârșit –
coloană a infinitului din tată în fii -
cu inima flacără sublimă vibrând în mâinile spre cer înălțate
întru continua rugă –
sufletul cuvintelor chei între dinți,
aventurat în marele refuz al orbeniei pietrificatului „ zoon politikon“,
înfrunt ororile unui timp cangrenat involut
prin dementele sorburi ale hazardului tentacular –
sahare de zaruri invadând totul până în dulcissimul
sperjurul ademenitorul neant
al nimănui „de iure“
și-al tuturor „de facto“, prieteni ! ...
Brigand prin complotul tăcerii de plumb și uraniu,
explorez somnambulice spații halucinante
unde în continuă izvornică împreunare
între nadir și zenit,
din paradisiace aparente măști ale neființei,
euri-bumerang din sine în sine se întorc reîntorc
prin ploaia de ochi de flori imposibile obiecte
ciudate cuvinte
roiuri de fulgere trombe de plasme evantaie de sonuri
sintagme
pe scări de magneziu înscriu breșe-n abis
genezice inițiale mări de sânge – sorb
de regnuri al vieții - sublim malaxor –
groaza foamei oarbe de a fi cu orice preț, în
expansiune,
când tutelara matrice a toate cele ce sunt precum nu
ar fi
în rotitoare trecere/întrecere sub lumi în transă,
păduri vinete-gri de polipieri lansează ritmic
spasmodice atavice umbre
în oceanul primar al marilor mume –
avide goluri matrice ascunse –
trecutul – coada lui uroborus nesătule înghit
smulg din prezent clipă de clipă
și valuri-valuri irup noi și noi aleatorii generații
de sacrificiu
în histerice jungle de nervi ațâțate nebune vâlvori
...
Învăluitoarei întrețeseri pe negru câmp cum palpită
semințe purtând ancestrale explozii de infiniți însetați
de jocul firii cu sine ...
trec supralumi prin infralumi și invers
genezic paradis prin apocaliptic infern ... haosul
unui timp deflorat
plonjează în sonor muzical cosmos albind ...
în spiral joc continuu al vieții/morții –
desfrâu de ispite înflorește în athanor
noi năvalnice pluriversuri sperie rămășițele minții
prin josul orizont al scurtei noastre vieți în căutare
fragilul vas –
fratele corp mereu jertfă ...
tornada rostirii cu mii de capete –
etern maelstrőm –
din abisale rădăcini goluri de caracatițe totul
sorbind
prin gâturi miriade răsuciri scormonesc
fulgere Firea răbufnește puncte gravide în neant –
ghem de infinite dimensiuni în devenire –
în văzuta și nevăzuta eternă comedie ce mișcă-se-n
spirala de spirale –
eternă rotire întoarcere reîntoarcere în ithaca
inexistentă ...
penelopa-i absentă
sirenele behăie-n broscării ...
circe atotînjositoare pre toți în porci îi preschimbă
...
plaudite amici plaudite... trimalchio împănează porcii cu lebede ...
petronius arbiter ... seneca elegant se sinucid ...
în lupta tuturor contra tuturor toți vorbesc, lovesc,
n-ascultă nimeni ...
plaudite plaudite amici... spectacolul grotesc nu are
sfârșit;
în luminile rampei se acuplează mister nimeni cu
infinit regina hazard ...
domnul godot nu mai vine nici azi, nici mâine ...
plictisit de moarte, cu sine însuși joacă zaruri,
stângă cu dreaptă la nesfârșit ...
magister ludi reciclat în sisif,
plaudite amici ... lumea întreagă pe tobogan alunecă
jucând zaruri ...
plaudite carissimi amici ... regele moare ... șase-șase-șase ...
regele a murit/trăiască regele ... saalamaleikum?!
plaudite plaudite ... comédia cheală a dracului se mișcă, joacă din
buric;
își joacă buricul cu piercing zaruri de aur ...
TIMPZONE GRI ÎN ROZ
Prin mii de strâmbe oglinzi oficial se hlizește se strâmbă
ipochimenul ipochimenilor năsărâmbă...
cu făcături din zemi de cucută
de otrăvite roz baloane bolta-i umplută
spumă de leșii cameleonice bale
gâturile-i umflă nori rotocoale
peste zone gri cenușiu-roz – tampon –
zarea ciumei cu pampon,
ochi de sacâz floare de ceață
spurcă tot cerul de dimineață;
otrăviți embrioni prin generații
se ramifică-n timpospații...
rădăcini muguri flori semințe
scrum de vorbe goale-n credințe...
de sub zgura de obiecte
rânjesc mii măști infecte -
ptin nori de sepii avortoni -
hocus-pocus de culori - trucat paradis negru,
liber părăsește eul integru
MAI GREA DECÂT MOARTEA E POEZIA...
Marea iubire mai grea decât moartea este,
dar mult mai grea marea poezie devine...
o, de-ar fi să mă pot citi reciti n-capăt
dincolo de rău fulgerat în mai bine,
pentru-a fi nesfârșita vie poveste
din care nicicând prin cuvânt să nu scapăt
când iubirii ritmul sfinx vorace revine
printre arcanele neștiute-ale vieții,
salutul inimii să-l rostesc dimineții
ce din abis mi-aduce străpura lumină
din lumea cealaltă melodie divină -
amintire- a ce fost-am și-azi nu mai este..
16, martie, Arad
