„Din păcate, în societatea noastră se perpetuează relaţia dintre puternic
şi supus, inclusiv în cea literară, în forme specifice. Această relaţie există
oriunde e ceva de dat-primit. Scriitorul nu poate fi doar scriitor, în unic
dialog cu scrierea lui, decât dacă este amoral.”
1. Pentru un scriitor,
destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat
(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1.
1. Cât este destin şi câtă opţiune în viaţa noastră, în viaţa de
scriitor... greu de spus. Când suntem sub semnul datului şi când opţiunea
noastră e determinantă, la fel de greu să-ţi dai seama. Accept ideea existenţei
unui dat şi am de multe ori impresia că lucrurile merg de la sine, că se
rezolvă de la sine, doar să fii acolo în clipa aceea, potrivită. Dar eu mă
consider un tip raţional şi nu fac lucrurile la voia întâmplării. Îmi place să
urmăresc proiecte pe termen lung, le am mereu în minte, muncesc obsedant pentru
ele până le duc la bun sfârşit. În viaţa cotidiană, în scris, când pornesc la o
carte de eseuri, inclusiv când e vorba de poezie. Cam ştiu câte prune duc în
traistă. Ca omul, când reuşeşti, meritul e al tău, când nu reuşeşti, e de vină
celălalt sau destinul. Dar destinul nu poate fi bun sau rău. Ne împăcăm cu el,
sau trăim în continuă dramă, ca şi cu „pâinea cea de toate zilele” pe care o
cerem nu ca pe un bun, ci ca pe o prezenţă bună deasupra noastră.
2. Istoria literaturii
consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,
când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2. Nu am fost un talent precoce, dovadă că şi o mai bună recunoaştere am
dobândit după 50 de ani. Am început să scriu aproape de majorat, am publicat în
revista liceului (pe atunci numărul 4, azi Mihai Eminescu din Oradea), scriam
poezii şi eseuri, frecventam cenaclul Revistei Familia. Aşa am debutat în Familia,
la 20 de ani, după ce Ştefan Aug. Doinaş îmi dăduse girul la Poşta redacţiei.A
fost un debut care de fapt m-a îndemnat să mai scriu, care, printre altele, m-a
împins spre facultatea de filologie. Citeam mult, literatură şi filozofie. Aici
eram precoce. Apoi, la Cluj, am intrat în cercul echinoxist şi scrisul a
devenit aproape o obligaţie.
3. Care a fost drumul până
la prima carte ?
3. Am publicat prima carte, în 1993, la 39 de ani. De aceea i-am şi spus Călătoria de ucenic. Parcursesem un drum,
experienţe, lecturi, ca o calfă, ca eroul din Mara lui Slavici. Nu am fost un premiant, deşi mereu printre cei
mai buni, dar fără efort, Am terminat facultatea în 1979, fusesem repartizat
într-un sat din Bihor unde am stat 7 ani, publicam în Familia, în primul rând, poezie, critică literară, eseu. Dar
apărusem şi în Amfiteatru şi în România literară. În 1977 am apărut
într-o antologie, Catarge, unde erau
consemnate cele mai apreciate poezii ale nedebutaţilor din acea perioadă.
Atunci, editurile organizau cunoscutele concursuri pentru debut. Am trimis
volumul la Albatros, în 1980, dar nu am ajuns pe podium, adică între primii
trei cărora li se editau cărţile, ci în Caietul
debutanţilor apărut în 1982, pentru anii 1980-1981. După aceea îi puteam
propune editurii un volum, fără concurs. Trimisesm cartea la Albatros, pentru
că erau în juriu Laurenţiu Ulici, care îmi dăduse un premiu la Festivalul de la
Sighet, şi Ştefan Augustin Doinaş, care mă cunoştea de asemenea. Dar Ion Acsan,
care era redactor, mi-a condiţionat publicarea cu cel puţin 15 poezii
patriotice pe care nu le aveam şi nu le ştiam scrie. Eram mai filosof pe atunci
şi mai livresc decât astăzi. Am mai încercat cu un volum de eseuri despre
vizită la Cartea Românească, tot fără succes. Mi-l citise Magdalena Bedrosian,
am fost la editură pentru discuţii într-o iarnă geroasă, eu, profesorul de ţară
din satul Cuzap, păcălit încă din gara Bucureştilor de un lustragiu, Aşa că am
renunţat pînă ajunsesem mai cunoscut în lumea literară, până am fost mulţumit
eu însumi de carte.
4. Ce personalitate (personalităţi),
grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca
om şi scriitor?
4. După cum se vede, nu am fost dus de val, nu mi s-au deschis uşi, nu am
fost împins înăuntru, la un loc călduţ. Dar am avut întotdeauna prieteni din
leatul meu şi mai vârstnici de la care am învăţat şi cu care am intrat în
competiţie, în sensul dorinţei de a rămâne umăr la umăr. Am fost un bun
învăţăcel din pruncie, cînd dascăli mi-au fost îndeosebi bunicul, în satul
natal, tatăl, chiar dacă era orb, ajuns la oraş (la 9 ani, debutând cu un
accident de maşină, maşina fiind a prim-secretarului PCR, o Volgă cu numărul 1)
în chestiunile practice (tata fiind un meseriaş genial). Am avut parte de
profesori buni de română, mai ales la gimnaziu, dar în liceu, note mai mari
aveam la fizică şi matematică pentru că răspunsurile mele la română erau
nonconformiste. Apoi am intrat în şcoala echinoxistă, cu maeştrii cunoscuţi,
Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic. Dar şi cu maeştrii dintr-o generaţie
strălucită, cu Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Gheorghe Perian,
Virgil Podoabă, Stefan Borbely, cu listele de cărţi obligatorii pentru un
echinoxist, lecturi la cenaclu, cenacluri ad hoc în căminul Avram Iancu. Am învăţat
multe despre poezie de la Viorel Mureşan, care a repetat anul doi din cauză de
rusă şi a ajuns în anul nostru şi în cameră cu mine, am fost dus spre filozofie
de colegii mei Marius Iosif şi Gabriel Petric, iar în eseu, modelulra Ion
Vartic care tocmai debutase. După debut, am fost cooptat de braşoveni, iar
regretaţii mei prieteni, Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun, la care s-au
adăugat Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu au contribuit cel mai mult în lansarea
mea. Ei au devenit, împreună cu Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, ajunşi ei
înşişi la Braşov pentru înfiinţarea facultăţii de filologie, mărturisitorii. Li
s-au adăugat Ion Bogdan Lefter şi Călin Vlasie, ajungând astfel printre primii
în colecţia de eseuri 80 a Editurii Paralela 45, cu Ridicolul. Călin Vlasie mi-a editat după aceea constant cărţile (8)
şi aşa am ajuns în lumea bună. În 1986 ne-am mutat la Oradea şi am intrat în
grupul familiştilor (redactor am devenit abia în 1990, din motive de
dosar), având un bun dialog cu Crăciun
Bejan, mai ales, Vasile Spoială, Dumitru Chirilă, Radu Enescu. Aproape în
fiecare zi, la ORA 11, beam cafeaua la
Astoria cu aceştia şi cu Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă. Aşa a început şi
prietenia cu Ioan Moldovan, el fiind primit la Familia în 1989, poezia lui fiind pentru mine mereu un reper şi o
ştachetă.
5. Raportul dintre
conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii
contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. De la Crăciun Bejan am învăţat, insista să mi-o spună, că în creaţia
literară trebuie să se vadă prezentul în care trăieşti, că eşti obligat, ca
scriitor, să fii părtaş la esenţa din preajmă, ba chiar să cauţi o nouă formă. "Mi se pare normal ca un scriitor
să încerce să fie un om total, în sensul că nimic din ceea ce-l înconjoară să
nu-i rămână indiferent. " spunea şi Gheorghe Crăciun, o mare şi regretată conştiinţă
a vremii noastre.
Date fiind şi evenimentele de după 1989, m-am implicat civic şi politic cu
un idealism specific perioadei, cunoscut de majoritatea scriitorilor din
generaţia mea. Am făcut de asemenea publicistică, am scris eseuri
moral-politice, aşa născându-se cartea despre mistificare, eseurile din Deficitul de prezent, ba chiar romanl Orbul şi dintele de aur, rescrierea Ţiganiadei, poemele din Epistolele către Alexandros. Prin
urmare, scriitorul a fost nevoit să fie şi cetăţean. Dar un cetăţean nevoit
să-şi apere libertatea de gândire într-o lume a politicii tulburi şi a unor
politicieni neinstruiţi, vulgari, care confundau şi confundă politicul cu
puterea, iar puterea cu placul lor. Primele reacţii ale puterii au fost să
legitimeze ea însăşi scriitorii, iar cei care s-au supus au avut câştiguri care
până la urmă s-au dovedit a fi pe termen scurt (cele strict scriitoriceşti). De
putere, alta decât a
cuvântului, are nevoie veleitarul şi cel care s-a obişnuit să stea în căruţa
ei. Problema este de conştiinţă şi caracter. Cred că lumea noastră a păşit
într-o sintactică a culturii şi la un moment dat m-a bătut gândul să scriu o
lucrare pe această temă. A ieşit însă o carte de eseuri, Deficitul de prezent, care pune mai mult implicit problema. Din
păcate, în societatea noastră se perpetuează relaţia dintre puternic şi supus,
inclusiv în cea literară, în forme specifice. Această relaţie există oriunde e
ceva de dat-primit. Scriitorul nu poate fi doar scriitor, în unic dialog cu
scrierea lui, decât dacă este amoral.
6. Literatura – la frontiera
mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura
română contemporană?
6. Nu mi se pare că se întâmplă ceva nou în literatura română, nu percep o
fermentaţie din care să iasă alcooluri tari. Avem multi scriitori buni, şi
poeţi, şi prozatori, pe care mai mult îi oferim, instituţional, sau se oferă ei
înşişi, decât să mizeze pe ei mari edituri occidentale. Scriitorii noştri rup
gura târgului, dar nu bat capitalele culturii. Nu avem unul sau doi scriitori
reprezentativi pentru cultura noastră, cum au celelalte culturi estice sau
central-europene, cum au ungurii, de exemplu. Care să creeze o sinteză
românească. Noi forţăm doar cu Mircea Cărtărescu. Nici nu avem scriitori care
să mizeze pe scris, care să trăiască din asta. Îmi povestea Nadas Peter,
prozator maghiar de talia căruia noi nu avem, că în tinereţe s-a retras într-un
sat, însoţit doar de o pisică, cu gîndul de a nu face altceva decît să scrie,
şi împărţea cu pisica o conservă pe zi. Nu era o boemă săracă, ci ambiţia de a
miza totul pe scris. Aş spune că totuşi literatura noastră este vie, că tinerii
care debutează sunt bine şcoliţi şi e posibil să apară un mare scriitor. Noi nu
am avut mari scriitori decât atunci când s-a realizat o ciocnire sincronică şi
din acea scânteie au ieşit Cantemir sau Budai Deleanu mai la început, oricum cu
toţii peste graniţele ţării. Poate aşa se va întâmpla şi acum.
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?
La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Dacă eşti un profesionist, cele două situaţii se întâlnesc. În ce mă
priveşte, nefiind un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, ci mai
degrabă un gospdar al scrisului, am avut momente când mi s-a părut că intru pe
un făgaş bun, cînd textele se scriau inspirat, parcă de la sine, relaţiile
neuronale ale ideilor sau imaginilor fiind surprinzătoare chiar şi pentru mine,
mai ales pentru mine, eram la locul şi în momentul potrivite. Atunci poate fi
vorba şi de un program, mai ales că ai impresia împingerii de la spate, a unui
flux pe care vrei să-l prinzi, să nu pierzi vreun şuvoi, vreun val. Cunosc
scriitori care au un program pentru scris, care nu lasă zi în care să nu scrie,
dar nu e niciunul strălucit. Ştiu cum scriau Gheorghe Crăciun şi Alexandru
Vlad, dar nu o făceau după program, ci lucrau la câte un proiect cât îi ţineau
puterile, arhitectural, nu cu croşeta. Nu înţeleg cum e aia să nu treacă o zi
fără să fi scris măcar o pagină dacă tu nu ai ce spune. Acuma am în minte ideea
de a scrie despre mers, inclusiv al lucrurilor, despre prostie la Creangă (am
scris deja un eseu de vreo 40 de pagini) şi un volum de poezie de dragoste. Să
vedem când vor fi gata. Deocamdată mai aştept ecouri la volumul de poezie
publicat în 2015, Laus, cea mai bună
carte de versuri a mea, până în prezent.
7 + UNU. În contextul celor afirmate,
pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
7+Unu :
Statul şi stătutul
Eu
stau, tu stai, el stă, noi stăm, voi staţi, ei stau. Substantivul care se
formează din acest verb este “statul”. Verbul se conjugă pentru fiecare
persoană, în timp ce substantivul poate fi alăturat şi el persoanei, ca
apoziţie, fără a-şi schimba forma, ci doar stăpînul. Eu, statul, tu, statul
etc.. Starea noastră cea mai liniştită este statul. Aş zice că este starea
originară, netulburată de exterior. Orice mişcare, orice acţiune se sfîrşeşte
tot cu statul. Omul poate sta culcat, pe fundul lui, în picioare, în genunchi,
pe vine, în mîini, în ştreang, în cap. Poate sta bine, poate sta rău, poate sta
pur şi simplu, comod sau incomod, sănătos sau bolnav, bogat sau sărac, norocos
sau cu ghinion – toate se referă la stat. Sau la stare. Omul poate fi cu stare
sau fără stare, în stare sau neputincios. Dacă stă prea mult devine stătut. Ca
apa. Poate fi ca apa curgătoare, fără stare, sau ca apa stătătoare, să cam pută
de stat sau neschimbare. Omului îi poate sta bine, sau îi poate sta rău.
Pălăria, îmbrăcămintea, ceea ce arată, dar şi faptele. Îi stă bine să facă o
faptă bună şi îi stă rău să facă un lucru de ocară.
Iată
cum statul are tot felul de atribute: antropologice, filologice, fiziologice,
imagologice etc.. Apoi, de la stat vine “statutul”. Cum se stă, adică, normele
statului, drepturile şi îndatoririle la stat, după stat, cu statul, faţă de
stat. Adică după ce toată lumea face experienţa statului, în funcţie de scaunul
pe care stă sau dacă stă în picioare, se elaborează o teorie despre cum trebuie
să stea fiecare, mai ales pentru cei care stau să aştepte.
Ca
să-i afli genul, „statul” se numără cu un-două. Adică la singular e masculin,
iar la plural, feminin. Femininul plural ar fi „state”. Dar, după dicţionarele
noi, care ne permit să şi scriem cum vrem, forma de plural ar putea fi şi
„staturi”, cu accent pe „a”. Şi pentru că e un substantiv cu amîndouă genurile,
se spune că e de genul neutru. Aşa şi trebuie. Statul e pentru toţi. Dacă ne
mai gîndim că fiecare stat are statele lui de plată, e bine că e plătit şi
statul. Pe ştat de plată, după statele de funcţiuni. Vorba mult pomenită a unui prieten, tragi
un somn, ai cinci mii, duci doi cai la apă, unu-i al tău. Şi ca să se ştie cît
face statul, e nevoie de statistică. Acolo toate stau în cifre.
Dacă
nu te mai poţi desprinde de starea de stat, ajungi statuie. De obicei ajung cei
cu statură. Aceia care sînt atăt de admiraţi pentru starea lor şi nu vor să se
mai mişte din ea ajung statuie în timpul vieţii. Asta nu înseamnă că sînt
statornici. E bine să fii statornic, dar nu pentru tine, să nu ţi se poată
măsura schimbarea nici cu statoscopul, să fii statorul celor care se învîrt în
jurul tău pînă li se uzează periile.
Statul
pe loc nu e acelaşi lucru nici cu statuia, nici cu statorul, nici cu statul pur
şi simplu. În statul pur şi simplu e o filozofie, în timp ce în statul pe loc e
cea mai multă prostie. Statul pe loc poate însemna şi nehotărîre, şi neputinţă,
şi încremenirea sisifică într-un lucru, în proiect, se zice. Statul pe loc face
ca nici locul să nu se schimbe, face ca şi locul să se împută.
Simbolul
statului e statorul. El stă şi este interesat de turaţiile celorlalţi. E o
chestiune de mecanică aici. Mecanicii conduc statul. De fapt, şi mişcarea şi
nemişcarea ţin de acelaşi fenomen, fac perfectul compus, pentru francezi, unde
au învăţat mecanicii noştri, cu verbul „a fi”. Deci, şi dacă vorbim de stat, în
definitiv tot despre mişcare vorbim. Verbul „a sta”, pe lîngă faptul că e verb,
arată mişcarea. Ceea ce înseamnă că nimic nu stă. Adică toate stau să cadă, să
plece, să vină. Cel mai greu e să exersezi „pornirea de pe loc”, cum îi ceru deunăzi
un poliţist candidatului pentru permisul
de stat la volan.
Statul
are cultura lui. Pe cultura lui o cheamă Birocraţia. Ea stă la biuro. Pe ea n-o
poate nimeni clinti. Ea stă cel mai bine. Ea e statorul şi în jurul ei ne
învîrtim pînă ni se consumă periuţele de atîta completat la formulare. La coada
ei stăm. Stau şi cei care lucrează la stat şi cei care nu mai lucrează la stat.
Dar succes la ea au cei făcuţi cu şablonul, cei care stau bine. Celorlalţi ori
li se învîrte motorul în gol, ori li se gripează, în timp ce primii stau în
filete şi fireturi.
Morala
este, totuşi, că statul nu stă. El veghează.
Ianuarie, 2016, Oradea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu