Alexandru Petria

 
„Nu dau mare lucru pe un scriitor care nu se implică în problemele societăţii. Dacă e treaba lui să fie hârciogul egoist al propriei opere, să nu-mi ceară nimeni să-l simpatizez ca om. În situaţia actuală a ţării, când România seamănă cu o ţară ocupată, tăcerea este laşitate ori pură nesimţire.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

1. De mic am visat să ajung scriitor, mai exact prozator. Dar mereu am fost nevoit să mă adâncesc în chestii colaterale literaturii şi n-am putut să scriu cât aş fi vrut. Poate că şi lenea e un motiv, cât şi lipsa stimulentelor, adică imposibilitatea de trăi din scris. Cât am scris, am făcut-o în momentele în care simţeam că voi crăpa dacă nu transform în texte ce aveam în cap. Mi-ar plăcea să am dead-line-uri pentru predarea cărţilor, contracte ferme.

2-3. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. Care a fost drumul până la prima carte?

2+3. Am debutat în 1983, în revista clujeană "Tribuna". Cu poezie. Prima carte mi-a apărut însă după 1989, când n-a mai fost cenzură. Scriam de prin şcoala generală proză poliţistă, apoi am trecut la poezie odată cu zbuciumul hormonilor. Deşi mai am în manuscris un volum de poeme, le consider ca ale unui mort.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. M-au ajutat foarte mulţi şi le sunt recunoscător. Un scriitor numai dacă este ipocrit spune că nu-l interesează cum este receptat. O să dau doar câteva exemple. Alex Ştefănescu - « La 24 de ani, Alexandru Petria are o operă! Nimeni nu ştie cînd a învăţat să scrie acest poet profund şi decis, acest publicist însetat de adevăr. S-a format într-o zi cît alţii într-un an. Şi a apărut după 22 decembrie 1989, în plenitudinea talentului lui, ca un simbol al multvisatei renaşteri româneşti. Poezia lui te face să plângi, fiindcă îţi dezvăluie suferinţa secretă a tot ceea ce există. Dar te face şi să rîzi, de bucurie că ai întîlnit în sfîrşit, după atîta confuzie, un poet autentic.»- prezentare de pe coperta a IV-a volumului meu « 33 de poeme », apărut în 1992.Daniel Cristea-Enache- “După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals- proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”, pe coperta a patra a microromanului “Zilele mele cu Renata". Şi despre "Deania neagră", tot de pe ultima copertă: “O carte pe care am citit-o „dintr-o bucată” şi pe care am recitit-o imediat, dar tot am rămas sur ma soif – mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă! Prin ce m-a cucerit? Prin micile „poveşti” atroce, gingaşe sau gingaş-atroce, cîteodată chiar „crude şi insolite”, prin caracterele excelent schiţate în două trei pagini, prin calitatea stilului, excelent adaptat de autor micilor spaţii explorate. Nu mă îndo- iesc că voi deschide adesea această „casetă de bijuterii”, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Şi, de bună seamă, aş fi foarte bucuros dacă autorul ar recidiva cît de repede.” (Liviu Antonesei), “Cine spune că, în țara lui Caragiale (I.L.), marea literatură nu se poate naște din teme „mărunte”? Instantaneele în proză ale lui Alexandru Petria surprind o lume la intersecția fabulosului nebănuit cu pitorescul jegos, cartografiind universul în continuă schimbare, aproa- pe volatil, al contemporaneității mărunte. Scriitorul reușește această performanță cu cinism narativ bine stăpânit, cu tandrețe, chiar… dar una deloc lipsită de cruzime. Bine ați venit într-o cușcă a maimuțelor actualizată în Deania neagră! ” (Dan-Silviu Boerescu), “Prozele scurte ale lui Alexandru Petria sunt pline de surprize – ca, de pildă, fantezia personajului Todoran, care, după un act sexual familiar şi fără magie, visează deodată că are umerii şi braţele acoperite de porumbei. O altă lume nevăzută, uneori sinistră, alteori de vis, este ceea ce oferă autorul înăuntrul trăirilor tuturor personajelor, declarate – şi cunoscute – în mod intenţionat mediocre, tocmai pentru a ni se arăta că, de fapt, sunt misterioase. Cel mai misterios rămâne autorul însuşi. După un asalt anecdotal şi imaginar unanim foarte bine scris, ne rămâne încă necunoscut, dar dator să ni se desfăşoare în narative mai lungi. Sunt extrem de curios să continui să-l citesc.” (Petru Popescu). Zilele trecute, de ziua mea am primit un dar deosebit. Câteva rânduri semnate de marele actor Victor Rebengiuc, care m-au lăsat fără grai -  “La mulţi ani! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi mulţumire sufletească. Tare-aş vrea să joc într-un film făcut după una din cărţile Dumneavoastră!”.

Că aţi întrebat şi de grupările literare, vă mărturisesc că acestea nu mă interesează. Alerg de unul singur, după puterile mele.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Nu dau mare lucru pe un scriitor care nu se implică în problemele societăţii. Dacă e treaba lui să fie hârciogul egoist al propriei opere, să nu-mi ceară nimeni să-l simpatizez ca om. În situaţia actuală a ţării, când România seamănă cu o ţară ocupată, tăcerea este laşitate ori pură nesimţire.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Este o literatură provincială, însă încep să se arate şi semne de ieşire din bălteală.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?

7. Nu pot să scriu literatură după program, doar articole. E un handicap. Lucrez la un roman, "Prima faptă bună", care o să apară anul viitor, dacă reuşesc să-l termin aşa cum vreau - să fie unul dintre marile romane ale literaturii române.

7+Unu. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Fragment din romanul  "Prima faptă bună"

10

Vara în care ne pregăteam să păşim în clasa a VII-a n-o s-o uit niciodată. A fost vara în care s-au introdus cartelele la alimente şi-n care mama a fost violată. A fost vara în care mi se spunea să nu folosesc prea mult zahăr la “învârtite”, gălbenuşurile de ou frecate cu 8 linguriţe de zahăr şi una de cacao într-un pahar, ca să ajungă până la sfârşitul lunii, până la porţia următoare. Îmi plăceau a naibii “învârtitele”. Când gust şi azi “învârtite”, o zăresc, dacă închid pleoapele, pe mama. Cum mă priveşte întinsă din iarba înaltă, cu părul pubian dezgolit. Cu gamba piciorului stâng îndoită într-o parte. Cu noroi pe unghiile picioarelor vopsite în roşu, dar cu tălpile curate, crăpate de la încălţăminte.A fost dimineaţa când împreună cu mama am coborât din tren în halta Dumbrăveni, unde stăteau părinţii ei. Abia s-a preschimbat noaptea într-o ceaţă deasă, şi iarba era brumată, de pe frunzele copacilor începeau să cadă stropi de apă, şi Oltul, în dreapta noastră, apropiat de izvorul său, purta un murmur în surdină. Cu ochii la apă, mă gândeam, printr-o asociaţie insolită, că seamănă cu o ţigară cu filtru. Nu ştiu de unde mi-a căşunat, dar asta aveam în cap. Să se fi datorat faptului că n-am fumat nici o ţigară pe tren în cele 5 ore ale călătoriei?Păşeam încet pe-o cărare paralelă cu râul, paralelă şi cu un lan de porumb. - O să fierbem cucuruzi când ajungem, mi-a spus mama. - Aha, am bâiguit somnoros. Era cu ceva mai mult de 5. Ceasul meu se oprise. Mama şi-a dus inelarul la gură şi mi-a făcut semn să privesc spre o deschidere lungă cu trifoi în lanul de porumb, la capătul căreia era o şosea asfaltată. Am zâmbit cu ochii măriţi- acolo păştea prima căprioară pe care n-o vedeam la televizor. Ochi măriţi avea şi căprioara. Şi-am auzit nişte zgomote, căprioara a tresărit şi, cu nişte salturi mari, s-a pierdut pe după un pâlc de sălcii.Din acest moment, rememorarea se derulează de obicei în nopţile mele de insomnie ca şi cum aş urmări totul de pe unul dintre salcâmii scorburoşi din preajma cărării, dintr-un unghi de 45 de grade. Văd un puşti dolofan- eu- ţinut strâns de un nespălat cu barbă de două zile, cam la 40 de ani. Iar trei tinerei au prins-o pe mama. După ce au dezbrăcat-o, doi i-au ţintuit mâinile pe pământ. Unul se împingea între picioarele ei. Între picioarele ei splendide, de care era atât de mândră, şi ea nici măcar nu încerca să ţipe. Aş fi ţipat eu, dar n-aveam glas. Îmi era teribil de frică şi-mi venea să vomit din cauza duhorii de alcool stătut pe care mi-o sufla din spate bărbatul care m-a imobilizat. Îmi era ciudă pe mama că nu ţipa şi că surâdea. Pe acea femeie n-o doream de mamă. În iarbă se mişcau doar patrupede la montă. Acolo nu-mi regăseam mama.

11

Surâsul mamei nu era surâs, vroia să nu-i întărâte ca nu cumva să ne omoare. Dar acest simulacru de surâs, cu vulgara ei prefăcătorie, inspirat până la urmă, după cum s-a dovedit, căci am scăpat, m-a spintecat mai adânc decât un cuţit. Ireversibil. Şi de atunci mi-e imposibil să iubesc. N-am ajuns să-mi iubesc nici soţia, nici copilul. Surâsul l-am perceput ca pe-o dovadă de laşitate, ca pe-o umilinţă insuportabilă. Surâzând, mama mă umilea şi pe mine, de parcă ar fi trecut de partea violatorilor, de parcă m-ar fi părăsit.Cel cu barba de două zile a trecut ultimul între picioarele mamei. Când şi-a slăbit strânsoarea braţelor, am căzut pe pământ, cu faţa în trifoi. N-aveam puterea să mă ridic. Plângeam fără să scot vreun zgomot. M-au lăsat în pace până şi-au terminat treaba, din când în când îşi zvâcneau capetele spre mine ca să nu fug. O gărgăriţă mi s-a urcat pe nasul din care îmi curgeau mucii, ceva m-a lovit şi mi-am recăpătat cunoştinţa după minute bune cu ochii pe gamba stângă flectată a mamei, pe părul ei pubian dezgolit şi încârlionţat.Mama şi-a revenit după mine. Am coborât la râu să ne spălăm şi-am îmbrăcat alte haine, printre frunze gigantice de brusturi, din valiza de care nu s-au atins cei trei, valiza cu hainele noastre pentru săptămâna ce urma s-o stăm la bunici. Evitam să ne lipim privirile şi tăceam. Îmi era ruşine, infinit mai ruşine decât în faţa doctorului rozaliu, pe linoleumul verde al cabinetului endocrinologic. Totodată mă încerca un soi de mulţumire că nu ne-a observat vreun trecător matinal de pe şoseaua de la capătul fâşiei cu trifoi, împreună cu furia pe prostia violatorilor, care au ales un loc unde doar întâmplarea a făcut că n-au fost surprinşi. După ce amândoi am reurcat pe cărare, mama mi-a prins faţa între palme şi m-a rugat să nu spun nimănui ce s-a întâmplat. Vocea îi susura în surdină ca şi Oltul. Nu înţelegeam prea exact de ce dorea asta, însă n-am întrebat, deşi mă revolta. Şi am dedus că nici nu se punea problema să anunţe violul la Miliţie. I-am respectat dorinţa până la data scrierii acestui text.

12

Secretul pe care mi l-a impus mama m-a împovărat cum nu este drept să fie încercat un copil. Era ca o scoică în care eram înghesuiţi doar noi doi, strâmtă, sufocatoare, traumatizatoare în final. “Nu-i zicem nici tatei”, mi-a cerut şi asta mi s-a părut de-a dreptul insuportabil, otrăvitor. Mă străduiam să înţeleg că nu bunicilor, că nu miliţienilor- însă tatei? Mama-mi pretindea să mă încarc cu o sfâşietoare vinovăţie, cu o minciună prin omisiune care mă va transforma în altceva decât eram în acea dimineaţă, precis nu mai bun, precis văduvit şi de ultimele pojghiţe de inocenţă. De fapt, mama-mi cerea, şi nu realizez cât era ea conştientă de asta, n-am deschis subiectul niciodată, să fiu de acord să-mi ucid copilăria. O consideram egoistă, nedreaptă. Din violată se metamorfoza în violatoare, violatoarea minţii mele, violatoarea propriului fiu. Un incest mental repugnant. Nu pot să susţin că am fost peste măsură de şocat de viermuiala celor patru între picioarele superbe ale mamei şi de goliciunea ei, de feminitatea ei care mă izbea prima oară cu adevărul că este o femeie care face sex, cu adevărul că şi mamele fac sex, ceea ce refuzasem până atunci să accept cu mintea mea de puşti urechist în ale sexualităţii, care a răsfoit totuşi hăhăind câteva reviste porno. Pe lângă asumarea secretului, trauma reală şi necuantificabilă mi-a provocat-o zâmbetul acela, zâmbetul acela care nu era altfel decât al curvelor, al curvelor de duzină ce n-au deprins şi n-o să deprindă niciodată arta subtilă a înşelăciunii, zâmbetul acela străbătut de dinţii ei albi, aproape pornografic ca o vulvă căscată, cum am mai scris, dar şi altceva incalificabil. Mama a devenit femeie brusc în faţa mea. Dispusă să primească penisuri în locul încăpător din care am ieşit cu multe strădanii, a fost o naştere dificilă, extenuantă, în urmă cu aproximativ 12 ani. Iar acel altceva pentru care o urăsc şi mă urăsc şi urăsc lumea este că am avut prima erecţie serioasă din viaţa mea. Pe care încercasem s-o ascund de mama cu un tricou roşu scos din valiză, cu logoul PREMIUM, printre brusturii acoperiţi de rouă şi insecte moarte de lângă râu, şi de care m-am uşurat cum am reţinut din revistele porno. M-am masturbat la nici 10 metri de mama, căreia i-am spus că mă trece pipi.

2012, Dej