«…Idealistul din mine crede în
literatura română bazându-se pe revirimentul formidabil al romanului, pe
modalităţile foarte diverse de a-l concepe, pe memorialistica de mare valoare,
pe persistenţa poeziei şi pe curajul deocamdată incipient de a valorifica tot
ce ne iese în cale ca experienţă pentru poveste. Fiindcă să nu uităm teza
splendid ilustrată într-o carte de către acelaşi Márquez: merită “A trăi pentru
a-ţi povesti viaţa”.»
OMUL ŞI TIMPUL
Radu Sergiu Ruba este
protagonistul unei experienţe umane inedite, dator fiind în formarea sa
spiritului mai multor locuri şi mai
multor angajamente. S-a născut la 14 octombrie 1954 în Ardud, judeţul Satu
Mare. Şcolarizarea şi-a îceput-o în satul vecin Răteşti, continuând-o până la
bacalaureat la Institutul pentru
Nevăzători din Cluj, interval în care, pe la 11 ani, şi-a pierdut complet
vederea ce nu fusese niciodată una perfectă. Au urmat studii de limbi străine,
franceză şi engleză, la Universitatea
Bucureşti. A lucrat ca profesor de franceză în sistemul preuniversitar, ca
interpret, ca lector în programul Cambridge
Standard English al British Council
din capitală, ca inspector în ministerul educaţiei, responsabil cu învăţământul
pentru elevii şi studenţii deficienţi de vedere. În această calitate, a
înfiinţat patru şcoli de profil, două licee şi două postliceale de
balneofizioterapie care funcţionează şi astăzi. A fost de asemenea consilier al
ministrului muncii pe problematica dizabilităţii contribuind la adoptarea unor
măsuri administrative şi a unor acte normative.
A făcut parte
timp de 25 de ani din conducerea Asociaţiei
Nevăzătoriilor, ocupându-se de programele culturale, de presă, de relaţiile
internaţionale ale acesteia şi deţinând
funcţia de preşedinte pentru nouă ani.
Din poziţiile de conducere ale acestei organizaţii naţionale, a reuşit să
deschidă, cu sprijinul directorului Bibliotecii
Metropolitane Bucureşti Florin Rotaru, o filială a acesteia pentru
deficienţii de vedere funcţionând ca unitate de producţie de carte audio, şi-a
dotat organizaţia cu o tipografie electronică braille aptă să producă pentru
întreaga ţară, a ajutat la îmbunătăţirea sau salvarea vederii a zeci de
pacienţi într-un mare proiect oftalmologic şi a demarat construirea unui centru
de reabilitare pentru persoanele care-şi pierd vederea la maturitate.
Din 1992,
realizează, pe postul de Radio România Actualităţi, o emisiune
săptămânală. Este de asemenea autor al unor emisiuni difuzate de Radio Europa Liberă şi Radio Europa FM.
A debutat
editorial în 1983, la Cartea Românească, cu volumul de versuri Spontaneitatea înţeleasă. Au urmat alte
patru cărţi de poeme: Iluzia continuă,
Iubirea şi Orientul, Marginal şi Graţia Dizgraţia. Ele au fost completate de două antologii de autor
cu extrase din volumele amintite.
Radu Sergiu Ruba
a realizat şi o selecţie a materialelor
sale de presă, eseuri, articole, interviuri, grupate în volumele Dialoguri şi eseuri, Scene, explorări, condeie, O mie de ani în o sută una enigme,
acesta din urmă scris împreună cu soţia sa Nicoleta Ruba. Ca supremă datorie
literară faţă de comunitatea de experienţă existenţială căreia îi aparţine, a
alcătuit două ediţii ale Constelaţiei
Homer, o Antologie a Scriitorilor
Nevăzători din România, prima apariţie în 1996, iar a doua, mult revizuită şi îmbogăţită, în 2017.
Ajungând târziu
la proză, dar ocupându-se de aceasta cu precădere de la o vreme încoace, a
publicat volumul de povestiri Contrabanda
memoriei şi romanele Demonul
confesiunii în 2004, reeditat în 2009 şi O vară ce nu mai apune, Ed. Humanitas în 2014. Acestei cărţi în
mare măsură autobiografice i s-a conferit premiul Radu Petrescu al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, premiul
pentru proză al Festivalului Poesis,
Satu Mare şi premiul Ion Creangă al
Academiei Române în 2016, iar în 2017, romanul a fost tradus în limba engleză
la New York şi este în curs de traducere şi în italiană la Padova.
Autorul a avut
parte şi de alte distincţii pentru performanţele sale literare: premiul
ministerului afacerilor externe al Franţei pentru nuvelă, premiul Frontiera Poesis, premiul Fundaţiei Gheorghe Ursu, al Asociaţiei
Scritorilor Bucureşti pentru volumul de versuri Graţia Dizgraţia, al revistei Convorbiri
Literare şi al Jewish Braille
Institute of America. I s-a decernat de către preşedintele României, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler în
anul 2008.
Poeme, nuvele şi
eseuri ale lui Radu Sergiu Ruba au fost traduse în franceză, engleză, bulgară,
germană, maghiară, spaniolă şi arabă. La rândul său, scriitorul a tradus din
literatura franceză autori precum Michel Tournier, Gilles Lipovetsky, Olivier
Rolin, Nicolas Ancion şi Corinne Desarzens.
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt
dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1.
Dacă ar fi să mă refer la destin, nu aş putea încheia
tema nici în trei zile, fiindcă lipsa vederii i-a săpat vieţii mele o albie
mult diferită de cele obişnuite. M-am născut cu o deficienţă vizuală, dar cu un stantard
perceptiv destul de bun, aşa încât am putut urma prima clasă şi încă ceva
dintr-a doua în învăţământul obişnuit. Dar vederea mi-a scăzut şi părinţii,
bine sfătuiţi de medicii oftalmologi din Cluj, m-au înscris la şcoala pentru
nevăzători din acest oraş pentru ca, utilizând alfabetul braille, citind aşadar
cu degetele, să nu mai fiu nevoit să-mi supun ochii la eforturi evitabile.
Pierzându-mi definitiv vederea la 11 ani, îţi dai seama că, faţă de marea majoritate a celor de aceeaşi vârstă, viaţa mea
a luat-o pe un traseu inedit. Limitându-ne la domeniul cărţii, al cititului şi
scrisului, e de spus că am citit în braille atâta cât aveam la îndemână în
biblioteca şcolii, adică foarte puţin, mi s-a citit de asemenea de către alţii,
cei din famile sau profesorii din şcoala clujeană unde lectura făcută elevilor
era obligatorie, în fişa postului dascălilor locali, dacă nu a tuturor din
această ţară. Dar ştiu cu siguranţă că şi în celelalte şcoli pentru
nevăzători din România, toate unităţi cu internat, în acele vremuri, li se
citea masiv elevilor, după un anumit program. Pe la nouă ani, i-am citit şi eu
o carte unui coleg mai mare complet nevăzător, şi anume, Roman năzdrăvan de Nicolae Filimon. El îşi aminteşte şi astăzi cum
îi descriam calul înaripat de pe copertă cărţii şi cum îi plimbam mâna pe
deasupra ca să-i arăt unde se găsesc aripile, unde botul şi unde coada calului.
Apropo de destin: trăiam cea mai mare parte din an întrun internat şcolar, ceea
ce dădea o notă total diferită existenţei
mele de zi cu zi faţă de cea a congenerilor tipici, adică teferi,
valizi, cum le spunem noi cu un termen uzual astăzi. A fost însă soluţia
optimă. Viaţa în colectiv, departe de părinţi, te ajută să te
formezi, să te descurci, să capeţi personalitate. Acasă, presupunând că aş fi
urmat ca nevăzător o şcoală obişnuită din oraşul de domiciliu, părinţii m-ar fi
cocoloşit inevitabil, nelăsându-mă să merg zilnic singur la şcoală şi să mă
întorc tot singur. Acum, nu garantez că ar fi fost tocmai aşa, fiindcă mama s-a
dovedit a fi extrem de cutezătoare şi de permisivă înaintea tuturor
provocărilor şi şanselor. Dar eu
apreciez acum că independenţa mea actuală s-a construit în acel internat din
Calea Dorobanţilor nr. 31 din Cluj. Cu opţiunea pentru literatură e complicat
în cazul meu, tocmai din cauzele expuse mai sus, cea majoră fiind radicala
schimbare a relaţiilor mele cu mediul din jur la 11 ani. Până pe la nouă ani,
când ochii îmi permiteau s-o fac, desenam foarte frumos, cei care mi-au văzut
desenele păstrate o vreme de mama, spun că desenam miraculos. Din păcate,
cartoanele cu pictopoemele mele s-au pierdut odată cu mutarea alor mei din Satu Mare în
Cluj în 1990. Acesta este talentul mai răspândit în familia lărgită.
Sora mea, mică pictoriţă talentată, s-a orientat către arhitectură. Pictează
şi astăzi, pentru ea şi pentru cei apropiaţi. Am de asemenea doi veri, frate şi
soră, foarte înzestraţi în materie, ea a şi urmat de fapt o carieră în sfera
design-ului. La mine, cred că înclinaţia asta sa convertit în sensibilitate mai
întâi faţă de plastica literară întâlnită, apoi în plăcerea de a produce
imagini din cuvinte şi sintaxe. Dovada acestui proces de transfer sunt caietele cu
extrase din literatură. Încă din şcoala primară, îmi transcriam în braille, de
pe unde apucam, numai pasajele cu descrieri seducătoare de natură. Nu-l aveam
la îndemână în braille pe Brătescu-Voineşti, pe Hogaş sau pe Sadoveanu peregrin prin păduri şi printre
ape, ci pe el doar ca autor al unor romane istorice, dar extrăgeam din
manualul de gramatică pasajele selectate
din aceşti autori daţi pe mâna analiştilor morfosintactici. Îmi alcătuisem astfel de caiete transcrise în
braille, repet, numai cu imagini despre natură. Îmi şi lipsea, trăisem în
mijlocul ei, îi regretam dispariţia directă şi îi reeînviam mereu profilul în
memorie, o reverberaţie de neşters. Cu poezia era alfel. Îmi plăcea, dar nu mă
topeam după niciuna din cele citite din Coşbuc, Eminescu, Alecsandri, Şt. O.
Iosif, Păun-Pincio şi ce mai aveam la dispoziţie. Până într-o zi când mi-a surâs
norocul. Aveam 12 ani, iar colegul meu George Nicolescu avea 15.
Ne găseam, în sala de muzică, la nu mai ştiu ce fel de eveniment cultural
şcolar mai nonconformist, fiindcă George a recitat din Minulescu – Romanţa Cheii, Trec vagabonzii şi Romanţa
celei care pleacă. A avut un rol şi talentul de recitator al lui George, şi
vocea lui de tenor unic în muzica uşoară de mai târziu, o voce cum numai Julio
Iglesias mai are, blândă, învăluitoare, de o serenitate frumos curgătoare. O fi
fost şi vocea aceasta care m-a cucerit, dar în mod cert gata m-au dat imaginile
mării: “Pe-albastrul răzvrătit al altei
mări”, suna unul din versuri. Nu mai citisem şi nu mai auzisem aşa ceva. “Poezia e o altă limbă”, după cum spune
Roland Barthes, nu mai ascultasem această limbă, nimeni nu mi-o vorbise. Ţin minte
că m-am ridicat de la loc, am înaintat paralel cu rândul de scaune şi m-am dus
în faţă la George cerându-i poeziile.
Eram şi atunci mărunţel, dar totodată şi foarte slab, un pui de internat,
acolo, vai de capul meu, bun însă la carte şi cam ciudat. George a râs, nu le
avea scrise la el, am aflat mai târziu
că, după ce le memorase, aruncase hîrtiile. Ei bine, serbarea aceea sau ce o fi
fost, se supunea şi ea unei discipline, nu era la îndemână puştilor leşinaţi
după poezii cu marea, s-a strigat la mine, am fost trimis la loc. Ceva m-a
speriat, m-a destabilizat rău. Nu pot să spun că am leşinat, dar m-a cuprins o
slăbiciune teribilă şi m-am lăsat pe vine. Mă agăţasem de mâna lui George ca să
nu cad. Au sărit repede educatorii, m-au luat şi m-au întins pe
capacul pianului. Mărturie că nu leşinasem sunt notele muzicale, nu ştiu care,
dar pe care le-am auzit odată întins pe pian, tulburate în cutia lor şi auzite
doar de mine, fiindcă nu se mişcaseră clapele, ci doar corzile undeva, în
adânc. M-au costat mult acele momente de slăbiciune deoarece mi s-a pus urgent
porecla de Leşinatu şi a ieşit pe
chestia asta un alt fel de poezie decât cea cu
marine fascinante: «Leşinatu pe
pian/ vrea să cânte în castan!» N-am prea înţeles legătura, dar iaca,
amicii mă suiseră deja în vârful copacului. Poemele lui Minulescu mi-au produs
multe necazuri: m-am dus la profesorul care organizase evenimentul, Petru
Mereuţă (1934-1995) pe care mă bucur că am putut să-l includ în Constelaţia
Homer, Antologia scriitorilor
nevăzători din România. I-am
cerut textele, dar m-a luat cu blândeţe şi cam de sus. Eram prea mic, după
părerea dumnealui, pentru acele versuri. Sunt sigur că în curând i-a părut rău
pentru refuz. Cu jenă şi cu doruri nemărturisite, a mai trecut un an
până când am dat, tot prin intermediul lui Mereuţă, de Macedonski. Mi-a
împrumutat o carte şi i-am rugat pe colegii care aveau un restant vizual
rezonabil să-mi citească, cu ochelarii lor groşi, din Rondeluri. Nu înţeleg de
ce mă frapase eufonia cuvântului rondel. Iar acolo am dat de Rondelurile rozelor. Când am văzut eu
atâta pictură, atâta revărsare de verde, roz, galben, violet, de argintiu, de
roşu şi de auriu, reflexe de oglinzi şi ceruri învăpăiate de asfinţituri unice,
când am văzut insula Lewki sub lună, noaptea translucidă de mai, deşertul şi
topazele turnurilor de la Mekka arzând în Noaptea
de decemvrie, m-am lăsat infestat de acea poezie atât de vizuală şi nu mi-a
trecut până în ziua de azi. Era acolo natura văzută de mine până cu câţiva ani mai
înainte, dar în idealitatea ei. Căci totul a pornit, cred, de la dragostea mea de natură
şi de desen, de la o genă a reprezentării cromatice a lumii. Curios e că, deşi
colectasem citate cu imagini din proză în caietele mele, am citit insistent de
atunci poezie, cu precădere poezie. Petru Mereuţă ne-a mai făcut un cadou. S-a
înţeles, cred, din ceea ce am spus mai în amonte, că şi el era nevăzător.
Conştient de carenţa teribilă de cărţi de literatură în braille, s-a dus într-o
vară acasă la părinţi, în Lunca Banului,
pe Prut, în judeţul Vaslui şi, după dictarea tatălui său, a transpus în braille, la maşina de
scris de profil, o antologie din poezia lui Blaga, alta de Ion Barbu, de
Bacovia, de Rabindranath Tagore, Serghei Esenin, Zaharia Stancu şi părţi din
Arghezi. A venit cu mai multe valize de cărţi la Cluj (în braille, Blaga, de
exemplu, avea cinci volume) şi proful le-a pus la dispoziţia elevilor. Circulau
între noi, le împrumutam unii de la alţii, le citeam şi le răsciteam. Astfel
mi-am făcut eu cultura poetică cu foarte puţini autori citiţi până pe la vreo
17 ani, dar cu hotărârea de a citi toată poezia lumii. Faţă de ceea ce scriu
unii despre precocitatea lor în materie de lectura, mi-e şi ruşine să fac
această marturie, dar uite că Dumnezeu a rânduit să-i vină şi ei vremea.
Contaminaţi de exeplul lui Petru Mereuţă, ne-am apucat să transcriem şi noi.
Eu, bunăoară, i-am transcris în braille pe Rilke, Trakl, Edgar Allan Poe,
Mallarmé, Cezar Baltag, Gheorghios Seferis.
alţii iau transcris pe Vasile Voicuulescu, Mircea Dinescu, iar Ion
Podosu, poet şi istoric literar astăzi, l-a tras în braille pe Ion Vinea şi
întreaga Panoramă a poeziei universale
contemporane a lui A. E. Baconski. Sălile noastre de clasă, cantina şi
dormitoarele se găseau în aceeaşi
clădire, la etaje diferite. După micul dejun, intram la orele de curs, apoi,
după masa de prânz şi după o pauză binevenită, intram la orele de meditaţie,
practic, de pregătire pentru a doua zi. Terminam repede cu pregatirea ca
educatorul, în timpul câştigat, să ne citească. Uneori citeam noi, dar cu
urechile, grupaţi în jurul unui
magnetofon cehoslovac greu şi butucănos, Tesla
B3 ce derula o bandă cu lectura vocală a unei crainice, înregistrări
realizate la Bucureşti în studioul Asociaţiei
Nevăzătorilor şi difuzate în întreaga ţară. Aveam o oră liberă după cină,
iar apoi, hai sus, la ultimul etaj, la culcare. O clasă nu avea mai mult de
12-16 elevi. De fapt, standardul mondial în materie de învăţământ special sau
specializat unde munca individuală cu învăţăcelul e extrem de importantă şi tot
timpul necesară, este de 8-12 elevi întro clasă. Astăzi regula se respectă
strict şi în România. Ne deplasam, deci, de la o sală de clasă la alta pe
acelaşi culoar de la etajul al doilea, duceam şi aduceam de la unii la alţii
cărţile cu poezía transcrisă de proful de română ori de noi.
Am avut noroc şi cu proza. În
clasa a VIII-a, ca educator, (era vorba de profesorul care se ocupa de noi
după-amiaza până seara), l-am avut pe profesorul de educaţie fizică Boghos
Jangosian, un om cu o poveste aparte. Era născut în 1914 în centrul Turciei
anatoliene, la Kayseri, vechea Cezareea
întemeiată de Tiberius Caesar. Tatăl său a fost ucis de turci în masacrele din
1915. Şeful clanului familial a devenit un frate al tatălui. Acest unchi şi-a
salvat neamul de la deportare în pustiurile Mesopotamiei şi i-a adus, după
primul război, pe toţi armenii lui în România, nu în altă parte, fiindcă din
România mergea spre Turcia cea mai multă marfă alimentară, în primul rând vite.
Unchiul s-a stabilit până la urmă la
Cluj şi a deschis o mică fabrică de covoare persane. I-a crescut pe toţi copiii
şi nepoţii lui. De fapt, Boghos îi spunea tată. Şi acest domn extraordinar sub
toate aspectele, Boghos Jangosian, după ce ne-a citit Aurul negru şi Apostol de
Cezar Petrescu, l-a abordat, atunci, la cei 14 ani ai noştri, pe Cehov. Am
simţit, ca la Macedonski, cum mă străbate electricitatea puternică a
autenticităţii imaginilor şi trăirilor. Era altceva decât în proza citită până
atunci. A avut acest profesor inspiraţia de a ne citi mai multe nuvele, printre
care Şampania, povestea unui şef de
haltă feroviară în stepa infinită a
Rusiei, trăitor în cantonul său împreună cu o nevastă cu care se ceartă în
ajunul anului nou. Pleacă de acasă şi pe unde să o ia? Singurul drum cu putinţă
era de-a lungul căii ferate, prin ger, sub luna de gheaţă a stepei, cu gânduri
negre despre plictisul vieţii în asemenea deşert. Dar trece un tren... Şeful de
gară aproape inexistentă se întoarce acasă şi constată că trenul tocmai o
adusese pe o mătuşă a soţiei parcă. Tânără mătuşa venise plină de sticle de
şampanie şi de un râs contagios care muta din loc icoanele de pe pereţi.
Noaptea de anul nou capătă strălucire, iar viaţa bărbatului de asemenea, după
ce fuge cu mătuşa, lăsând, vorba lui Ion Creangă din altă povestire, şi gară,
şi cucoană, şi cale ferată, şi lună, şi stepă... Experienţa cu Cehov nu a
continuat foarte mult pentru că celorlalţi colegi nu le spunea mare lucru. Mie
însă, separat de ceilalţi, Boghos mi-a mai citit câteva nuvele între care Portretul unui necunoscut. Deşi mă
adânceam pe zi ce trecea în poezie, am atârnat continuu de acest llicăr cehovian de autenticitate
exprimabilă doar în proză. L-am căutat binenţeles şi l-am regăsit mai târziu pe
Anton Pavlovici. Întrebat de Marius Chivu întrun interviu la un post de radio,
în pielea cărui scriitor aş vrea să fiu, am declarat fără echivoc că mi-aş fi
dorit să fiu ca Cehov, nu numai pentru opera literară, ci şi pentru cea
socială. A făcut enorm pentru sănătatea semenilor lucrând ca doctor fără de
arginţi. Nu lua bani de la săraci, deschisese în Crimeea clinici şi spitale,
veneau la el pacienţi de la Moscova, Nijnii Novgorod, Kiev, Chişinău şi din
Kazan. A fos un om exemplar, un înger, nici de moarte nu s-a temut şi uite că a
sfârşit la 44 de ani, ce să mai vorbim!...
Revenind la experienţa mea literară dintru
început, vreau să-ţi povestesc cât de interesante erau lecturile colective
nocturne. Nu le efectuam direct noi, liceenii, ci magnetofonul. Nu aveam prize
în dormitoare, dar, din fericire, sala noastră de clasă se găsea exact sub dormitorul
tot al nostru. Am cumpărat nu ştiu câte prelugitoare, l-am cărat pe Tesla B3 în dormitor, l-am ataşat la un
prelungitor, iar pe acela l-am coborât pe geam. Un alt băiat l-a preluat pe
pervazul de la etaljul 2 şi l-a înfipt în priză. Cu lumina, normal, stinsă,
ascultam cu toţii, zece adolescenţi trăsniţi şi visători, o voce feminină care
făcea să scânteieze suplimentar asupra
noastră Strălucirea şi suferinţele
curtezanelor.
2. Istoria
literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când
credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2. Aşadar, dădusem de Macedonski. Nu se putea ca
sub impulsul lui să nu scriu. Sub impulsul, dar nu sub influenţa stilistică,
fiindcă prima mea încercare poetică era de-a dreptul eminesciană. Avea
stele, avea lac, stânci, epitetul funebru
care rima cu celebru. Mi se pare că
avea şi o blondă, dar nu ştiu dacă ea plutea pe lac vie sau moartă. Nu ţin
minte titlul poemului, dar ştiu data la care l-am definitivat, fiindcă am notat-o în josul textului: 31
ianuarie 1968. Împlineam în acea zi treisprezece ani, trei luni, trei săptămâni
şi trei zile. Calculul este exact, l-am mai făcut o dată, l-am şi preluat în
romanul O vară ce nu mai apune,
apropo de ziua de naştere a surorii mele, 31 ianuarie, numai că acolo e vorba
de doar trei ani plus ceilalţi submultipli menţionaţi, reprezentând diferenţa
de vârstă de mare precizie dintre noi. Curând însă mi-am modificat stilul, am
devenit mai puţin romantic, fără să mă-ndepărtez prea mult de modele. Pot să
spun că am debutat în 1970, era în primăvară. În toamna precedentă, trimisesem
nişte poezii la un concurs al elevilor clujeni şi hop, am câştigat şi eu
dreptul de a publica în Licăriri, o
plachetă cu cei care promiteam. Se pare că numai eu am mai rămas pe frontul
literelor dintre toţi licăritorii şi licăritoarele. În anul urmăator, am
ocupat locul doi pe ţară la un concurs de creaţie literară al elevilor, tot cu
poezie. Locul întâi îi revenise lui Vasile Poienaru. Am auzit că se mai ocupă
de proiecte literare, dar s-a pierdut ca poet. Poate că acele versuri mi-au
apărut pe undeva, dar nu am nicio idee
unde fiindcă nu mi-a fost trimisă nicio publicaţie. După care nu mai ştiu pe
unde am publicat. Cu siguranţă, dar eu nu am pus niciodată mâna pe acel număr
de revistă, mi-a apărut în Amfiteatru
un poem intitulat Albastru. Eram încă
liceean. Dar între primăvara şi toamna lui 1970 s-a produs vârtejul: sub
influenţa lui Ion Barbu, scriam cu rimă, dar sunetul îmi era contemporan, bătea
în actualitate, imaginile frapau şi prin convocarea unor termeni din biologie. Am ajuns
în octombrie acel an la Cenaclul Lucian
Blaga al elevilor din Cluj. Aveam cu mine trei poeme dactilografiate pe care nu voiam
să le citesc. Să fac precizarea că pe atunci, în şcolile pentru orbi,
dactilografia era disciplină obligatorie pentru ca omul fără vedere să poată
comunica în scris cu cel obişnuit. Exista acolo şi o sală de dactilografie cu
maşini din cele mai diverse, tapam deja de la 13 ani şi mi le bătusem singur.
La cenaclu, lângă mine, în stânga mea, îngerul păzitor l-a adus pe un băiat cu
o voce mai înaltă şi cam ofensivă, mi s-apărut mie. “Ia dă, dom’le, încoace, ce ai acolo?” “Păi, să vedeţi... eu.” “Ce să
vedeţi? Să vezi, aicea suntem cu toţii colegi, ba chiar şi prieteni! Ia
ascultaţi aici!” Pusese mâna pe hârtii şi citea din ele cu un simţ teatral
admirabil. A produs un şoc. Mi l-a transmis şi mie, muream de ruşine, ardeam ca
uleiul într-un ceaun de gogoşi numite la mine în sat “fancuri”, de la americanul Vancuver. S-a legat atunci o prietenie
din cele providenţiale pentru mine. Poetul Ion Cristofor, cu doi ani mai mare,
venea la mine la internat cu cărţi de poezie, ne aşezam pe băncile de sub nucii
din fundul curţii şi-mi citea. Nu mai transcriam în braille totul, nu mai aveam timp. Mi-a
citit Nichita Stănescu, apariţia Stării
poeziei, antologie din opera lui, a fost un eveniment formidabil! Apoi
Rimbaud, Baudelairre, Andrei Vosnesenski, Alexandr Blok, Robert Goffin, Emile
Verhaeren, Walt Whitman, Gottfried Benn
şi doi autori care mau înnebunit: St.-John Perse şi mai ales Dylan
Thomas. Să fie clar: pe Rilke, Trakl şi Cezar Baltag tot el mi-i băgase în cap.
Pe aceşti autori îi discutam şi-i răsanalizam cu profesorul meu, providenţial
şi el, Valentin Tăutu (1938-2012). Avea o cultură uriaşă şi mai ales
capacitatea de a pune lentila filosofiei în faţa oricărui fenomen. Nevăzător şi
el, om de mare curaj, este unul din semnatarii Scrisorii de opoziţie la regimul comunist a lui Paul Goma din
1977. Ne preda latina şi literatura română în liceu
şi urma în acelaşi timp, filosofia. Lucrarea sa de licenţă, având ca obiect
cunoaşterea epistemologică, a fost respinsă însă pe motiv de non-marxism. A
susţinut-o, validată fiindu-i, abia în 1991. După liceu, a urmat aberanta mea
despărţire de Cluj din cauza unei puternice lovituri a destinului pe care n-o
mai evoc aici. Am intrat la facultate la Bucureşti, la franceză-engleză. Am dat
de oameni care scriau, de Cornel Dănăilă, de exemplu, un coleg de la spaniolă,
apoi de Mihai Oprea de la română cu care împărtăşeam şi pasiunea turbată pentru
hard rock, dar şi pentru bardul Leonard Cohen. El m-a prezentat profesorului
Mircea Martin căruia i-am adus nişte poeme pe care le-a apreciat mult. Fără
să-mi dau seama, dumnealui a fos personalitatea care m-a călăuzit imperceptibil
la acea oră, dar mai cu seamă mai târziu.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Scriam
avangardist atunci, prin 1975-76. Dar în 1977 am fost victima unui şoc: l-am
cunoscut pe Cezar Mititelu, filosoful vagabond care se aciua prin căminele
studenţeşti. L-am găzduit şi noi, eu şi colegii de cameră. Din altă cameră, din
corpul C al căminului 6 martie, a
fost arestat în mai ’77. Va trebui ca într-o zi să se scrie povestea sa şi a
angajamentului său existenţial, a tezei de viaţă şi a viziunii sale, toate
absolut ieşite din comun. A
fos singurul om cu adevărat liber pe care l-am întâlnit sau de care i-am auzit
pe alţii vorbind. L-au arestat pentru că nu era încadrat în muncă, acuzat fiind
de aceea de parasitism. Se pare că nu puteau să-l ridice pentru că purta discuţii
libere cu studenţii şi socratiza prin Bucureşti cu oricine apela la el. Era
slab ca o smicea, într-adevăr, nu muncea findcă aprecia că societatea e
burgheză şi, deci, munca la stat sau la oricine altcineva, îl aserveşte pe om.
Mânca la cantinele studenţeşti la bandă, asemenea lui Cioran la Paris. Securistul care l-a anchetat
a pus mâna pe el cercetându-l muşchi cu muşchi, dacă o fi găsit ceva, după care
i-a zis: “De ce nu te angajezi, dom’le,
uite câtă forţă de muncă zace aici!” “Bine, a răspuns Cezar, dar pentru muncă, omul nu are nevoie de forţă, ci
de talent, iar eu sunt lipsit de aşa ceva…» Nu am găsit decât
o singură evocare a sa în Securitatea,
Cezarul şi sfoara de câlţi a lui Elie Wiesel, cartea prietenului Nicolae
Iuga de la Universitatea din Baia Mare. Sub impactul maieutic teribil al lui
Cezărică, după cum i se spunea şi ironic, şi admirativ, m-am apucat de
filosofie sprijinit de Nicu Iuga şi m-am lăsat de poezie. Când am reluat-o, nu
puteam scrie decât clasicizant. Mi-a trebuuit mult să-mi revin. În primaăvara
lui 1977, câştigasem, împreună cu Traian T. Coşovei, amândoi premiul 2, premiul
întâi nu se acordase, la Concursul
Ienăchiţă Văcărescu al Facultăţii de Litere. Premiul nu l-am mai luat nici
eu, nici Traian, fiindcă ne-a pocnit pe toţi cutremurul din 4 martie. Târziu am
ajuns la Cenaclul de Luni unde am
avut o lectură de debut acceptată, dar nu apreciată în mod deosebit şi două
lecturi entuziasmante. Acolo m-am trezit din nou, iar la Universitas mi-am găsit calea. Pentru mine, cu întârzierile acestea
în formare, Universitas, alături de
voi, băieţi şi fete cu 10-14 ani mai tineri, am dat din nou de mine însumi şi
tot în apropierea lui Mircea Martin. Aşadar, dumnealui e călăuza. Volumul de
debut de la Cartea Românească, Spontaneitatea
înţeleasă din 1983, prezintă însă, după cât stătuse la fezandat, poeme mai
vechi, unele trecute prin Cenaclul de
Luni, altele nu. Iluzia continuă,
volumul meu din 1988, e integral un produs Universitas
şi acela mă reprezintă cu adevărat.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,
prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. La
această întrebare am răspuns într-un fel
în rândurile de mai sus. Am vorbit de Petru Mereuţă, de Ion Cristofor, Boghos
Jangosian şi Valentin Tăutu de la Cluj, de Cezar Mititelu, de Mircea Martin şi,
inevitabil, amintesc de Nicolae Manolescu la Bucureşti. Dar adaug că o
influenţă deosebit de stimulatoare a venit din direcţia profesorului de
literatură comparată Cornel Mihai Ionescu. Ne era în primul rând prieten, i se
spunea C.M.I. sau, şi mai familiiar, Cemeilă, iar el se alinta comprimându-şi
numele în Cormion. Şi-a deschis volumul de eseuri Palimpseste cu următorul
motto: “- Călătoriţi prin Levant,
magistre? – Din gând în gând, dilectissime. (Din dialogurile sofistului Cormion
cu un alumn)”. Îl regret nespus de mult, mă doare teribil că a plecat
dintre noi fără să pot realiza cu dânsul un proiect pe care ni-l propusesem
amândoi, şi anume, o carte de discuţii libere despre cultură, despre
literatură, despre omul zilelor noastre în comparaţie cu cel al Scolastici, al
Renaşterii şi al Luminilor. Mi-a trezit acest inefabil cormion gustul pentru poezia medievală, pentru sonetele lui
Michelangelo, ale lui Shakespeare, pentru Gongora şi Quevedo, pentru Miguel de
Unamuno.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea
liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii,
care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi
putere?
5. Nu se mai ştie unde se află puterea, căci o resimţim din toate
direcţiile. Există “puteri fără chip”,
după cum afirmă just curajosul om politic Viktor Orbán care o fi având el anume păcate, dar la capitolul
demnitate a ţării şi a poporului său în
faţa imperialismului ipocrit al altora, dă lecţii. Atacul cel mai dur şi mai
perfid având ca ţintă demnitatea umană îl constituie aşa-zisa corectitudine politică. Adică o
prelungire a comunismului. Alexandr Zinoviev, cel mai lucid politolog sau
filosof al politicului, în opinia mea, un dialectician fără egal, a spus
limpede: “Comunismul e veşnic pentru că
are o stabilitate de cimitir. A rezistat unor asalturi teribile precum atacul
Germaniei naziste asupra Uniunii sovietice”. Dar de ce nu pot oamenii fără
comunism, fără corectitudine politică? Deoarece, o spune tot Zinoviev, “Oamenii şi-au dorit dintotdeauna o
societate în care să se poată comporta unii faţă de alţii ca lupii sau ca
şobolanii. Dar omenirea a avut în acelaşi timp puterea de a ridica în calea
unei asemenea tendinţe baraje solide precum religia, arta, proprietatea. La un
moment dat şi într-un anumit loc, linia de apărare a civilizaţiei s-a rupt!”
Se înţelege că asta s-a întâmplat acum o sută de ani, în octombrie 1917, când
moartea a pătruns în cetate. Iar cetatea comunistă era condusă, spune acelaşi
filosof, nu de o nomenclatură, nu de birocraţie, nu de oligarhie, ci de “şobolanocraţie!” Astăzi Political Correctness îi ajută în primul
rând pe cei puternici şi pe cei fără scrupule. Cei tari în bugete îşi propun o
ţintă, inventează ceva care să dea de înţeles că obstacolul ce le-ar sta în
cale ar fi de natură discriminatorie la adresa nu ştiu cărei minorităţi şi
trebuie eliminat, iar cei fără scrupule, la nevoie, îţi inventează o forţă
agitatorică, zeci de organizaţii nonguvernamentale adverse, totul se pupă
perfect cu mass-media şi ai o propagandă devastatoare în favoarea câinilor
vagabonzi, cu toate că ei au mâncat oameni, iar tu care refuzi să te laşi
mâncat, eşti un prezumtiv nazist şi, dacă eşti gata să faci săpun din
maidanezi, înseamnă că vrei să faci şi din grăsimea anumitor oameni. De adevăr nu mai este
nevoie. Îl vezi pe cel din faţa ta că e negru, ea de asemenea e negresă, îţi
place fata, vrei s-o complimentezi că-i şade bine aşa, ca abanosul, poate doar
ca ciocolata, dar ea, după ce se culcă
cu tine, te poate da în judecată şi chiar o face, că de ce ai iubit-o ca neagră
şi nu ca femelă generică. Tu degeaba îţi iei avocat şi susţii că-ţi plac
brunele, că iaca, în acelaşi timp, blondele manifestă în faţa tribunalului că
le-ai discriminat, că moarte discriminatorului,
după care pleacă şi se tăvălesc tot cu africani. Corectitudinea politică
este criminală în sine prin omiterea, evitarea sau răstălmăcirea adevărului. De
fapt, tot Zinoviev, uite că nu ne trebuie altă autoritate cugetătoare, scria că
în comunism, “realitatea demonstrează în
fiecare clipă că nu e nevoie de ea”. Azi, în zonele supuse
propagandei ideologice corecte politic este exact la fel. Iar în România
puterea politică nu are nicio energie, niciun curaj în faţa nebunilor sau a
scandalagiilor. Tocmai am postat pe Facebook
un articol despre Drepturile nebunilor în
România... Dreptul de a-i ucide pe alţii pe stradă, că nu intervine nicio
măsură legală pentru a stopa fenomenul. Sunt sute de cazuri din ’89 încoace. Am dat exemple numai din august şi septembrie
2017. Oribil ! Observ cu oroare că în societatea noastră actuală,
libertatea e aneseteziată moral şi intelectual. Nu pot să înţeleg cum de se reacţionează, uneori suspect, la
anumite decizii politice minore şi nu la jafuri de proporţii ca devastarea
pădurilor, mizeria de pe străzi, nedreptăţile justiţiei şi ale administraţiei.
Dacă în Franţa sau în Grecia cineva ar fi chemat la parchet un cetăţean care
i-a oferit unui medic un borcan cu miere, oraşul respectiv ar fi fost invadat
de demonstranţi. La noi, la Piteşti,
prin 2014, una sau două femei în vârstă s-au
sinucis din cauza asta. S-au omorât de frică odată convocate la parchet
şi acuzate de dare de mită, borcanul de miere vasăzică, fiindcă există o spaimă
teribilă a omului obişnuit în faţa
oricărei autorităţi. Învăţământul e făcut praf, dar ştiţi ce ai dracului sunt şi câtă putere au inspectorii şcolari? Nu
înţeleg: de ce avem nevoie de inspectorate şcolare, ce fac ele în realitate?
Aud ceva sau mi se pare?... Conchid că oricine are îndrăzneală, lipsă de bun
simţ, suficientă energie ticăloasă poate să facă orice că nu i se întâmplă
nimic! Asta dacă nu are ghinionul ca ieşind de la vreo cârciumă, să dea de un
psihopat cu cuţitul în mână. Aici îndrăzneţul e psihopatul, a făcut ce a vrut,
era liber! Cu ideologiile e la fel, pot să debiteze orice. Nu pot să pricep de
ce nu creşte din rîndurile scriiltoriimii o mişcare de apărare a lui Radu Gyr,
a lui Vintilă Horia şi Mircea Eliade a căror operă şi personalitate sunt
subminate, mânjite, ocultate din pricina unor opţiuni politice din tinereţe.
Radu Gyr a ajuns să fie cvasi-reinterzis în libertate pentru că a scris o
poezie libertară în plin stalinism care i-a atras condamnarea la moarte din
partea celor care au suprimat libertatea. Opţiunile politice din interbelic ale
acelor oameni de cultură sunt de analizat de către specialişti în materie.
Vintilă Horia a realizat interviuri cu cele mai strălucite minţi şi caractere
ale lumii, iar la noi, nişte nulităţi zgomotoase îşi permit să-i marginalizeze
opera, confirmând osânda tribunalelor comuniste din 1946. Laureat al premiilor
Goncourt şi Dante Alighieri, Vintilă Horia a alcătuit o carte extraaordinară: « Călătorie la centrele Pământului, o
anchetă asupra stării actuale a gândirii, a artelor şi ştiinţelor ».
I-a provoca la mărturii pe Gabriel Marcel, Edmund Husserl, Arnold Toynbee,
Federico Fellini, Marshall McLuhan, Werner Heisenberg, Ernst Junger, iar în
România nişte echivalenţi în cultură ai grăjdarilor de la c.a.p.-ul copilăriei
mele încearcă să-l marginalizeze. De ce trebuie să cenzurăm studierea fenomenului legionar?
E ceva acolo care trebuie ascuns ? Din care interese??. Mă aştept ca
intelectualii să nu admită asemenea acte de cenzură şi nici să nu permită
derapajul în ideologizare. Suntem sau nu
liberi? Ne comportăm laş, ca şi cum n-am
fi.
Dar poate că
întrebarea ta vizează implicarea intelectualului în politica actuală. De
multe ori se spune că política noastră
este mizerabilă, e murdară. După cum se comportă şi politicienii, şi analiştii
de la televizor, mereu aceiaşi, cu urlete şi ameninţări, e un iarmaroc al
prostiei, prostului gust şi al mitocăniei. Dar de ce n-au reuşit intelectualii
să facă front sau de ce nu pot acum să-l organizeze? S-ar impune la rândul lor
cu siguranţă ca voce de alt soi decât cele de felul gurii satului cu care convieţuim de când ne
ştim. E adevărat că finanţatorii televiziunilor nu au nevoie de viziune şi nici
de adevăr. S-a lunecat pe nesimţite până aici. Ar fi nevoie de un miliardar
care să investească în mass-media, să mizeze pe valorile reale şi să le
susţină, de un patriot autentic. Să pariem pe dispariţia chefului marelui
public de a se uita la cancanuri? Nu cred că e bine, fiindcă această apucătura
este eternă, poporului îi plac execuţiile. Iar politica românească şi
spectacolul justiţiei se produc conform acestei
însetate dorinţe de bâlci sângeros. De ce s-a extins atât de mult
mahalaua, ca nicăieri, şi n-am ştiut s-o oprim la timp? Iar toată isprava asta
e făcută de forţe fără chip, politicienii noştri vizibili nici nu mai au
importanţă. Ciudat este că împotriva lor, a politicienilor, se protestează
chiar şi atunci când fac evident câte un lucru bun. Există o deficienţă majoră,
şi e numai vina intelectualilor, o carenţă în punctul de comunicare cu masele,
cu poporul. De ce nu s-a produs această conexiune şi ulterior solidaritate? Ei
bine, acest clivaj este intolerabil. Omul obişnuit, dar nu inconştient, poporul
are nevoie de un discurs care să apese pe valorile înţelese de el, pe cele
tradiţionale care îl fac să se simtă în siguranţă. Timp în care intelectualul
nostru, mai ales vedeta, liderul de opinie, preferă discursul sincronizant,
speech-ul uptodate din care ăl de jos nu pricepe nimic. Dar vedeta
intelighenţiei şi-a făcut show-ul, poate pleca.
Eu am optat
pentru un alt soi de civism. Fireşte că am visat şi eu să schimb lumea, dar încasând-o de
câteva ori şi aflându-mă şi-n preajma împărţirii deciziilor în niscai domenii,
mi-am dat seama că singura şansă e să mă limitez la domeniul minimal cu care mă
simt solidar şi să trag cât pot acolo. Aşa că m-am lansat în a face câte
ceva pentru deficienţii de vedere şi pentru alte categorii de dizabilitate în
secundar. Unele tentative mi-au reuşit, altele…
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această
perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Visez să văd
literatura română contemporană solidarizându-se, deci om cu om, pană cu pană,
pentru a promova traduceri şi a le impune din literatura noastră. Cum e posibil
ca un Ismail Kadare să fie cunoscut în toată lumea, iar noi să nu avem aproape
pe nimeni în situaţie similară? L-am citit pe Kadare, nu e cu nimic mai
puternic decât Marin Preda, Dumitru Radu Popescu sau Max Blecher. E clar însă
că decât Gib Mihăiescu şi Liviu Rebreanu e mult mai slab, iar Cărtărescu, cel
din nuvele, e şi el mai bun. Nu am înţeles, Kadare, s-a impus încă din vremea
lui Enver Hoxha!, ceea ce înseamnă că regimul comunist albanez, cel mai dur din
Europa, i-a înţeles valoarea şi l-a susţinut. Eu am o problemă pe care am
discutat-o pe larg cândva cu profesorul Romul Munteanu: factorul de
comunicabilitate al romanului românesc şi de asemenea energia comunicaţională a
promovării. În timpul unei vizite a preşedintelui Iliescu în Columbia, prin
1995-96, delegaţia a ajus la G.G. Márquez. Laueatul premiului Nobel le-a cerut
românilor – consilierul pentru cultură era scriitorul Virgil Tănase prezent în
delegaţie – le-a cerut să-i pună la dispoziţie cinci romane româneşti traduse în engleză sau
spaniolă, iar el le va impune. Unde sunt acele romane? Garantez că Márquez
le-ar fi făcut să circule.
E limpede că deficenţa e la caracter. De ce
s-a dormit în faţa acestei oferte? Idealistul din mine însă crede în literatura
română bazându-se pe revirimentul formidabil al romanului, pe modalităţile
foarte diverse de a-l concepe, pe memorialistica de mare valoare, pe
persistenţa poeziei şi pe curajul deocamdată incipient de a valorifica tot ce
ne iese în cale ca experienţă pentru poveste. Fiindcă să nu uităm teza splendid
ilustrată într-o carte de către acelaşi Márquez: merită “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau
este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Creaţia îşi
alege timpul său fără să întrebe de multe ori. La mine e şi aşa,
şi aşa. Acum, când scriu aceste rânduri, e iminentă apariţia volumului de poeme
“Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă”, a
volumului de inteviuri “Scene, explorări,
condeie”, care sunt sigur că la data publicării dialogului nostru vor fi
deja pe piaţă, dar, în plus, lucrez la romanul “Normalitatea, normalitatea!” pe care sper să-l închei până la
sfârşitul lui 2017. De cum va fi încheiat, mă voi apuca de un altul al cărui
plan îl am deja prin cap.
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii
mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
7 + UNU.
CA-NTR-O OGLINDĂ
Poet!
Asta-i meserie?
Aud că nu e
trecută
mi-a spus ca şef
de gară un prieten
nici în registrul
meseriilor
unde scrie
cinstit
lăutăreşte
tot ce face un
popor
ce construieşte
el
nu figurează
deci
nu există.
Cu toate că
literatură
am mai văzut şi
eu pe unde-am umblat
uite
bunăoară acu vreo
două seri
cînd stăteam pe o
terasă
la o bere.
Şi ajunsesem la
berea a doua
cînd vine unul
urît aşa
şi suspect
mărunt
plin de laţe
care şi-ntinde
mîna:
Ajutaţi-mă
Iisus Hristos şi
Maica Domnului
ajutaţi-mă
să vă dea
sănătate
o monedă măcar
ajutaţi-mă!
Dau să-i arunc în
cap ce mai rămăsese din bere
dar să vezi
tehnică la el:
se trage mai
încolo şi cască gura
drept în punctul
în care ar fi fost să pice berea mea.
La una ca asta
vărs berea şi
ridic halba.
Nu da, zice,
că-ţi scriu şi-o poezie
uite
acu ţi-o scriu!
Şi scoate printre
degete
aşa cum facem noi
băieţii cînd arătăm
mă rog
un vîrf de cretă
scoate:
Îţi fac o poemă
pe loc ţi-o fac!
Şi se tîra cu
creta lui pe sub mese
desenînd cimentul
mişuna în patru
labe
pentru alea
cîteva litere.
Dă-te bă la o
parte să pot citi!
Nu se dădea.
S-ar fi tîrît
înapoi cu burta pe piatră
să şteargă tot ce
scrisese.
Dar l-am sculat
cu prima monedă
am dat-o de-a
dura
a alergat
sprinten după ea
pe a doua a
prins-o din zbor
pe a treia
tot ca la început
a căscat gura
ceva mai spre stînga
şi a înşfăcat-o
din văzduh
în dinţi.
Am scos cuţitul
ca să pot citi
şi ca să-mi
placă.
Îl strîngeam în
mînă cu putere.
Dar n-am putut
citi pînă la capăt
mă împiedicau ale
dracului
vreo şase-şapte
lacrimi
nu mai multe.
Le-am şters cu
mîna în care strîngeam cuţitul
şi am văzut
cuvintele necitite oglindindu-se în lamă
dar ăla între
timp
cu meseria lui
nemaivăzută
dispăruse.
AŞTEPTAREA
Au mai făcut-o şi alţii
La marginea deşertului
Aşteptând
Preţ de mai multe veacuri
Şi n-au înnebunit.
Dar eu am de gând să înnebunesc
Ca s-o pot iubi pe Amfisa
După bunul meu plac
Fără ca vreun vânt de-al pustiei
Să-mi poată scoate ochii pentru
asta.
Să dau de-a dura cu toate
rotunjimile ei
Cu privirile acelea ruginii
Să storc din trupul ei toate
închipuirile.
Din trup
Pentru că din mintea ei de femeie
s-au suit pe mine atâtea fantasme.
Gura lor mi-a căutat părţile umede
Ca să mă sugă până la capăt
Să soarbă totul
Şi să mă lase aură-n jurul unui nume
Singuratic
în picioare
De forma fostului sânge
Care suia spre cer.
MULŢIMI
Am condus o vreme
o sumă de oameni
Se zice c-ar fi
fost mulţi.
Numai că erau din
cei mai puţin întregi
Chinuiţi de ei
înşişi
Că de ce?
Că din care
pricină?
Că până când?...
Că le lipseşte o
mână
O-ncurajare
Un ochi
O iubită
O mie de lei ca
să fie fericiti...
Ba norocul le
lipseşte
Apoi o zi din
calendar
O umbră în plus.
Că de ce nu le
dau eu?
Umbre n-oi fi
având de unde
Dar...
Dar femei le-am
adus.
Le-au ţinut
predici:
Că de ce se culcă
ele pe bani
În loc să-i
iubească pe ei
Aşa cum or fi
fiind
Că şi-ar face şi
ele pomană...
Alea au zburat ca
din puşcă
Lăsându-i
s-adulmece-n aer
Nourii lor de
parfum.
Am tras de ei
spre dreapta
Apoi înainte
Pe urmă spre
stânga.
M-am înhămat
la-ntreaga adunare
Târând-o încet în
susul dealului.
M-au oprit
urletele din urmă:
Că-i doare capul
Că nu-i de
demnitatea lor...
I-am lăsat să
lunece în vale
Să se-odihnească
Au adormit pe loc
Şi-au tot dormit
Iar dacă n-aş fi
împuşcat vreo câţiva dintre ei
Ca ceilalţi să
ridice măcar capul
Ar fi crăpat cu
toţii în somn.
O ALTĂ LECTURĂ
Vine
după toate semnele sfârşitul.
Vine câtă vreme ne obligă
Să-l citim pe unul mărunt
Şi orb care scrie doar ce aude.
Şi ce să pricepi tu de la ăsta
Care scrie ce a fost înainte în cap
şi la alţii
Iar acum mocnesc şi la el
Fleacuri nevăzute
Vorbe atârnate
Pe care le înşiră numărându-le pe
degete:
Apă, vis, varză, cer,
Boală, fum, câini, mamă, tată
Şi ce mai are el pe acasă.
Poate oricine trecând pe acolo
Să-l întărâte cu orice
Cu fumul de ţigară
Cu cântece şi cu miresme
Cu funigei pe la nas.
El scrie.
Şade-n cur înaintea lumii
Mângâie bucăţele din ea
Crezând că a pus mîna pe comoară.
Şi-ţi trânteşte în faţă femei ce
nici nu există
Dar lângă care ai vrea să rămâi
Ca să le sugi toate culorile.
Au ochi albaştri
Ce coboară doi câte doi
Ca nişte viermi de mătase pe tine
Şi nu ştiu ce-ţi fac amândoi până la
urmmă
Că mătase ajungi şi tu
Foşnitoare
În toate palele de vânt.
Şi acoperi
Numai orbul ştie ce acoperi
Că el umblă pe sub mătasea aia
Cu degetele cu care l-a citit pe Don
Quijote
De nu-ţi mai vine să faci nimic
Decât să taci şi să asculţi.
PÂNĂ LA CINCI
Declaraţia
dumitale nu are nicio legătură
Cu ceea ce a
fost.
Ceea ce este
Nu e treaba
noastră.
Vrem adevărul
Numai adevărul!
Şi dacă nu vrei
să ni-l spui pe gură
Ţi-l scoatem noi
pe nas!
Şapte ani îţi dau
Dacă nu ne spui
ceea ce ştim
Şi ştii prea bine
şi tu.
Dar vrem s-auzim
totul de la tine!
Sunt totuşi mai
multe adevăruri.
Doar ieri mergând
pe stradă
Am întâlnit vreo
opt...
E unul singur
Ţi-o spun eu
dac-ai uitat:
Adevărul din
rugăciunea aia de grup
ai recitat-o în
faţa lor
ai complici!
Bine dar era un
poem,
Cu vântul palid
al periferiei
Cu asfinţitul
legănat de palele lui...
Ce poem poate fi
ăla
Când la fiecare
şase fraze
Strigaţi cu toţii
Amin
Când rostiţi
facă-se voia nu ştiu cui
După fiecare
refren?
Adevărul!
Număr până la
cinci!
Altfel
Şapte ani iei de
la mine.
Unu!
A fost odată un
tren
La nouă seara şi
treisprezece minute
Atunci pleca
Dar el şi
venea...
Doi!
Când l-au
executat
Nu a tras unul
singur
Erau cel puţin
şase acolo
Iar tatăl meu...
Trei!
Atunci
La cununie
Ea a vrut să
spună adevărul
Că mă iubeşte
Dar n-au lăsat-o.
I-au cerut să
răspundă prin da sau nu...
Patru!
Iar poemul de
acum
Întrebaţi-i şi pe ei
Prin el voiam să
eliberez tot adevărul...
Cum?
prin rugăciunea
aia?
Cinci! Umflaţi-l!
04.10.2017, Tisa de Prahova
