Mihai Gălăţanu

 
 „Nu cred că e om în cetate acela care ezită să îşi asume o funcţie publică...”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Sînt, uneori, opţiuni minimale. Atunci când liberul arbitru e zero. De exemplu, o întâmplare de curând trăită: moartea mamei mele. Destinul, nu-i aşa? Ai, însă, o şansă: să transformi aceste întâmplări pe care n-ai încotro, trebuie să le trăieşti, în experienţe fundamentale ale sufletului tău asimilate, transformate în substanţă sufletească aparţinând organic spiritului tău.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Greu de spus: Primele semnalări îi aparţin, în 1980, lui Geo dumitrescu. Cel care mi-a publicat doar framente de poeme. Primul, însă, care mi-a publicat un poem întreg /ulterior, mai multe, a fost Emil Brumaru, în revista CRONICA. Dar cel a făcut un grupaj, a scris deasupra DEBUT, a fost, neîndoios, Alex. Ştefănescu. Apoi, în volum, în 1987, la editura LITERA, cu volumul STIRI DESPRE MINE. De scris, însă, am început să scriu de la 8 ani. Dovadă a preocupărilor mele literare stă prima mea diplomă cu PREMIUL I la un FESTIVAL LITERAR NATIONAL, în vacanta dintre clasa a doua si a treia. Împlinisem, deja, opt ani – si mergeam pe 9. Va trebui cindva sa scriu mai pe larg despre asta caci e o aventură. Eram în tabără la Ştefeşti-Prahova. Eram foaarte mic, iar asta era prima mea plecare într-o tabără, la munte cel puţin. La Ştefeşti sînt o groază de livezi, iar noi, copiii, care nu aveam cum să ne săturăm cu masa cam cărpănoasă care ne era dată, ne urcam mereu în pomi. Aşa se face că eram mai toată ziulica prin pomişorii înalţi, adumbriţi & adumbrind. Meri. Şi pruni. În completarea mesei insuficiente, ne repezeam în fructe. Cel mai mult îmi plăceau prunele. Fie, însă, am mâncat prea multe, fie una, poate mai „fanată”, mi-a făcut rău, că, iată, într-una dintre zile, m-a lovit o cufureală crâncenă.  M-am trezit bolnav, cu febră. Cînd s-au anunţat premiile, am fost foarte abătut. Ratasem totul. Premiul trei se dusese pe apa Sâmbetei. Premiul doi, la fel: tocmai acum apucase pe aceeaşi pantă, pe aceeaşi cale. Se ducea pe apa tuturor zilelor, nu numai cea a sâmbetei. Când, aproape terminându-se festivitatea, mi-am auzit numele. Abia mă mai ţineam pe picioare. Luasem, deja, nişte pastile, pe care le găsisem prin geantă. Şi, acum, premiul întâi al taberei naţionale de elevi de la Ştefeşti-Prahova, se îndreaptă către un elev de opt ani, care, tocmai, a trecut din clasa a doua în a treia, pe care o va şi începe peste o lună, după această vacanţă de vară în care ne găsim. Este din Galaţi, de la Şcoala Generală nr. 28, cea mai bună şcoală a oraşului, care, sîntem convinşi, peste vreme, îi va purta şi numele: Mihail Gălăţanu. Am înlemnit. Am înmărmurit. Au începe să-mi curgă lacrimile. Şiroi. Otova. Pe obraz. Plângeam în hohote. Ca un tâmpit. Ca un idiot. Fără şir. Fără noimă. Faţa mi se înroşise. Atunci am dus mâna la turul pantalonilor. Era ceva ud. Moale. Lipicios. Nu putusem să mă mai ţin. Mă scăpasem pe mine. Febra îmi înroşise şi mai rău capul. Nasul. Eram roşu ca racu. Aveam febră 39. Şi, atunci, m-am îndreptat spre careul pe care îl făcuseră elevii. Toţi aplaudau. Inclusiv profesorii. Profesorii îmi surîdeau. Am luat, cu un gest nesigur, diploma. E o diplomă albastră. O am şi acum. Pe ea sînt rachete ale „Cutezătorilor”. Mama a înrămat-o, ulterior. Rama a căzut, iar geamul s-a spart. Mama a murit. Între timp. Mai am doar diploma. Ea s-a îngălbenit, între timp. Mâinile mi se bălăngăneau. Eram terminat de emoţie. Şi, probabil, miroseam îngrozitor. Puţeam. Atunci, dintr-o dată, am căzut din picioare. Am leşinat. Am să povestesc totul pe larg, mai târziu. Poate într-o proză. Una care să se cheme: „Marele premiu”.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Alex. Ştefănescu a fost cel care m-a îndemnat să public la LITERA. Acolo era mai multa libertate. Iar Radu Albala a fost redactorul care s-a ocupat de carte.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Dimitrie Lupu: maestrul de necontestat, mai corect indrumătorul meu pe cale. Apoi, Alex. Ştefănescu. În aceeaşi ordine a importanţei, Dan-Silviu Boerescu şi Gheorghe Grigurcu.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Raportul dintre scriitor şi putere nu este unul fix, imuabil. Este unul în continuă schimbare, prefacere. Nu cred că e om în cetate acela care ezită să îşi asume o funcţie publică. Sigur că acest lucru depinde şi de perioadele istorice. E mult mai greu să îţi asumi aşa ceva în vremea unei dictaturi. Dar, chiar şi atunci, poţi fi journalist. Şi asta e o ATITUDINE.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Istoria literaturii, după 1990-2000, rămine de regîndit. Cum Dan-Silviu Boerescu pare să fi renunţat să publice DICŢIONARUL DE SCRIITORI al său, rămîne o şansă pentru, să zicem, Daniel-Cristea Enache sau, cine ştie, altcineva. Oricum, vorbim de o operă de cel puţin douăzeci de ani. Poţi să te apuci de ea pînă la 35 de ani, dar, dacă te apuci la 45, s-ar putea să nu o mai termini, cine ştie…

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu, timp de creaţie e întotdeauna. E drept, în primii ani după Revoluţie nu prea era vreme de literatură, ci de gazetărie. Şi, eventual, de politică.

Noi cărţi vor apărea în 2009.

Una dintre ele, la PARALELA 45, va fi de eseu (întrucîtva, filosofic), DESPRE ARTĂ, MISTICISM & NEBUNIE.

Alta, probabil, la TRITONIC, o carte alchimică, ELIXIRUL.

Şi, la CONTEMPORANUL/EUROPRESS GRUP, o alta.

Am definitivat şi o carte de poezie, despre CIOPLITORUL DE MĂŞTI.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

7 + UNU. Mă reprezintă cîteva poeme, mai cu seamă: NU VOI MURI DIN CAUZA MORŢII MELE, SPITALUL INIMII DE MAMĂ (EU AM FOST PRIMUL BĂRBAT AL MAMEI MELE), LUNATICII, TREI CEAPRAZARI ŞI-UN CÎINE VERDE, ŞCHIOP sau MIREASA TUTUROR, LUMEA AMĂGITORULUI, ÎMPOTRIVA MORŢII MAMEI MELE…

EU, CÎND ÎNVII, ÎNVII BINE

1. Am de obicei să mă scol din morţi cu pămînt cu tot

Eu, cînd învii, învii bine,

Învii cu toată fiinţa

Am de obicei să mă scol din morţi cu pămînt cu tot

Cînd aud Numele Dumnezeului meu

Învii somnoros cu fiecare articulaţie

Mă ridic din pămînt şi mă scutur

Brrr, mă scutur de toată încremeneala şi amorţeala morţii

Îmi sar viermii din gură

Şi pleoapele mi se scutură de pămînt ca de diavol

2. De şapte ori mai puternic şi mai frumos

Înviez de şapte ori mai puternic şi mai frumos

Sînt altcineva

Sînt deja altcineva

Sînt înviatul Dumnezeului Meu care mă iubeşte ca pe Ochii Lui din Cap

Deşi nu ştiu unde este Capul Său

Şi nu L-am văzut niciodată

Dar trebuie că eu sînt

Şi ne iubim atît de mult, eu şi Dumnezeul Meu, eu şi Savaotul Meu

Că nici nu mai încape frică

Şi că însăşi dragostea dintre bărbat şi femeie păleşte

Bucureşti, 2008