„Dar parcă cel mai aproape, cele mai multe
coate le-am primit de la optzecişti. Fiindcă le iese de minune vieţuirea în
carne oase şi poezie.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Între destin şi opţiune a fost, cred, uitată, o
noţiune esenţială: aceea de Providenţă, de Dumnezeire. Pentru că nici destinul
nu prea e destin, e mai mult o veche încredinţare în cursul natural al
evenimentelor, sau, şi mai nepotrivit pentru era modernă, o atitudine stoică.
Traiectoria pe care o urmează un scriitor însă nu
poate fi încadrat nici în sfera opţiunii; sau, dacă gândesc mai departe, ceea
ce ţine de opţiune este evoluţia, avansul, mersul înainte pe un anumit drum.
deci opţiunea slujeşte numai cauza. Nu am ales să scriu, pentru că nu am văzut
nicăieri ursitele cu tipsii de argint pe care erau înşiruite obiecte din acelea
care dau numele unor meserii. Nu! dar din momentul în care am conştientizat, a trebuit
să şi hotărăsc o evoluţie, o anihilare sau pur şi simplu „bălăcitul în aceleaşi
ape”.
Opţiunea este un termen nepotrivit însă pentru a
fi pus în relaţie cu împlinirea unei vocaţii. Iar destinul, un termen prea vag.
Prin urmare, neştiind de ce suntem în stare, noi, poeţii, vom pune eşecurile pe
seama destinului, tocmai pentru ca îndeplinirile să pară încununarea unor
opţiuni.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte ?
2/3. Debutul meu s-a petrecut cu mult mai devreme
decât chiar debutul unei muze în imaginaţia unui huligan; pe o pagină de ziar
dintr-un oraş cu recunoscute merite istorice şi culturale, ziarul Crai Nou din
Suceava.
Eu m-aş fi aşteptat la mult mai puţin. Profesorul
şi istoricul literar Nicolae Cârlan mă întâlnea atunci pentru prima oară, în
chip smerit şi uşor ascuns după fustele mamei (care, între noi fie vorba, nu
mai reuşeau să acopere decât evidentul şi nicidecum intenţiile creatoare).Am
intrat în redacţia revistei Bucovina literară fără măcar nici un text cu mine,
lumea trebuia să mă creadă pe cuvânt că scriu, şi că nu publicasem până atunci
nici măcar un cuvânt în revista şcolii (era frustrant pentru o elevă de liceu
care scrisese, în urma unei teze la limba română, un poem „Antiluceafărul”).
Apoi au urmat cunoştinţe şi mirări de bine, premii
la festivaluri literare din ţară şi câteva prietenii despre Mircea Cărtărescu
însuşi ar fi scris în orbitoarele lui.
Debutul cel Mare însă a semănat un pic cu o joacă,
deşi n-a fost aşa conceput. Unii au spus că „am izbucnit” dar eu ştiu că a fost
mocnit cu mult înainte, şi că aşa a trebuit să fie: Amadiada volumul ieşean la editura Princeps, şi eva nimănui- volumul Bucureştean la
Vinea. Aş fi putut să îi pun degetul la gură uneia dintre cele două cărţi, dar
cum ele, numai două, sunt Sfânta şi profana mea Treime, le-am lăsat în pace în
braţele cititorilor.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. De ce ţi-e frică de aceea nu scapi, spune
românaşul, însă mie mi-a ieşit de minune fuga de Nichita. Primul poet care a
tras de semnalul de alarmă în trenul în care mă aflu a fost el, vorbăreţ şi
certăreţ cam pe când aveam şaisprezece - şaptesprezece ani.
Mi-a fost teamă de necuvinte, de brandul
nichitastănescian, aşa încât mi-am impus detaşarea de poetica lui. Şi de atunci
nu se poate indica vreo asemănare prea dureroasă a poemelor mele cu ale lui.
Desigur că, până la manieră există schimbări de registre, de stiluri, care nu
pot fi evitate atunci când scrii şi citeşti simultan, şi mai ales când citeşti
conştient şi vizitezi neinvitat inimile poeziilor.
Dar parcă cel mai aproape, cele mai multe coate
le-am primit de la optzecişti. Fiindcă le iese de minune vieţuirea în carne
oase şi poezie. Virgil Mazilescu, Mariana Marin, şi până la Nichita Danilov astăzi,
toţi sunt cei mai mari poeţi. Fără să influenţeze, autoritatea lor literară se
simte încă asupra generaţiei mele, şi cred că, ale lor sunt până şi prieteniile
literare de astăzi, dintre mai tinerii poeţi.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Cetăţean, scriitor şi putere, o triadă
potrivită pentru o dezbatere de noapte, pe un post de televiziune. În calitate
de cetăţean m-ar preocupa orele de somn contra unei asemenea emisiuni. Ca
scriitor, aş putea să plec, cu tot cu laptop, într-o cameră în care nu există
televizor. Ca putere? aş putea suna pentru a intra în direct.
Dar ce folos, cum să poţi fi un cetăţean scriitor
puternic?(am evitat orice răspuns concret pentru că cele trei calităţi mi le
voi atribui după ce voi fi citit toată poezia din lume).
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Secolul XXI, literatura se prezintă în toalete
lejere, mai renunţă la blugi, îşi poartă din când în când rochiile înflorate,
de care ochiul cititorului are atâta nevoie.
Nu cunosc, în nici un alt timp, atât de mult
spaţiu cât am alocat noi astăzi scriiturii. Burse internaţionale, colocvii
organizate pe generaţii şi teme, simpozioane, premii uneori destul de
consistente. Editurile importante din România au chiar pagini de internet unde
mi-ar fi greu să nu găsesc cartea dorită.
Mai mult, mi s-a pus la dispoziţie, am în
garderoba proprie toate cuvintele limbii române şi deschiderea de a le folosi
în combinaţiile cele mai trăznite. Titlurile şocante umplu rafturile magazinelor
şi pensionarii nu se mai miră. Şi totuşi liceenii se opresc la Nichita şi
Sorescu, la Teama de literatură a Anei Blandiana, după care trec direct la
vizionarea filmului „Amurg”.
Mi-aş fi dorit ca literatura noastră să fie şi a
mea. Să o iau cu mine la facultate, să împletesc şi să croşetez la ea când
plouă şi curtea căminului studenţesc nu poate fi traversată decât într-un poem
bine scris. Dar deocamdată tot ce scriem trebuie să crească, aşa ca un copil
născut prematur şi incubat, pe când braţele mamei lui, calde încă, leagănă în
somn ceva uşor şi nevăzut.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Cel mai anume timp al creaţiei este acela în
care pot să scriu, în care mintea mea se închide ca heliul dintr-un balon şi se
înalţă cu neruşinare până la primul strat de nori.
Când sting toate luminile şi abia se zăreşte în
cameră, lumina artificială şi zgomotul pe care calculatorul îl face îmi
învelesc liniştea ca un turban, capul unui călător obosit.
Poţi să scrii când toate celelalte lucruri au fost
pierdute din vedere, când tatăl tău se micşorează până când părăseşte camera,
când nu te mai înduioşează aproape nimic, şi nici la sinucidere nu ai chef să
te gândeşti. Când nu crezi în ea.
Programul scriitorului seamănă cu programul zilnic
al tuturor celorlalţi, numai cu al lui nu. Răspunde la telefoane, dă curs
invitaţiilor prietenilor, onorează pauzele de cafea şi umblă prin librării după
creioane.
Mai târziu îşi aduce copilul de la şcoală,
pregăteşte un fel de mâncare cu nelipsitul ajutor al microundelor, şi mai ales,
mai ales se roagă să doarmă cât mai mult la amiază pruncul: poate, Doamne, să scriu şi eu astăzi, că
demult nu m-am mai văzut la chip.
2008,
Bucureşti
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
O femeie frumoasă
o femeie frumoasă
adoarme întotdeauna
pe burtă strivind două mere (coapte)
prietenii ei umblă goi pe străzi cu amprentele ei
pe umerii lor la
vedere
cu gurile adânci
neasemuit de adânci în care
se cade ca-ntr-un
canal încălzit
și-acolo
cerșetori fumează fân și buchete de păpădii
și degetele și le
fumează până la palmă
acest poem este
continuarea unui astfel de somn
când îmi țin
sânii în pumni
când picioarele mele desenează forțat un alfabet
pe cearșaf
dacă toți
bărbații din lume s-ar prinde de mâini
și-ar face podul
ar
ajunge să
construiască o catedrală
să impună un cult
nou dar în somnul unei femei frumoase
apocalipsa e
când s-a scurs tot zahărul
din merele coapte
2011, Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu