„...a trebuit să scriu aşa cum scriu despre ceea
ce scriu...”
1. Pentru un scriitor,
destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat
(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. A fost cu siguranţă destin faptul că a
trebuit să scriu aşa cum scriu despre ceea ce scriu, în nişte epoci istorice pe
care nu eu mi le-am ales, aşadar opţiunea nu a jucat niciun rol şi este opţiune
faptul că am dat cu şutul unei „cariere” în sens social, care ar fi putut să mă
împingă să viermuiesc prin coclaurile actualităţii, aureolat de un oarecare
succes. Am ales scrisul. Deci, opţiune versus destin în prezent.
2. Istoria literaturii
consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,
când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte
ceva despre primele încercări literare.
2. Ce consemnează istoria literară este mai mereu falsul, inautenticul şi
prefabricatul; realitatea ţine de spontaneitatea momentului care ne
„confecţionează” după chipul cuiva pe care nu-l cunoaştem: împrejurări,
circumstanţe, ghinionul şi norocul, talentul şi prefăcătoria conduc la ceea ce
se numeşte de obicei debut literar. Scriu creativ de la vârsta de 15 ani. Am publicat prima dată în revista Amfiteatru la 16 ani, poezie, fiind
remarcat de Ana Blandiana. În jurul vârstei de 20 de ani deja se făcuse o
oarecare vâlvă în jurul numelui meu şi aceasta nu pentru că lumea îmi
cunoştea scrierile ci pentru că mă manifestam destul de furios într-o
lume în care nu se întâmpla aproape nimic, exceptând jocul de interese,
camarilele, sforăriile, la fel ca acum. Mărturisesc că mă plictiseau cumplit
toate aceste desfăşurări din spatele scenei literare, toate ipocriziile şi
umilinţele la care un scriitor trebuia să se preteze ca să intre în graţiile
celor de sus, la fel ca acum. Am scris romane. Am scris povestiri. Nu am publicat nimic dintre ele. M-am limitat la o publicistică destul de
alertă, atât cât puteam eu să ofer presei momentului. Am scris romane, am scris povestiri. Primul roman
l-am publicat în 2002.
3. Care a fost drumul până
la prima carte ?
3. Prin 1972, Alexandru Ivasiuc mă îndemna către redactorul Alexandru
Paleologu de la Editura
Cartea Românească, prezentându-mă acestuia cu un volum care
se numea Elogiu nebuniei. Alexandru
Paleologu i-a făcut un referat favorabil, astfel încât cartea a fost prinsă în
planul editorial din 1973, însă... Tezele din iulie 1971 abia acum îşi făceau
simţit tăişul, astfel încât romanul nu a apărut. A urmat o pauză publicistică
de 31 de ani, poate binevenită.
4. Ce personalitate
(personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au
influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Grigore Popa, filosof existenţialist şi eseist, specialist în
Kierkegaard, care m-a descoperit când eu aveam 16 ani şi mi-a condus demersul
auctorial înspre o anumită autenticitate a trăirii în acord cu expresia
artistică. Doru Popovici, compozitor şi muzicolog care în 1972 mi-a încredinţat
la
Radioteleviziunea Română, în cadrul emisiunilor sale, largi
spaţii de difuzare pentru convorbiri cu personalităţi ale culturii româneşti de
atunci (Ana Blandiana, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Octavian Nemescu, Edgar Papu,
Iosif Conta etc.), fiecare dintre acestea influenţându-mă în mod decisiv.
Au mai fost Alexandru Ivasiuc şi Alexandru Paleologu, Eugen Barbu şi Adrian
Păunescu la ale căror cenacluri am participat.
În viaţa oricărui om se derulează multiple evenimente care îl marchează;
fiecare dintre aceste evenimente este un filon pe care un scriitor poate să îşi
constituie o temelie. Aşadar, zeci de evenimente, împiedicări şi zboruri,
pietre şi mări m-au determinat ca scriitor şi mi-au influenţat viaţa.
5. Raportul dintre
conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii
contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Eu cred că fiecare conştiinţă determină o atitudine politică şi îşi
asumă, pe cât poate, gândirea liberă, socotind astfel că izbuteşte să
supravieţuiască într-o lume a sfâşierilor. În fond, politica actuală, alcătuită
după criterii şi comandamente care scapă omului obişnuit, şi rău ar fi dacă
le-ar cunoaşte, este un filon pentru un anumit tip de prozator. Gândirea liberă, debarasată de cea
politică, este alt tip de filon pentru alt tip de scriitor. Abia în această
situaţie este vorba de o opţiune. În ceea ce mă priveşte, consider că mi se
potriveşte gândirea liberă, dezbinată de politica prezentului din România, deci
a-politică, într-un context în care politicianismul domină.
Scriitorul este un cetăţean care scrie. Cetăţeanul nu este un scriitor, dar
poate citi opera unui scriitor. Cam acesta este raportul de interdependenţă
dintre cetăţean şi scriitor.
Puterea nu bagă scriitorul în seamă, decât în măsura în care o slujeşte
propagandistic, negativ sau pozitiv. Scriitorul se aserveşte puterii determinat de interese. Interesele
scriitorului aservit puterii sunt interesele oricărui om care vrea să parvină.
6. Literatura – la frontiera
mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura
română contemporană?
6. Literatura română contemporană aparţine literaturii române şi
perpetuează ceea ce a avut ea mai bun şi mai rău. Evadând de pe făgaşul
constituit de un dat istoric, literatura română s-a dedat cu voluptate unui
mimetism al literaturii occidentale de succes, astfel încât curente, mode şi
direcţii literare, de mult retarde, au pătruns în literatura română abia acum,
şi inutil, făcând ravagii într-un domeniu în care originalitatea ar fi putut fi
un paşaport de pătrundere în universalitate. Nu s-a întâmplat în totalitate
aşa, avem scriitori care sunt scriitori ai lumii, avem scriitori care nu pot fi
numiţi scriitori. Fiind eu însumi scriitor, cu dificultate pot să mă dezbar de
meteahna de a fi exagerat autocritic şi critic. Într-o literatură lipsită de
acribia criticii literare autentice, creatorul este obligat să devină şi critic
literar, ceea ce nu este în menirea lui.
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?
La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Dimineaţa este timpul creaţiei, în ceea ce mă priveşte, seara cel al
meditaţiei şi al născocirilor şi noaptea timpul spaimelor şi îngrozirii faţă de
ceea ce am scris şi mai ales faţă de ceea ce nu am scris. Restul – cât mai
rămâne din timpul meu, iubesc, dorm sau călătoresc.
Sunt un meşteşugar meticulos. Lucrez numai când ştiu că am spor şi harul
îmi dă târcoale şi nu mă înverşunez să însăilez cuvinte când nimic nu se leagă.
Nu poţi trăi pe hârtie, dar poţi încredinţa hârtiei ceea ce trăieşti.
În luna ianuarie 2008 va apărea volumul Atentatele
la Sieben Publishing,
editura cu care colaborez de doi ani, carte scrisă prin 1991.
Întotdeauna lucrez la o carte pe care, dacă nu o scriu, o trăiesc şi, după
ce am trăit-o, încerc să o scriu – şi cartea aceasta cred că nu o voi termina
niciodată.
decembrie 2007, Bucureşti
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate,
pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
1. Fragment din romanul Opera dezvăluită
el şi-a spus –
el a spus despre mila covârşitoare; faptele lor spulberate zăpezi se aştern
în movilă răvăşindu-şi culmile scufundându-se pier
de ajuns neimportanţa momentului: el caută să-l statornicească într-o
ierarhie a zilelor care s-au dezumflat. Nu mai sunt
zi
le
le.
Tragismul unor despuiate speranţe înlocuindu-l crima împotriva speranţei
fiindcă el nu mai crede că ar fi cu putinţă răsturnarea.
Ploaia răpăitoare scânteiază treptele
nouă
păsări triunghiuri negre zborul le e învălătucit şi nesigur; osteneala
înfiptă în piept vălureşte bătăile inimii
– s-ar fi cuvenit revolta care să modifice momentele pe care el le-a
pomenit –
răsculat
pumnii încrucişaţi pe piept
rana sângerătoare sângerându-l.
Ochii holbaţi şi întrebările devastatoare: un timp al neînţelegerii după
cum toate timpurile aidoma în neclintire – a întrebat şi a răsuflat răspunsul
năpădindu-l compasiunea. Eu laolaltă cu ei pentru toate înfrângerile eu
împărtăşindu-le crimele – aşadar criminalul un judecător. Oare ce poate veni:
moartea desfiinţare uşoară prăbuşirea în a nu fi când a nu fi este vrerea
putregăios dominând
ur
le
tul
ce a fost de auzit a pătruns în urechi în ţeasta învârtejită şi un
sentiment fluturatic şi-a aflat încuibarea acolo.
El şi-a răsfirat degetele şi dinapoia gratiilor văzătorul: nopţile asemenea
zilelor neguri petrecându-se-n neguri vălătucirea lor viforoasă şi totul
oglindindu-se-n tot; văzătorul clipeşte; acum degetele se dau la o parte şi
descoperă ce se ascunde în fiinţa priveliştii: aceeaşi nesingurătate cu
părelnicia solitudinii lucide îl trage pe sfoară şi nu este singur
nesingur printre ceilalţi bâjbâitori alergând îl smucesc înspre
neajungerea în cele din urmă
el foarte singur fără a fi singur în toiul împărtăşirilor fapte şi
suferinţe chinul dezlănţuit
cumva şovăindu-şi prezentul smuls din aduceri aminte neprefigurând
viitorul. Dar nu-i pasă. Trăirea actuală prea searbădă ca să nu făgăduiască
bucuria târzie după ce va fi cutezat săritura. De aici înspre;
îndrăzneala îndurării ca un Dumnezeu al credinţei: fără chip şi fără vreo
aşteptare.
Bucureşti, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu