Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 5 ianuarie 2012

Adrian Georgescu




„...a trebuit să scriu aşa cum scriu despre ceea ce scriu...”











1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. A fost cu siguranţă destin faptul că a trebuit să scriu aşa cum scriu despre ceea ce scriu, în nişte epoci istorice pe care nu eu mi le-am ales, aşadar opţiunea nu a jucat niciun rol şi este opţiune faptul că am dat cu şutul unei „cariere” în sens social, care ar fi putut să mă împingă să viermuiesc prin coclaurile actualităţii, aureolat de un oarecare succes. Am ales scrisul. Deci, opţiune versus destin în prezent.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
2. Ce consemnează istoria literară este mai mereu falsul, inautenticul şi prefabricatul; realitatea ţine de spontaneitatea momentului care ne „confecţionează” după chipul cuiva pe care nu-l cunoaştem: împrejurări, circumstanţe, ghinionul şi norocul, talentul şi prefăcătoria conduc la ceea ce se numeşte de obicei debut literar. Scriu creativ de la vârsta de 15 ani. Am publicat prima dată în revista Amfiteatru la 16 ani, poezie, fiind remarcat de Ana Blandiana. În jurul vârstei de 20 de ani deja se făcuse  o oarecare vâlvă în jurul numelui meu şi aceasta nu pentru că lumea  îmi cunoştea scrierile ci pentru că mă manifestam destul de furios într-o lume  în care nu se întâmpla aproape nimic, exceptând jocul de interese, camarilele, sforăriile, la fel ca acum. Mărturisesc că mă plictiseau cumplit toate aceste desfăşurări din spatele scenei literare, toate ipocriziile şi umilinţele la care un scriitor trebuia să se preteze ca să intre în graţiile celor de sus, la fel ca acum. Am scris romane. Am scris povestiri. Nu am publicat nimic dintre ele. M-am limitat la o publicistică destul de alertă, atât cât puteam eu să ofer presei momentului. Am scris romane, am scris povestiri. Primul roman l-am publicat în 2002.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Prin 1972, Alexandru Ivasiuc mă îndemna către redactorul Alexandru Paleologu de la Editura Cartea Românească, prezentându-mă acestuia cu un volum care se numea Elogiu nebuniei. Alexandru Paleologu i-a făcut un referat favorabil, astfel încât cartea a fost prinsă în planul editorial din 1973, însă... Tezele din iulie 1971 abia acum îşi făceau simţit tăişul, astfel încât romanul nu a apărut. A urmat o pauză publicistică de 31 de ani, poate binevenită.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Grigore Popa, filosof existenţialist şi eseist, specialist în Kierkegaard, care m-a descoperit când eu aveam 16 ani şi mi-a condus demersul auctorial înspre o anumită autenticitate a trăirii în acord cu expresia artistică. Doru Popovici, compozitor şi muzicolog care în 1972 mi-a încredinţat la Radioteleviziunea Română, în cadrul emisiunilor sale, largi spaţii de difuzare pentru convorbiri cu personalităţi ale culturii româneşti de atunci (Ana Blandiana, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Octavian Nemescu, Edgar Papu, Iosif Conta etc.), fiecare dintre acestea influenţându-mă în mod decisiv.  Au mai fost Alexandru Ivasiuc şi Alexandru Paleologu, Eugen Barbu şi Adrian Păunescu la ale căror cenacluri am participat.
În viaţa oricărui om se derulează multiple evenimente care îl marchează; fiecare dintre aceste evenimente este un filon pe care un scriitor poate să îşi constituie o temelie. Aşadar, zeci de evenimente, împiedicări şi zboruri, pietre şi mări m-au determinat ca scriitor şi mi-au influenţat viaţa.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Eu cred că fiecare conştiinţă determină o atitudine politică şi îşi asumă, pe cât poate, gândirea liberă, socotind astfel că izbuteşte să supravieţuiască într-o lume a sfâşierilor. În fond, politica actuală, alcătuită după criterii şi comandamente care scapă omului obişnuit, şi rău ar fi dacă le-ar cunoaşte, este un filon pentru un anumit tip de prozator. Gândirea liberă, debarasată de cea politică, este alt tip de filon pentru alt tip de scriitor. Abia în această situaţie este vorba de o opţiune. În ceea ce mă priveşte, consider că mi se potriveşte gândirea liberă, dezbinată de politica prezentului din România, deci a-politică, într-un context în care politicianismul domină.
Scriitorul este un cetăţean care scrie. Cetăţeanul nu este un scriitor, dar poate citi opera unui scriitor. Cam acesta este raportul de interdependenţă dintre cetăţean şi scriitor.
Puterea nu bagă scriitorul în seamă, decât în măsura în care o slujeşte propagandistic, negativ sau pozitiv. Scriitorul se aserveşte puterii determinat de interese. Interesele scriitorului aservit puterii sunt interesele oricărui om care vrea să parvină.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Literatura română contemporană aparţine literaturii române şi perpetuează ceea ce a avut ea mai bun şi mai rău. Evadând de pe făgaşul constituit de un dat istoric, literatura română s-a dedat cu voluptate unui mimetism al literaturii occidentale de succes, astfel încât curente, mode şi direcţii literare, de mult retarde, au pătruns în literatura română abia acum, şi inutil, făcând ravagii într-un domeniu în care originalitatea ar fi putut fi un paşaport de pătrundere în universalitate. Nu s-a întâmplat în totalitate aşa, avem scriitori care sunt scriitori ai lumii, avem scriitori care nu pot fi numiţi scriitori. Fiind eu însumi scriitor, cu dificultate pot să mă dezbar de meteahna de a fi exagerat autocritic şi critic. Într-o literatură lipsită de acribia criticii literare autentice, creatorul este obligat să devină şi critic literar, ceea ce nu este în menirea lui.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Dimineaţa este timpul creaţiei, în ceea ce mă priveşte, seara cel al meditaţiei şi al născocirilor şi noaptea timpul spaimelor şi îngrozirii faţă de ceea ce am scris şi mai ales faţă de ceea ce nu am scris. Restul – cât mai rămâne din timpul meu, iubesc, dorm sau călătoresc.
Sunt un meşteşugar meticulos. Lucrez numai când ştiu că am spor şi harul îmi dă târcoale şi nu mă înverşunez să însăilez cuvinte când nimic nu se leagă. Nu poţi trăi pe hârtie, dar poţi încredinţa hârtiei ceea ce trăieşti.
În luna ianuarie 2008 va apărea volumul Atentatele la Sieben Publishing, editura cu care colaborez de doi ani, carte scrisă prin 1991.
Întotdeauna lucrez la o carte pe care, dacă nu o scriu, o trăiesc şi, după ce am trăit-o, încerc să o scriu – şi cartea aceasta cred că nu o voi termina niciodată.

decembrie  2007, Bucureşti
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

1. Fragment din romanul Opera dezvăluită

el şi-a spus –
el a spus despre mila covârşitoare; faptele lor spulberate zăpezi se aştern în movilă răvăşindu-şi culmile scufundându-se pier
de ajuns neimportanţa momentului: el caută să-l statornicească într-o ierarhie a zilelor care s-au dezumflat. Nu mai sunt
zi
le
le.
Tragismul unor despuiate speranţe înlocuindu-l crima împotriva speranţei fiindcă el nu mai crede că ar fi cu putinţă răsturnarea.
Ploaia răpăitoare scânteiază treptele
nouă
păsări triunghiuri negre zborul le e învălătucit şi nesigur; osteneala înfiptă în piept vălureşte bătăile inimii
– s-ar fi cuvenit revolta care să modifice momentele pe care el le-a pomenit –
răsculat
pumnii încrucişaţi pe piept
rana sângerătoare sângerându-l.
Ochii holbaţi şi întrebările devastatoare: un timp al neînţelegerii după cum toate timpurile aidoma în neclintire – a întrebat şi a răsuflat răspunsul năpădindu-l compasiunea. Eu laolaltă cu ei pentru toate înfrângerile eu împărtăşindu-le crimele – aşadar criminalul un judecător. Oare ce poate veni: moartea desfiinţare uşoară prăbuşirea în a nu fi când a nu fi este vrerea putregăios dominând
ur
le
tul
ce a fost de auzit a pătruns în urechi în ţeasta învârtejită şi un sentiment fluturatic şi-a aflat încuibarea acolo.
El şi-a răsfirat degetele şi dinapoia gratiilor văzătorul: nopţile asemenea zilelor neguri petrecându-se-n neguri vălătucirea lor viforoasă şi totul oglindindu-se-n tot; văzătorul clipeşte; acum degetele se dau la o parte şi descoperă ce se ascunde în fiinţa priveliştii: aceeaşi nesingurătate cu părelnicia solitudinii lucide îl trage pe sfoară şi nu este singur
nesingur printre ceilalţi bâjbâitori alergând îl smucesc înspre
neajungerea în cele din urmă
el foarte singur fără a fi singur în toiul împărtăşirilor fapte şi suferinţe chinul dezlănţuit
cumva şovăindu-şi prezentul smuls din aduceri aminte neprefigurând viitorul. Dar nu-i pasă. Trăirea actuală prea searbădă ca să nu făgăduiască bucuria târzie după ce  va fi cutezat săritura. De aici înspre; îndrăzneala îndurării ca un Dumnezeu al credinţei: fără chip şi fără vreo aşteptare.
Bucureşti, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu