„Era o vreme, exista un context în care delăsarea de actul
politic/neparticiparea putea/puteau fi o formă de protest. Când însă politica înseamnă ignorarea scriitorului
lovit de excesul oratoric, nu mai sunt îngăduite neimplicarea, decăderea în
faţa clanurilor de partid… In fapt însă, copleşit de activitate, dedicat măreţ labei mentale, scriitorul care a
dobândit pe seama prietenilor prestigiu excelează în diagnoza gazetărească, vizată
tele, necruţătoare a faptului politic. Când autoritatea politică exersează
teroarea în interesul cetăţeanului,
scriitorul se agită pe margine dând
calificative cu tendinţe paroxistice şi revine extenuat în culcuşul său călduţ.
Duplicitar, oportunist şi plângăreţ,
scriitorul român actual este un cap
limpede de maimuţă a lui Borel evoluată prin
administrarea “normalităţii”de
către “manometrul” literaturii actuale.
Excepţiile, câte sunt, consolidează ordinea.”
0. Mai întâi stimularea. Pe vremuri de glorie, activismul cerea
o acţiune, respectiv acţiunea celor trei “R”: recuperare, recondiţionare
şi refolosire. In agoniseala de
piaţă afacerea respectivă se cheamă şi second hand. Ceea ce pentru un consumator
este gunoi pentru un
operator este marfă. Producătorul de
literatură este un alt fel de operator
ce recuperează, recondiţionează
şi refoloseşte. Memorie, confesiune, imaginaţie…
Resturi, deşeuri provenite din trăire. Se deduce că tomul şi
plachetuţa devin container şi coş de gunoi. Excitant…
1. Pentru un scriitor, destinul şi
opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă)
acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Există o expresie
folosită des astăzi ce ilustrează situarea între destin şi alegerea personală: “actor în sistem”. Fiinţa
umană interpretează un rol potrivit
regiei şi normelor, iar
regimul şi normalitatea
îi administrează spiritul liber.
Sistemul supraveghează realitatea
socială, ideologic, pândeşte efectiv individul, stabilind momentele sale
contravenţionale. In numele binelui său.
Nu sunt un scriitor în sensul
profesionistului care periodic scoate câte o carte, căutând să obţină un venit
din scris. Intr-o vreme am crezut
că am destinul acestui tip de
producător. Mulţumesc lui Dumnezeu că
pot scrie poezie, adică, după o
teză cistelecaniană, ceva ce nu se poate citi pentru un cititor care nu există.
Când apare cerinţa ca poezelele mele să
intre într-o carte, înţeleg să
mă cenzurez. E un fel de
a fi desprins de piaţă şi sistem. Piaţă şi sistem care nu au nevoie de
mine şi nici de poezelele mele.
Prin urmare, avem de recuperat o zonă a memoriei ce vizează
devenirea ca scriitor, dar nu
după cum vor muşchii literatului, ci pe două coordonate: ce a fost fatalitate şi ce a fost alegere personală. Aşadar
nu e vorba de o răscolire a trecutului
fiecăruia, trecut în care nimeni nu va
include şi eventualele
momente compromiţătoare, ci de un prilej
ca autorul de literatură să-şi prezinte “strategia identitară” (cf. Dan
Lungu). Ocazie pentru darea în spectacol, pentru fentarea realităţii, pentru mitizare. Dau
şi eu un exemplu ca autor de poezele de peste patru decenii…
Fericit în visare şi dedat izolării, influenţat de cărţile
populare ”Alexandria” şi “Esopia”, dotat cu ceva naivitate, am înţeles
târziu, odată
cu moartea părinţilor la sfârşitul pubertăţii mele, dispoziţiile firii,
ordinea
naturii, condiţiile politice ce-mi determinau viaţa. Fundalul în care
evoluez
îmi induce un comportament cotidian de
neadaptat. O anume pornire rebelă îmi fusese indusă prin ciocnirile cu
găştile din zona fostului
Copou din Botoşanii anilor 50-60, aşa cum se numea strada care a
luat numele lui Nicolae Iorga. Stare de nesupus care, pe fondul unor
lecturi
provocate şi administrate de
profesorul Nicolae Andrieş (tatăl lui Andi Andrieş) s-au adăugat unei
stări
conflictuale cu tatăl meu. Sunt un revoltat fără ţintă, pregătit pentru
disperare şi plâns când îmi văd limitele. Învăţ să mă bat în ringul de
box, trec
lunar prin drame amoroase, scriu poezele
şi ceea ce voiam să fie un roman
poliţist. Deşi am crescut ascultând
rugăciunile mamei şi închinându-mă în biserica Sf. Ioan din
Botoşani şi în Mănăstirea Coşula, nu
excelez într-o înţelegere creştină, mă revoltă calculele lui Dumnezeu,
iar după
câţiva ani de subzistenţă îl înlocuiesc pe Christos cu Albert Camus.
Descopăr
că filosofia e altceva decât ceea ce sunt obligat să buchisesc în
manuale, dar
nu decad în nihilism şi concept o
teorie a sfidării şi una a definitului şi nedefinitului. Scriu cu
modelul Nichita Stănescu în faţă, ajung
vedeta revistei “Lyceum”. Aşa cum destin a fost să locuiesc în curtea
unui rabin habotnic, să am o suită de profesori formaţi
înainte de război, destin a fost să apară în viaţa mea redactorul şef
al ziarului “Clopotul” Nicolae Cântec şi poetul Lucian Valea. După
care, în 1971, deşi am primit multe sugestii pentru o carieră
militară, deşi am trecut de toate barierele pentru asta, renunţ
pentru că vreau să fiu liber şi-mi
doresc o viaţă de boemă. Pur şi simplu
asta a fost motivaţia pe care i-am dat-o unui general. Din acel moment
devin
Gică Contra, adică practic
sfidarea,înţeleasă nu ca ofensă, ci
ca refuz
disimulat de încadrare în norma zilei. Figura de negativist
nu este însă aducătoare de beneficii imediate.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
2.
Examinarea clipei
primelor încercări
interesează istoricul, dar face
parte şi din strategia mitizantă a unui
literat… Cu excepţia primelor două-trei
texte mâzgălite, în revista liceului
“A. T. Laurian” îmi publicam între 1969-1970 versuri ce credeam eu că
mă înfăţişează. Nu exista nimeni să mă
cenzureze, compuneam cu uşurinţă, după modele ale zilei. Mizam pe
metafora
neobişnuită şi cadrul neprefăcut,
folosind un instrumentar destul de redus. Este adevărat că pentru
a fi
publicat in ziarul local toţi
trebuiau să plătească tributul patriotismului. Nu aveam deloc
simţământul autodiscreditării, iar drepturile de
autor obţinute le tocam cu
amicii de pahar. Cunosc autori
care scriind după clişeul ţuguian-crangulean
- patriotard au trăit din banii căpătaţi de la ziar. Cine însă
căpătase conştiinţa scrisului, nu rămânea la inconsistenţa festivă şi
registrul paradei
de civism, ci îşi aduna în
sertare probe ale autenticităţii lirice.
Un episod
deosebit a fost primul colocviu
naţional de poezie de la Iaşi la
care “m-am strecurat” şi eu trecând de cerberul Traian Iancu.
Discursul lui Laurenţiu Ulici, dar şi scandalul provocat la Teatrul
Naţional
“Vasile Alecsandri” de Ion
Nicolescu mi-au schimbat oarecum viziunea
asupra propriului scris. A fost
momentul în care am căpătat un nou suflu
de încredere în poezie şi de
irevenţiozitate faţă de autorităţi. Împotrivă îmi era locuirea în
provincie, ceea
ce însemna să fiu mereu în contra-timp, să fiu constrâns la tardivitate.
Am
iniţiat un ordin literar “Lira eretică” şi am rămas singurul membru(!),
am publicat versificaţie cu mesaj ascuns (de exemplu, formula
“model negativ” reieşind din iniţialele fiecărui vers), am socotit
să-mi exprim vehemenţa
anti-patriotardă şi am înaintat
primului secretar de judeţ şi
apoi la Uniunea scriitorilor o scrisoare
de protest faţă de promovarea în publicaţiile locale a versificaţiei
proletcultiste… Având acordul
verbal al câtorva colegi de cenaclu, am adăugat la semnătura
mea şi numele lor. Toţi au negat că ar fi părtaşi la protest
în momentul când
autorităţile au făcut “cercetări”. “Vitejia ”mea nu era decât o
“sminteală”.
Nu-mi reneg primele apariţii în “Clopotul” din 1971, unde
am cunoscut o adevărată şcoală de
gazetărie, dar şi a duplicităţii, ci
constat că adevăratul debut, adică
publicarea primelor texte care mă
reprezintă s-a petrecut în revista “Familia”, după un deceniu. Aici în
anii 1980-1982 atrag întâi
atenţia lui Stefan Aug. Doinaş, apoi a lui Al. Cistelecan şi lui Virgil Podoabă, care fac posibilă
apariţia unor poeme ale condiţiei mele. …Editorial, debutul îmi este fracţionat în
două grupaje, unul întitulat
“Speranţa matematică”, cuprins în
plachetuţa scoasă în 1979 de
autorităţile judeţene în cultură,
celălalt, “Unităţi de suflet”, în
“Caietul de poezie” al Editurii Albatros
pe 1980-1981, odată cu Romulus Bucur, I. Bogdan Lefter, Călin Vlasie, Lucian
Vasiliu…
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Nici
în tinereţe, nici acum n-am redactat/nu redactez cărţi. Aşa cum am
spus, scriu poezele fără să pretind că rezist
estetic şi nu cred să am
privirea imbecilă a autorului de deliruri poeticale. Înainte de 89 am
trimis manuscrise la mai multe edituri.
Titlurile ar putea spune ceva: “Elemente
de ereziologie”, ”Antibarbari”, ”Pajiştea dinlăuntrul pietrei”… Cu alte
cuvinte, nu am căutat, n-am fost
presat să intru în atenţia sau graţiile nici unui editor. De altfel,
ştiam că redactorii
de la edituri nu citesc
manuscrisele celor “necunoscuţi” decât ca urmare a unei
intervenţii. In 1988 aveam la Cartea românească
sau Albatros un volum intitulat “Genialităţi şi
poezioare”… Afirm că Mircea Ciobanu ştia să mintă. Altă promisiune
aveam la Junimea aflată într-un moment de scleroză. Bine că rămas
promisiune.
Nu mă preocupă în mod deosebit scoaterea de cărţi nici după
“revoluţie”, înregistrez binele
făcut de amici, aşa că mă desprind de orice grupare. Acum realizez că m-am
autoexclus din provincie. Ignorării îi
opun ignorarea şi decretez că prietenia este adevăratul duşman al literaturii. Sesizez
invazia maculaturii şi devalorizarea
cărţii… Intr-una din deplasările mele la
Tg. Mureş în 1998 în interes de
afaceri regăsesc la “Vatra” şi îmi
fac altfel de prieteni. Eugeniu
Nistor îmi propune
scoaterea unei cărţi, îmi fac o selecţie
severă din producţia poetică începând cu 1968 şi astfel
apare la Editura “Ardealul” volumul
“Efectul pervers”.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Iniţial scriam în stilul facil stănescian şi
de aceasta formă m-am desprins cu
ceva greutate. Nu conta ce spun, ci cum spun. O înrâurire deosebită asupra mea
a avut în anii de început şi preocuparea pentru enigmistică, criptologie, substrat,
precum şi literatura
ştiinţifico-fantastică a vremii.
Ce înseamnă demnitate şi rezistenţă
spirituală am învăţat de la Lucian Valea,
care substituia într-un fel părintele… Nu i-am cărat geanta cu cărţi, dar
am început să ascult emisiunile, în
speţă cele culturale, de la “Europa
liberă” la sugestia lui şi tot la sugestiile sale căutam anumite cărţi şi articole în revistele literare. Atracţia
pentru polemică şi dispută, pentru
descoperirea “şopârlei” într-un text, deviza
“vexatio dat intellectum “ mi
le-a cultivat Lucian Valea, chiar fără vrerea lui. Influenţa
lui a rămas la nivelul instrucţiei, deşi avea tendinţe
şi asupra vieţii private. Intr-o măsură stăruitoare, promova crezul
poetului neînsurat, iar eu am fost
primul care l-am trădat. Si nu doar
din acest punct de vedere.
Fireşte că nu aveam cunoştinţe de poeticile şi filosofia lui Bachelard şi Heidegger.
Mai târziu m-a marcat moartea
celui de al doilea copil al meu. Eram
adeptul necesităţii ca literatul
adevărat să suporte o golgotă, dar nu credeam că pot fi eu cel
sfâşiat.
Aveam deprimarea
venită în linie maternă şi dispoziţia
pentru starea de absurd la care se
adăugau şocul şi un sentiment al înfrângerii. Una este să
faci teorie, alta e să fii supus probei trăirii.
Fireşte că influenţe
a căror pondere asupra
vieţii şi scrisului meu nu o pot
estima acum au exercitat mediile în care am lucrat (construcţii şi cooperaţie), medii
folositoare prin răsplată, relaţii, circumstanţe,
adică un univers de viaţă palpabilă, contradictorie şi
captivantă în care am fost prins… dar discursul meu a rămas
şi după experienţa “revoluţiei”, a episodului
politic şi intrarea în
afaceri axat într-un fond de provocare,revoltă şi furie. Mi-am asumat o poziţie ex-centrică,
chiar teoretizând ex-centritatea, dintr-o tendinţă spre libertatea
negativă şi sfidarea creatoare.
Trebuie să recunosc şi că anumite
cărţi mi-au influenţat alegerile în viaţa şi modul de a gândi. Am
învăţat
stilul intelectual din ”Imaginaţia sociologică”(1975) a lui C. Wright
Mills, lecţia despre “Manierismul în literatură”(1977) a lui G. R.
Hocke ,despre gândirea lui Marcuse. O revelaţie a fost “Experienţa.
Arta. Gândire”(1977) a lui N. Tertulian.
Sunt matur când cred că scriu
poemele mele esenţiale şi citesc
pe George Steiner în “După Babel”
(1983), eseurile din 1986 ale lui Anton
Dumitriu şi descifrez pe Jaspers. Mă fascinează şi SF-ul, în speţă
contra-utopia şi interpretez
silogismul SF drept poezie.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi
gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste
condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre
scriitor şi putere?
5. Faptul că nu sunt un scriitor în sensul
ordinar al termenului nu înseamnă să
nu fac referire la condiţia de cetăţean
a profesionistului de litere. Mă închin eroismului său permanent şi observ că în postura sa
de dispozitiv de înregistrare şi prelucrare a imaginilor
date de mai multe camere de luat
vederi, dispuse în interiorul propriu şi înafară, scriitorul actual e un
locuitor al statului pasiv şi de ale cărui testicule creţe puterii politice nu-i pasă…
Era o vreme, exista un context în care delăsarea de actul
politic/neparticiparea putea/puteau fi o formă de protest. Când însă politica înseamnă ignorarea scriitorului
lovit de excesul oratoric, nu mai sunt îngăduite neimplicarea, decăderea în
faţa clanurilor de partid… In fapt însă, copleşit de activitate, dedicat măreţ labei mentale, scriitorul care a
dobândit pe seama prietenilor prestigiu excelează în diagnoza gazetărească, vizată
tele, necruţătoare a faptului politic. Când autoritatea politică exersează
teroarea în interesul cetăţeanului, scriitorul
se agită pe margine dând calificative cu
tendinţe paroxistice şi revine extenuat în culcuşul său călduţ. Duplicitar, oportunist
şi plângăreţ, scriitorul român actual
este un cap limpede de
maimuţă a lui Borel evoluată prin administrarea
“normalităţii”de către “manometrul” literaturii actuale. Excepţiile, câte sunt, consolidează
ordinea. Fireşte, m-am asigurat de ocară. Hulă meritată.
6. Literatura – la frontiera
mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura
română contemporană?
6. O temă care impune o
viziune mai destinsă. Un mileniu =
o veşnicie cuprinzând câteva epoci, câteva ere de consecinţe neintenţionate, aşa
cum ne-am delectat în “era socialistă”. Adică un timp în care limba română are
toate şansele să devină o limbă moartă. Au murit ele imperii, după multă
chinuială, cât ii trebuie unui
stătuleţ criminal, blestemat, să-şi extermine
populaţia?...
Prin urmare, după sfârşirea douămiiştilor în propria
sforţare vizionară, arhiereii canoanelor literare au de
proiectat în noul mileniu
încă maximum nouzecişinouă
generaţii-promoţii-serii de tip
ulician. Posibile în măsura în care europenizarea şi globalizarea nu vor însemna
înghiţirea limbii române de
către limba de comunicare viitoare. Ce le poate
compromite rămâne acelaşi inamic: maculatura. La a cărei producţie îşi dau
concursul scriitorii băgaţi în
priză,scoţând cărţi în ritm alert.
In prezent, s-au stabilit câteva victorii în acţiunea de separare a maculaturii de impurităţile cu însuşiri
deosebite apărute între 45-89,
numai că mecanica non-spunerii, uşurimea suportului
nou, mimetismul dispoziţiei emoţionale, absenţa cerberilor
necesari, menţinând şansele de afirmare pentru oricare
“cuvântător” permit o expansivitate
a textului redactat ce are drept consecinţă denaturarea serviciilor de recepţie ori sufocarea
singularităţii şi a excepţiei. Lectorul
specializat care dă avizul de
recunoaştere a valorii e aglomerat, nu mai citeşte efectiv, frunzăreşte în diagonală.
Pe de o parte, devalorizarea cărţii, pe
de alta elitismul “oficial”
al grupurilor dominante. Chiar gratuită, cartea a devenit un produs
de refuzat, neacceptat nici drept cadou. Ea circulă într-un cerc
exclusivist, scriitorii se citesc
tot mai mult
între ei. Nerespectându-se, lipsită de exigenţă, câmpia literaturii (de
la …E. Barbu citire!) pare compromisă de grupurile închise şi
redundante, de reţeaua în care dictează
liderul – făbricuţă pe bandă rulantă, ocupat şi cu tocmeala premierilor
ori
strategia ignorării adversarului…
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Centrat pe o idee ori o comandă, în
funcţie de genul literar şi de circumstanţe, autorul profesionist urmează
un program propriu. Excepţie face un tip de poezea a cărei
scriere intervine pe neaşteptate, pe fondul unor achiziţii
mentale. Există un anume moment de autostimulare ce are
ca urmare discursul poetic într-o anume formă. In ce mă priveşte,
eu nu-mi las textul aşa cum decurge iniţial, îl regândesc şi
îl prelucrez. Ocupat cu trăitul (primum vivere), în memoria calculatorului meu rezultă şi ceva
texte. Nu mai am prolificitatea de altădată, scriu cu întreruperi, îmi concentrez
discursul. Stiu că am multe
restanţe. Am multe lucruri de scris pe care le tot amân. N-a venit încă
termenul de predare, sper să o fac. O
temă care mă incită acum e condiţia
poetului dotat cu… armă de autoapărare. Oricâte poezele, consemnări şi însemnări s-ar aduna, nu este pentru mine un motiv
imperios pentru o noua carte, pentru un
nou “coş de gunoi”. Înclin de mai mult timp
pentru postarea pe net a producţiilor mele, mi-am cumpărat propriul domeniu, dar întârzii. Prefer grupajul
de versuri dintr-o revistă literară.
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
7+UNU.Extrag din grupajul
publicat în revista “Vatra”
nr.12/2009 următorul text.
SATIRA. Văzduhului meu
(Botoşani, martie
2009)
La noi se mănâncă bine din poezia lui
Eminescu
şi la fel de bine se şi bea din povestea fiecăruia.
Codiţele de topor papă însă alte averi
lumea bună papă şi crapă ca toată lumea.
Papă cotlet şi sfârşeşte în metafizica de
la closet.
Detalii la băieţii de la Cultură. Buni la
beutură.
Târgul zace şi zace şi zace ca o moluscă
strada zace ca o şopârlă beată
oraşul întreg lâncezeşte de parcă
ar fi acoperit cu flegmă şi cenuşă
boschetarii ling sticla vitrinelor
tarabagii trag de cureaua parlamentarilor
taxatorii taxează astrologia natală
din grija de cetăţean zmeul zmeilor
gâtuie cetăţeanul
unde nu
te aştepţi te pândesc sperietorile
ca să câştige titlul de sperietori premiate
muritorii de rând sunt fericiţi sa fie
cocoşaţi
pe ghiţă îl cheamă gheorghiţă
pe primar îl cheamă viermele politic
judecătorul care se miră şi nu face filosofie
înmărmureşte filosofia adevărului
ţâşneşte o sirenă şuierând ridicol să
salveze nimicul
suferă cumplit juneţea băgată pe jumătate
în monitor şi
tastatură
circulă aberaţia ca o cucoană sulemenită
la primărie trepăduşii au program de
lălăială.
Botoşani, 2012
La subiect și esențial!
RăspundețiȘtergere