Dan Cârlea

         

„Întrebarea – pentru mine – este „Pe când o carte mare?”. Visez să scriu roman psihologic sau măcar proză scurtă, dar proză adevărată. Însă deocamdată trebuie să mă mai liniştesc. Şi să mă mai coc, un timp. Să fac paşi înapoi şi spre adâncime.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred că pentru oricine problema destin-opţiune este fundamentală. Este un subiect de-a dreptul filozofico-metafizic. Iar eu n-am ajuns la vârsta concluziilor. Dar psihologia ne ajută să înţelegem că – uneori în feluri pe care le dibuim mai greu, şi aici psihanaliza ne este de ajutor în mod salutar şi unic -, noi suntem scenariştii filmului în care jucăm, noi alegem (de multe ori inconştient) actorii din vieţile noastre şi le încredinţăm roluri, noi… tragem ponoasele sau culegem fructele.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Din punct de vedere al lui „arbitrar” (cred că termenul ales vizează seaca dată calendaristică a apariţiei primei cărţi), debutul a însemnat publicarea primei cărţi de poezii, „Zeppelinul”, la Editura Vinea, a lui Nicolae Tzone, în 2007. Din punct de vedere al lui „cu adevărat”, adică făcând o fandare în trecutul meu şi alegând un moment în care am simţit că sunt autor, acesta ar fi în clasa a VII-a sau a VIII-a. Aveam de făcut o compunere în care să povestim…povestirea „La cireşe”, de Ion Creangă. Mi s-a părut ridicol să povestesc o povestire clasică, aşa că, pe moment, a izbucnit din mine latura creativă de pamfletar, până atunci nefolosită în scris, ci doar în mici glume cu prietenii, mai ales în timpul orelor de curs.

Am transformat „La cireşe” într-o povestire cu iz comunistoid, am parodiat limbajul de lemn al epocii, l-am scos pe Ion Creangă un viitor infractor periculos şi am numit povestirea „Delapidarea de cireşe”.

Profesoara nu a apreciat, am luat notă proastă, am fost făcut de râs în faţa clasei, ca şi cum n-aş fi ştiut lecţia. Cred că atunci am debutat.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Un drum simplu, emoţionant, fraged, banal şi extraordinar. Publicam doar pe internet poezii, am cunoscut-o pe poeta Daniela Şontică, cea care mi-a devenit şi soţie, ea era editor pe site-ul agonia.ro, m-a apreciat, iar după ce ne-am cunoscut pe viu m-a propus lui Nicolae Tzone – am simţit că zbor – „eu la Editura Vinea?”. Şi aşa mi-a apărut „Zeppelinul”. Au venit şi recenziile pozitive, am fost atât de fericit că m-a publicat Vinea, încât îmi venea să merg cu cartea agăţată de gât. Nu văd de ce mi-ar fi jenă de acele simţăminte. E realitatea. Au fost zile magice.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Îi las pe critici să facă astfel de aprecieri. Pot da un nume care pentru mine înseamnă ceva – Paul Celan, deşi nu semăn cu el în stil, îmi place în mod deosebit.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Nu ştiu dacă constituie o mare problemă a lumii. Ce ştiu este că mica mea lume – cei câţiva prieteni ai mei, nu sunt oameni preocupaţi de politică. Iar “gândirea liberă” poate fi, la fel de bine, sau mai ales – într-o societate în care efervescenţa militantă a atins nişte cote înalte şi cu multe accente ridicole, graţie reţelelor de socializare -, o neînregimentare afectiv-reacţională în acest trend de raportare la social. 

Scriitor versus putere?

Este raportul pe care scriitorul şi-l asumă. Adică fiecare om în parte. Dacă vorbim de putere, vorbim de ce înseamnă pentru fiecare în parte puterea – vorbim de fantasme, de reparaţii ale traumelor de demult, de compensări şi supracompensări, de complexe – asta ca să-i dăm şi lui Adler ce-i al lui Adler. Dar, ca să nu eludez cu desăvârşire întrebarea, personal „puterea” nu mă interesează, iar politica şi mai puţin.

Şi asta după ce, pe la vârsta de 5 ani, răspundeam la întrebarea „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”: Eu vreau să fiu Ceauşescu!  

Între timp, slavă Domnului, mi-a trecut.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Tot în tranziţie. După defularea masivă de după ’89, după avalanşa de explicit, pe fondul nevoii de îndepărtare de prea multul formalism de lemn al comunismului – proces ce a durat până după 2000 -, lucrurile au început să se mai cureţe. Dar mergem încet, iar apariţia şi dezvoltarea interenetului (mai ales a acestui drăcuşor de Facebook) nu prea ne ajută – făcând din scriitori... autori de statusuri şi articolaşe cu miză de azi pe mâine.

Răbdarea cititorului s-a redus şi ea, scriitorii ştiu asta, aşa că descrierea complexă, pictura atentă a cedat locul schiţei, introspecţia psihologică a fugit din calea agresivităţii de bodegă, cu pretenţie de sinceritate brutală.

Internetul ne ajută să ne stricăm stilul. Literatura devine fast-food. Posibilitatea de a publica imediat ce ai scris şi de a primi rapid un feed-back, chiar dacă discutabil la nivelul calităţii, conţine o vrajă care agaţă histrionul din scriitor. Fără o corectă şi sănătoasă alchimie a scrisului, fără fezandarea subiectului, fără sublimarea care transformă în artă banalul, beţivul dăruit cu har nu ajunge degustător internaţional.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu prea lucrez. Fiindcă sunt şi eu parte din moda de care spuneam mai sus – articolaşe scrise la nerv, statusuri defulatoare, vorbe aruncate. O carte nouă – oricând. Dacă mă enervez, scriu una acceptabilă şi într-o lună. Dar nu-mi propun asta. Întrebarea – pentru mine – este „Pe când o carte mare?”. Visez să scriu roman psihologic sau măcar proză scurtă, dar proză adevărată. Însă deocamdată trebuie să mă mai liniştesc. Şi să mă mai coc, un timp. Să fac paşi înapoi şi spre adâncime.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Dan Cârlea s-a născut la 23 iulie 1972, în Iaşi. Este licenţiat al Facultăţii de Psihologie, secţia Psihologia mass-mediei şi a structurilor de guvernare (Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti).

A lucrat în campanii electorale, consilier de imagine şi în domeniul psihologiei sportive.

Colaborează cu texte interviuri, articole, ştiri, eseuri şi povestiri în presa scrisă: Jurnalul Naţional, Suplimentul Scînteia al Jurnalului Naţional, Ziarul Lumina, Revista Luceafărul.  

Cărţi publicate: „Zeppelinul” (poezie), Editura Vinea, 2007, „Urban” (poezie), Editura Vinea, 2008; „Copil în Epoca de aur” (povestiri), Editura Tracus Arte, 2011; „Facebook de buzunar”, Editura Tracus Arte, 2013, coautor împreună cu Adrian Călăraşu, carte de statusuri amuzante publicate pe Facebook. Apare în antologia „Dragostea e pe 14 februarie”, Editura Vinea, 2010.

urban

vorbim în şoaptă:
- trebuie să facem revizia maşinii
- unde pasăm copilul la sfârşit de săptămână?

sentimentele de latex au început să ne facă bine
nu ne pun în pericol şi sunt perfect asortate
cu viaţa noastră reîncărcabilă

şi azi a fost caniculă
drogaţii dorm în jurul gării
visând cu venele întredeschise
dumnezei din praf alb care
se sparg în cădere
de capetele oamenilor

dimineaţa o vom lua de la capăt
vom reintra în urban
ca şi cum am zbura prin parbriz
într-o aură de cioburi

e 12 noaptea
somn uşor

maşinile verzi ale lui Prigoană
ne ridică visele rare

dan cârlea – Zeppelinul – Ed. Vinea, 2007

2014, Bucureşti