Liviu Georgescu

 

„Pentru mine scrisul era o lume care deschidea uşi secrete spre alte tărâmuri pe cât de mirifice pe atât de reale. Scriam când apucam, eram student la medicină, timpul meu era limitat. Diferite împrejurări m-au făcut să nu public, am scris şi asta a fost de ajuns. Am fost întotdeauna foarte exigent cu ceea ce am făcut. Aveam sentimentul că trebuie să mai aştept. Actul creaţiei l-am considerat mai important şi simţeam poate instinctiv că destinul îşi are cursul lui.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ? 2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte ?

     1.2.3. Am început să scriu încă din liceu. Făcusem cunoştinţă cu marii noştri poeţi şi poezia mă ridica la un alt nivel de simţire şi contemplare a lumii. Poezia are afinităţi cu muzica iar noi asta făceam, eram la un liceu de muzică. Colegul meu Andrei Dorin, fiul traducătorului din engleză, Tudor Dorin, mi-a zis într-o zi : “Hai să scriem şi noi”. Şi acest îndemn a fost poate un semn al destinului care s-a altoit imediat pe un pământ fertil, care era opţiunea mea. Apoi, după ce am intrat la facultatea de medicină, am continuat să scriu. Am început să frecventez „Cenaclul de Luni”.       

      Pentru mine scrisul era o lume care deschidea uşi secrete spre alte tărâmuri pe cât de mirifice pe atât de reale. Scriam când apucam, eram student la medicină, timpul meu era limitat. Diferite împrejurări m-au făcut să nu public, am scris şi asta a fost de ajuns. Am fost întotdeauna foarte exigent cu ceea ce am făcut. Aveam sentimentul că trebuie să mai aştept. Actul creaţiei l-am considerat mai important şi simţeam poate instinctiv că destinul îşi are cursul lui.     

      Destinul a avut o cotitură esenţială în 1990 când am plecat în SUA. Aici mi-am continuat meseria de medic şi am continuat să scriu. Am debutat cu versuri la New York în revista „Lumină Lină”, redactor şef M.N. Rusu. Am adunat materialul din care am început să îmi alcătuiesc volumele. Am distrus mai multe variante. Voiam ca debutul editorial să mă reprezinte în toată această prelungită căutare. Am apărut în sfârşit cu volumul Călăuza în seria „La Steaua. Poeţi Optzecişti.” iniţiată şi coordonată de Gellu Dorian, apariţie care s-a dovedit cu noroc. Nicolae Manolescu a scris prefaţa. Volumul a luat premiul de debut „Mihai Eminescu”. Conjunctura stelelor s-a arătat favorabilă, contextul faptic, la fel. Voinţa mea, activată. Debutul din 2000 a adus după sine belşug, multe versuri au început să se ordoneze în volume. Au urmat Solaris; Ochiul Miriapod; Orologiul cu Statui; Piatră şi Lumină; Transatlantice; Zbor în cursa de cristal/Flight inside a Crystal Trap (bilingv). Deci se poate spune că destinul şi opţiunea au jucat un rol deopotrivă de activ şi s-au împletit armonios, cel puţin aşa cred, rămâne de văzut.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

     4. Bineînţeles, crezând până la un anumit punct în conceptul Freudian al copilăriei ca element decisiv al plămădirii subconştientului şi comportamentului ulterioare, iar eu aş merge mai departe şi aş apune chiar şi al conştiinţei, pot afirma că anii copilăriei au fost decisivi într-o anumită măsură în a-mi imprima un profil personal. În al doilea rând a fost contactul cu marii scriitori, români şi universali, Dostoievski, Kafka, Gogol, Thomas Mann, expresioniştii germani, simboliştii francezi. Concret, de la poetul şi excelentul traducător C.D. Zeletin am deprins elemente de tehnică poetică. Participarea mea la „Cenaclul de Luni”, contactul cu tinerii entuziaşti şi cu marele critic şi istoric literar Nicolae Manolescu, care voiau să dea o nouă faţă literaturii, m-au impulsionat în mod deosebit. Dar au fost şi alte personalităţi puternice ale literaturii care şi-au lăsat urmele undeva adânc în mine.

     Să nu ignorăm formarea mea ca muzician la liceul de muzică şi întâlnirea cu marea muzică şi marii oameni de cultură şi operele lor, în general, apoi formarea mea ca medic, care toate au fost decisive pentru modularea mea ca sensibilitate, inteligenţă şi atitudine faţă de existenţă şi text. Dintre compozitori aş nota pe Bach, preferatul meu, alţi compozitori baroci ca Vivaldi, Rameau, Corelli, apoi clasicii Mozart şi Beethoven, romanticul Brahms, apoi Wagner, Mahler, impresioniştii francezi, Debussy, Ravel, apoi Stravinski, Prokofiev, menţionându-i pe cei mai aproape de sufletul meu. Nu pot ignora şi ceva din muzica rock: vechiul Genesis, cel de început, Yes, Pink Floyd. Pictori ca Fra Angelico, Botticelli, Leonardo, Dürer, Bosch, El Greco, Cézanne, van Gogh, Matisse, Picasso, Dali. Apoi au fost marii cieaşti: Tarkovsky, Antonioni, Kurosawa, Felini, Mihalkov. Împletirea muzicii cu poezia şi artele vizuale, a metafizicii cu lumea tangibilă în filmele lui Tarkovski sunt modele pentru creaţia stratificată, complexă. Dintre personalităţile universale româneşti cred că Enescu şi Brâncuşi m-au influenţat foarte mult, fiind într-adevăr mari personalităţi ale culturii europene şi universale.

     Plecarea în America şi viaţa de medic a avut de asemenea un impact major. În America poţi reuşi şi pe cont propriu, prin propria valoare. A trebuit să iau totul de la capăt, rezidenţa de medicină internă, trei ani la Montefiore Medical Center al Universităţii Albert Einstein şi supra-specializarea la spitalele Universităţii Cornell din New York. Am făcut practică de spital dură, cu experienţe multiple în diverse departamente, reanimare, boli coronariene, SIDA -- un atlas sumbru de boli infecţioase. Manifestările bolii şi implicaţiile umane pot fi traumatice, dacă nu la suprafaţă, undeva în subconştient. Contactul cu tipologiile umane, cu suferinţa şi moartea, cu experienţe inedite, la limite existenţiale, te face mai profund, mai bogat. Scriitorul adevărat simte mai adânc răul şi împreună cu doctorul îl exorcizează.

      Scrisul direct în engleză îmi influenţează creaţia. Limba în care scrii are o personalitate proprie, şi nefiind dictatorială, are spiritul ei specific care te ia în vârtejul lui. Traducerea altora presupune altceva, o mai mare rigoare.

      A venit momentul debutului în volum, Gellu Dorian convingându-mă să apar editorial cu prima carte. Probabil că acest debut venea oricum, dar el s-a produs într-un moment pe care astrele l-au favorizat, sper. De asemenea, Nicolae Manolescu m-a susţinut cu prefeţele dânsului şi mai ales cu încrederea dânsului în mine. După aceea lucrurile au urmat ca o avalanşă şi în fiecare etapă au fost scriitori şi editori care m-au impulsionat şi sfătuit şi tuturor le sunt recunoscător.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

      5. După părerea mea, politica constrânge gândirea liberă şi mai ales perverteşte moralitatea şi exprimarea socială. Oamenii îşi schimbă morga, comportamentul, atitudinea faţă de ceilalţi, chiar şi ideile şi simţămintele. Uneori aceste schimbări nu sunt cele mai fericite. Puţini sunt aceia care le pot împleti pe toate într-un tot exemplar. Cetăţeanul, pe lângă dorinţa lui de a se „distra”, se uită la scriitor şi ca la o „călăuză”,  aşteaptă o părere şi o atitudine (nu la modul didactic), ori spirituală, ori estetică, ori morală, ori socială, ori toate la un loc. E vorba de o cernere valorică drept premisă a oricărei forme de cultură, inclusiv politică. Cei care scriu sau citesc din alte motive nici nu contează.

     Nu toţi sunt Soljeniţîn dar pot avea o poziţionare faţă de realitatea puterii, chiar dacă aceasta e indirectă, teoretică, de esenţă umană, ascunsă între foile şi pixelii textului. În perioada comunistă exista „rezistenţa prin cultură”, rezistenţa prin evitarea „problemelor realului” şi scufundarea în „estetic”. Se putea şi aşa, ca o formă indirectă de combatere a activismului de partid şi a proletcultismului şi în final al opresiunii realităţii politice. Era o formă mai subtilă dar la unii poate mai puţin curajoasă. Fuga de marile teme ale umanităţii nu va aduce nimic bun în literatură. Scriitorul trebuie să răspundă pe măsură şi de aceea cred că scriitorul e o conştiinţă responsabilă şi faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi.

      Am crezut că oroarea sistemului comunist nu va fi niciodată destrămată, dar chiar dacă eu cred că acel fenomen care s-a numit „căderea comunismului” a fost dictat, acest „ordin de cădere” a fost poate şi rezultatul şi efortul indirect sau direct al oamenilor de cultură, a ideilor care prin acumulare liminară sau subliminală au dus la schimbarea unor conştiinţe-factori de decizie şi în consecinţă la schimbarea socială. Altoirea ideilor poate avea loc unde nu te aştepţi, în „mase” sau în „elite”. Consecinţele sunt uneori impredictibile.

      Pe de altă parte, literatura politizată, aşa cum am văzut la extrema dictatorială, dar şi cea din democraţiile actuale, dictată de anumite interese de grup, de political correctness, care pe timp lung cred că va fi eliminată, are de asemenea urmări nefaste pentru literatura adevărată şi adevărul literaturii. De aceea scriitorul poate avea un rol necesar în medierea între cetăţean, propria conştiinţă şi puterea politică.

      În mod deosebit am fost impresionat de Tarkovski, un profund creştin care a amplificat marea temă a credinţei şi a purităţii în toate filmele lui. Frumuseţea şi iubirea, inocenţa şi deschiderea liberă spre univers ale copilului sunt forme de receptare şi trăire a misterului divin. Tarkovski îşi întoarce privirea scrutătoare spre adulţi, ar vrea ca ei să înţeleagă şi să aibă aceeaşi dispoziţie sensibilă. Minciuna, falsitatea şi violenţa sunt instrumente ale răului. Filmele lui Tarkovski pot fi interpretate şi în planul conştiinţei şi în cel politic, mergând adânc în miezul unei mari întrebări: ce se întâmplă cu fiinţa umană, încotro? Tarkovski a adus în prim plan alte realităţi, cele adânc umane, dincolo de realităţile şi „instrucţia” comunistă. Asta era deja o erezie faţă de regim. În mod ciudat filmele lui au scăpat de cenzura autorităţilor sovietice. Iată cum un creator îşi poate afirma convingerile uman-creatoare devenind în acelaşi timp şi afirmaţii politice.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

      6. Eu cred în creatorul deschis şi implicat cultural. Reţelele nervoase ale creierului îşi împrumută înmiit energiile, diversele zone culturale reverberează una într-alta. Nu cred că îndepărtarea de problemele general umane, de marile teme ale umanităţii, fuga cu orice preţ de cultură şi refugierea în micile grote minimaliste sau populiste vor da vreodată rod. La fel, cum am mai spus, literatura politizată la maxim şi cea ascultând de political correctness. Purele exhibiţii neacoperite de altceva se vor evapora. Moda sexului excesiv în literatură va trece şi ea. Toate aceste direcţii pot aduce succes de moment, dar nu vor rămâne în memoria istorică, dacă asta are vreo importanţă, depinde ce vrei.

     Românul în general e deschis către lume, cea concretă, de aproape dar şi dincolo de graniţe, e cu ochii pe orizont, pe himerele şi realităţile lui, le scrutează cu înfrigurare, şi cred că şi în literatură ar trebui să facă la fel şi să creeze cu materia acestor universuri. Mintea românului a învăţat să dea fiecărui cuvânt sau expresii două sau mai multe înţelesuri, amplificând aceste inter-relaţii.

      Cred că scriitorul adevărat îşi urmează calea lui fără a încerca să imite pe nimeni, fără a „merge cu valul”. Colajele şi pastişele în sine şi goale nu au nici o valoare, sunt pe marginea kitsch-ului. Şi critica ar trebui să facă mai mult în a pune ordine, de a imprima o direcţie, fără a fi dictatorială, altfel nu se mai văd florile de buruiană. Cititorul distrat şi neavizat va trece mai departe. La fel şi confraţii scriitori. Treaba criticului, ca profesionist, e de a selecta. E adevărat că şi criticul are incertitudinile lui, preferinţele lui. Eu cred că important e ca receptarea să fie făcută fără prejudecăţi, cu onestitate, cu deschidere faţă de formulele care nu sunt încă pe gustul personal.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

      7. Da, cred că există un anumit timp pentru creaţie aşa cum am afirmat credinţa în destin. La un curs de biologie celulară l-am auzit pe un profesor afirmând că statistic perioada cea mai fertilă creativ este în jur de treizeci şi cinci de ani. Dar fiecare autor are un ritm propriu de creaţie aşa cum are şi un ritm biologic propriu. Toate la timpul lor, când se coace vremea. Unora le vine mai devreme, altora mai târziu. Se zice că poezia e de tinereţe iar proza de maturitate, dar eu nu cred în asta, cred că dacă nu mai scrii poezie „la maturitate” asta e mai degrabă un semn de secătuire, un semn că ai dat de fundul sacului, decât faptul că poezia e o marcă a vârstei tinere. Din contră, lucrurile pot deveni mai pârguite. Iată, eu am împlinit cincizeci de ani şi încă mai îmi dă târcoale poezia. Creaţia lui Beethoven a atins culmile la anii maturităţii şi înainte de moarte. Din contră, alţii au dat totul în tinereţe. Programarea propriei scriituri are şi ea rolul ei, la unii mai mult, la alţii mai puţin. Unii au chiar un program pe care îl duc sau nu la bun sfârşit. Dar nu e nici o regulă, totul poate fi oricum şi oricând când e vorba de adevărata creaţie.

     În prezent lucrez în paralel, poezie şi proză. Am în pregătire un volum de poeme şi un roman. Sper că anul acesta să apară …

New York,  mai 2008

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

REVELAŢIA

Şi El a zis de pe tron:

Şapte sfeşnice învelite în stele, le voi da vorbă

cu sabia cu două tăişuri, cu sabia gurii, cu para focului,

cu picioarele de aramă. Ies fulgere printre zăpezile frunţii.

Punerea cărămizii pe pământ şi vestirea cheilor,

închid fără să se mai deschidă, deschid fără să se mai închidă.

Soarele se va rostogoli pârjolind împrejurul. Adâncimea satanei

va fi aşezată ca o greutate pe trupuri şi va ucide cu moarte.

Zidirea se va cutremura de cel ce era şi de cel ce vine.

Peceţi se vor pune peste pietre. Mielul va străluci, rana lui

va rupe peceţile şi cartea se va răsturna cu toate cununile şi cu toate slovele de foc, prin patru fiinţe cu ochi peste tot,

pe dinafară şi pe dinăuntru,

leul oglindit în viţel, vulturul înălţând pe om, îmblânzit de om,

nu vor avea odihnă şi paharul se va revărsa.

Vin cu fiere învăluit în hlamidă roşie va curge pe văi.

Urgia se va plimba pe pământ ca furtuna pe mare.

Un cal alb, un cal roşu, negru, galben-vineţiu, cavaleri ridicaţi

în scările lor, cunună biruitoare, arcul şi sabia sfâşiind trupul nebotezat, sufletul căzut, iadul umblând în urma morţii

fără untdelemn şi fără vin, cu grâu şi orz ridicate-n balanţă.

Ca un sul de piele şi de papirus cerul se va desface şi stelele vor cădea în fântâni, în izvoare şi mări, ca sâmburii verzi

crescuţi într-un copac putred, între soarele negru şi luna sângerie

ca buzele muşcate de fiare,

printre munţi şi insule smulse din stâncă, unde toţi vor sălta

cum şopârla şi lăcusta.

Şi trâmbiţele se vor sparge şi bolţile vor curge.

Tămâia va înteţi focul altarelor. Va fi aruncat pe pământ

cu grindină amestecată cu sânge peste iarba şi copacii şi corăbiile

şi fiinţele cu viaţă în ele. O stea va pârjoli munţii şi izvoarele

şi apele amare vor inunda cetăţile vătămând frunza şi bobocul,

fântânile se vor deschide cu lavă, moartea va fugi de cei fără peceţi,

iar ceilalţi chinuiţi vor fi şi izbăvire nu vor afla, lăcustele vor ieşi

din tulpini de fum cu cap de om şi dinţi de leu, cu cununi de aur

pe părul femeiesc, vuind cu roţi de care de luptă şi tropot de cai, motorul aripilor înzecit în aerul fierbând. Lăncile şi şerpii din cozile lor râd cu pucioasă spărgând a şaptea trâmbiţă cutremurând cetăţile cele nesfinte. Legământ se va face cu El. Cu chivotul şi fulgerele lui. Şi cartea va fi înghiţită şi nescrisă, va străpunge pântecul, dulce

ca mierea.

Război de îngeri se va abate în cer, şi balaurul roşu cu multe capete şi coarne rău va face că timpul lui e scurt. Dar va fi alungat

pe pământ prin izbânda sângelui celui jertfit.

Pohti-va copilul, dar nu-l va afla, căci ridicat în duh va fi,

iar femeia cu aripi de vulture în pustie se va ascunde vremuri multe

şi jumătăţi de timp.

Din nisipul mării şi din cenuşile pământului se va ridica fiara

vindecată de sabie, cu cununi peste neamuri ridica-se-va, şi va huli cu semn de trei ori şase.

Şi se va aşeza pe tronul balaurului. Şi balaurul roşu şi cel cu două coarne ca mielul îi vor da recunoaştere şi puterea peste popoare,

toţi vor purta cunună şi brăţară cu numele ei.

Bube vor înflori în trupul lor cu mireasma frunzei putrede
şi a morţii, şi marea va fi sânge de mort, alăptată de uscăciunea

cea mare, şi numele Domnului îl vor huli.

Şi sângele lor va curge ca vinul din struguri striviţi de mânia Domnului, cel ce e veşnic viu. Şi mânia lui va curge din cupe

şi va spăla pământul până-l va albi.

Turnul cel mare şi încurcat se va fărâmiţa în nisip peste smirnă

şi scorţişoară şi mărgăritare şi mătase purpurie şi stofe străvezii

şi argint şi aur şi aramă şi marmuri din care statui uriaşe îşi strigau semeţia şi lemn verde şi talgere cu sunet dulce şi adormitor

şi untdelemnul şi vinul cel nou şi mirodenii şi mărgăritare şi măr

şi mir peste mireasă şi mire şi preoţi în mitre peste vrăjitoria lor,

şi drumurile deschise pe mare şi pe uscat se vor înnoda

şi ţărâna va astupa gura şi flautul şi trâmbiţa iar huruitul de mori

va tăcea ca piatra în drum, ca spinarea gârbovă a tăcerii.

Şi atunci pe cal alb vei apărea înveşmântat în hlamida tăcerii duhurilor.

Şi huruitul de mări va vesti făina pâinii tale cea nouă şi vinul tău

cel nou şi numele tău cel nou, pe care numai tu îl înţelegi

şi care e Fiţi pe Cale.

Şi fiara şi împăraţii închinaţi ei dimpreună cu caii lor vor fi străpunşi cu sabia gurii Tale şi aruncaţi în foc şi stârpiţi de păsările

venite la praznicul mare.

Balaurul va fi întemniţat cu cheile adâncului pentru mii de ani

când va fi dezlegat 

şi iar va amăgi neamurile care se vor război

ca firele de nisip în vadul furtunii.

Şi va veni învierea dintâi peste care moartea a doua nu are putere, moartea şi iadul îşi vor da morţii la judecata faptelor,

şi cei nescrişi în cartea vieţii vor afla chinul veşnic în cărnurile focului împreună cu fiara dezlegată şi cu balaurul roşu

şi prorocul mincinos şi chiar moartea şi iadul se vor mistui

în iazul de foc şi pucioasă, care e moartea a doua.

Şi acolo vor merge şi spurcaţii şi mincinoşii şi închinătorii la idoli

şi fricoşii şi desfrânaţii şi tâlharii şi necredincioşii.

Şi cetatea pătrată, cu ziduri din pietre preţioase, cu turle de sticlă limpezi asemenea cerului după furtună, cu vârtejuri de tămâie

şi zâmbet,

se va ridica în aerul rumen şi pacea va domni peste cele douăsprezece porţi ce vor străjui în patru vânturi.

Douăsprezece pietre vor fi temeliile, apostolii Tăi.

Şi marmurile templului şi coloanele şi altarele şi acoperişul lui vor fi

trupul şi braţele şi inima şi mângâierea Ta.

Luna şi soarele sunt facla şi slava.

Durerea şi plângerea şi strigătul nu vor mai fi,

întunericul va fi o amintire, o bârnă care să susţină lumina,

şi numai celui pur i se va deschide şi puritatea lui se va înmulţi

ca iarba sub ploaie. Râul limpede izvorât din puterea tronului

va hrăni pomul fericirii. Va da să bea celui însetat.

Pe piatra Ta crucea se va răsturna ca lumea atârnând cu susul în jos să se îndrepte

şi cel ce s-a lepădat, cântatul cocoşului să-l întoarcă

în jgheabul lui.

Şi trădarea sărutului va topi lâna şi lumina va ţâşni biruind. Şi el însuşi murind va fi, pentru a fi însemnat drept cel care

a înfăptuit legea.

Veniţi. Adevăr vă zic:

Eu sunt Alfa şi Omega. Începutul şi sfârşitul.

Blestemele nu se vor mai împlini, ci doar gândul curat.

Fumul ridicat din durere se va răsuci în sfeşnic ca un şarpe.

Viermele trupului se va aprinde veşnic şi când veţi ieşi din pământ

îi veţi găsi lungiţi în ţărână. Şi atunci

moartea a doua nu va mai vătăma, în dar veţi avea o pietricică nouă

cu nume secret, veştmintele albe şi steaua de dimineaţă,

Izbăvitorul vă va împărţi lumina, fierul de la mâini va putrezi

şi limbile se vor uni într-una. Slava va fi una. Unul veţi fi.

Amin!

2011, New York