Anda Rotaru

« Cu cât primesc mai multe semne că un drum e blocat, sau se destramă, am încrederea şi dorinţa să înaintez. »

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Nu ştiu dacă în cazul poeziei se poate vorbi foarte obiectiv despre vreo opţiune. M-am simţit de multe ori privată de opţiune - înţeleasă ca posibilitate voluntară de alegere a momentului în care voi scrie sau a momentului în care voi publica. Sau, şi mai mult, a vreunei dorinţe de a controla ceea ce urma să se întâmple. Am ştiut însă de la o vârstă la care nu ştiam nici să scriu, undeva pe la 6 ani, că există o forţă aproape atroce în mine. Nu i-am găsit sensul decât după multe eşecuri, conştientizate datorită faptului că ajungeam prea uşor la o anumită performanţă. Puneam egal între eşec şi ceea ce obţineam prea repede. Mi s-a întâmplat până în adolescenţă să mi se pară că-mi place să pictez şi să cânt la chitară. La primele semne pozitive din partea celorlalţi, entuziaşti că “eu mi-am găsit drumul”, băteam în retragere. Nu mi-a plăcut să ajung repede şi uşor, undeva. Mă plictiseau laudele, mă scârbeau alteori. Iar forţa aceea din mine, încă neînţeleasă şi neexploatată, pentru că nu-i găsisem originile, mă speria. Şi, în plus, am o latură oarecum inumană, care-mi face bine în momentele în care lucrurile din jur se prăbuşesc. Mă fac să înaintez. Cu cât primesc mai multe semne că un drum e blocat, sau se destramă, am încrederea şi dorinţa să înaintez. De abia atunci găsesc un sens forţei, de a pune lucrurile în mişcare. Iar inspiraţia şi poezia apar doar atunci când nu mai e aproape nimic de adăugat haosului.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Nu am ştiut că voi debuta cu adevărat decât în momentul în care mi-a fost ruşine să mai ies pe stradă. Apăruseră primele poeme şi câteva cuvinte în “Ziua literară”, datorită bunăvoinţei lui Marian Drăghici. Am mers cu maşina unui prieten în ziua aceea prin oraş, ca să nu fiu văzută. Mă simţeam de parcă aş fi pozat în vreo revistă pentru bărbaţi. E  terifiantă senzaţia că ceva foarte intim, e văzut de atâţia ochi străini. Umilitoare. Nu simţi nici o plăcere că ai debutat.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

S-a întâmplat, aşa cum toate lucrurile pe care le aştept nu vin, iar cele pe care nu le aştept, se întâmplă. Am învăţat să nu mai am încredere în ce vreau, ci să am încredere că îşi găsesc lucrurile bune sau rele, o cale de a apărea. Povestea cu debutul editorial e frumoasă. Am fost la prima ediţie  a programului de Creative Writing de la Râşca, unde l-am avut profesor de scriere creativă pe Adi Urmanov. Am fost selectată să public la Vinea, în urma acestui program, şi la o lună şi jumătate, debutam. “Într-un pat sub cearşaful alb”, Editura Vinea, 2005, o  carte scrisă într-o lună, întoarsă în Bucureşti, cu un entuziasm peste puteri.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În general, ca să scriu, trebuie să existe un dezechilibru. Oarecum sufăr când totul e liniar şi nu am în vene acea dulce stare bolnăvicioasă a nestatorniciei şi imprevizibilului. Înainte scriam pentru că simţeam ce vedeam, alteori pentru că miroseam ce vedeam, alteori pentru că vedeam ce gustam. În timp, am observat că mi-am mai schimbat obiceiurile, unele s-au mai rafinat, altele s-au tocit. Dar, în general, scriu când apare o voce, când ameţesc din cauza dioxidului uman, când îmi rămâne mult timp întipărită textura unei pieli, când mă simt liberă să mă întorc sau să mă proiectez într-un anumit timp. Şi când mă pot apropia de cineva, pentru că deja m-am desprins.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Am un simţ civic la fel de dezvoltat ca o potârniche. Dacă lumea contemporană are probleme cu conştiinţa şi puterea şi politica etc., prefer să nu mă pun în pielea lumii, nu o înţeleg. Aşa cum nu înţeleg nimic din ce e legat de birocraţie, politică, putere. Nu pentru asta m-am născut. Să le facă cei care se pricep la ele. Îmi lipseşte simţul acesta. În rest, gândesc voluntar, când şi unde pot, cât mai libertin şi nediscriminativ cu putinţă. Şi cred că totul e posibil şi reversibil. Pot ţipa şi în gând.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

E ca o roată mare, mare, plină cu de toate: de la saltimbanci, la cerşetori şi sclavi. Mai sunt şi cavaleri şi prinţese, poate şi câte-un urs polar. Unii-s alfa, alţii umblă în şatră. Literatura română încă se scrie. Iar dacă încă se scrie, are încă şanse să-şi aştepte destinul sau să-l provoace. Cu riscurile de rigoare.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu există un timp anume pentru nimic. Nici pentru a te îndrăgosti, nici pentru a te căsători, şi mai ales în cazul creaţiei. Am încercat într-o perioadă să scriu pentru că ştim ce urma să scriu, vedeam imaginile pe care urma să le descriu, simţeam atmosfera. Dar când scriam ieşeau numai monstruozităţi. Am experimentat timp de 3 săptămâni o stare de “retard” creativ. Indiferent că stăteam de dimineaţă până seara în faţa unei foi, nu ieşea nimic. Şi la sfârşitul zilei eram obosită, nervoasă, panicată, temătoare. Ca un om care a scăpat de o dependenţă şi se întreabă dacă oare va mai deveni încă o dată dependent.  E o stare de frică şi e urâtă. Deci din punctul meu de vedere nu cred că la poeţi există vreun program. Simt însă o atenuare a dezechilibrului, pe an ce trece. Acesta se instaurează mai greu, dar brusc, şi trece mai uşor. Ca şi cum ai fost îndrăgostit de aceeaşi persoană de atâtea ori, încât te trezeşti la viaţă doar ca să o mai vezi o zi, două, apoi să-i spui iar la revedere.

Faculataiv :

7+Unu. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Mese

respirăm uşor. mă aşezi la o masă lungă de unde nimeni nu se ridică. stăm cu capetele plecate.

ne chemi aici în fiecare zi, ne spui să bem, să prindem puteri.

decojeşti rădăcini care cresc sub apă, pe care nu le-am mai văzut.

ni le întinzi şi roadem din ele.

ne alungi seara.

îţi dau doar ţie. lasă-mă să te chem ori de câte ori vreau, să te aşez la o masă lungă,

de unde nimeni nu se ridică. e întuneric din când în când. să fim nişte străini fără

înfăţişare, să trecem unii pe lângă alţii uşor. să rămânem aşa mult timp

ori de câte ori aud chemarea, mă îndepărtez. îmi aduc aminte o seară

când stăteam pe marginea unei ape şi peştii pluteau morţi la suprafaţă.

(îi chemai la tine, să se aşeze la o masă lungă, de unde nimeni nu se ridică)

închideam ochii să nu te văd. treceai pe lângă mine

mai repede decât ei, străbăteai de la un capăt la altul iazul.

te scufundai când se făcea întuneric.

reveneai pe ascuns, când eu stăteam de partea cealaltă a zidurilor

aveam un lemn sub cap și oamenii mă priveau de aproape

Bucureşti, 2010