Revolta anticomunistă a unui tânăr, confirmată
istoric și terminată cu moartea suspectă a acestuia, putea fi punctul de
plecare plin de promisiuni epice, întrucât oferea suficient material brut
pentru un story. Așa arăta inițial și
proiectul romanului pe această temă gândit de Constantin Iftime. Numai că
punerea în ramă a intențiilor originare presupunea un cu totul alt autor :
anume unul rămas în paradigme clasice, cu respect pentru narațiune, construcție
și personaj. Între aceste elemente și idealul de creație clamat adesea de
Constantin Iftime este însă o incompatibilitate
evidentă. Vitalismul debordant și o sete de forme noi, manifestându-se
fără opreliști, erau enunțate la scenă deschisă până și în volumul de debut
poetic, sugestiv intitulat Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta
(2012). De altfel, într-o bună măsură , stilul poematic și compozit, acoperind
suprafețe însemnate din romanul Copiii
sălbatici (București : Ed. Cartea Românească, 2016), vine și din conceptul
de poezie, ilustrat mai cu seamă în volumul menționat. Amprenta unui gânditor
de factură lirică s-a dovedit fecundă. Cât despre opțiunile compoziționale, ne
ajută să le deslușim, din roman, însuși autorul, prin intermediul unui rezoner
care, scriind, trecea cu bună știință acțiunea pe plan inferior : „reducea amănuntele psihologice, le înmulțea
pe cele pitorești și grotești. Voia o mișcare a tablourilor, cu evenimente și
gânduri neașteptate. Aduna substantivele cărnoase, cu osul greu, verbele, care
dau culoare și relief. Pregătirile acțiunii însă se amânau la infinit”. Și
mai încolo : „…nimic mental, oniric,
expresionist sau psihologizant. Veacul acestor mode s-a dus pentru totdeauna.
Nu-mi pare rău deloc după ele, chiar dacă atunci au scris cele mai mari cărți
Flaubert, Tolstoi sau Kafka (…) Va fi un haos al detaliilor, până ne apropiem
de Nimic”. Așadar eludarea programatică a structurilor raționale, bazate pe
flux narativ, poveste coerentă și eroi cu identitate clară. Elementele de
postmodernism, dar și de antiroman, specific prozei franceze de la mijlocul
veacului trecut, alcătuiesc un conglomerat la care primează nu interpretarea,
ci descrierea atentă, până la ultimul amănunt, a realității, ilustrând acea
„literatură obiectuală” de care vorbea mai demult Roland Barthes. Dar
Constantin Iftime, apologet al libertății și experimentelor novatoare, nu-și
declară nicăieri vreo apartenență. Nici măcar brebaniană, de care îl apropie
știința de a crea o altă realitate, una aparent autonomă, stranie și compusă
din fapte și evenimente disparate. Cu multe ambiguități și cu direcții narative
care uneori se intersectează, alteori nu. Cu eroi indefiniți și stil inform,
foarte liber. Toate acestea revoluționau proza primelor decenii ale veacului
XX, fertilizând literatura existențialismului și mai târziu noul roman francez,
dar deschizând și porțile tendințelor demolatoare cu damf suprarealist.
Constantin Iftime, se vede, a degustat din toate, savurând deliciile limbajului
și iluzia suveranității absolute a autorului. Încât canavaua epică inițială,
având un personaj cu stare civilă identificabilă, a fost abandonată în favoarea
unei construcții în care granița dintre faptul palpabil și imaginarul
neîngrădit devine aproape imperceptibilă. Prozatorul simte imperios nevoia
îngroșării liniilor, încât până la urmă ne livrează, cum și-a propus, o
suprarealitate, rezultând din digresiuni și aglomerări supuse permanent dilatărilor
și cercetării cu lupa. O lume fără busolă și saturată de false repere capătă,
în haina epică aleasă de autor, dimensiuni apocaliptice. Pentru depistarea unui
adolescent care scrie pe ziduri lozinci împotriva regimului politic, forțele de
represiune ale orașului B. devin insuficiente, așa că sunt trimise de la
centru, în flux continuu, trupe de miliție și securitate. Imaginea este a unei
așezări urbane aflate sub ocupație. Suspiciunea pare endemică, orice gest
putând fi taxat drept dușmănos și prin urmare impunând măsuri punitive.
Degradarea morală nu mai cunoaște limite. Trădările și duplicitatea fac casă
bună, atât în forfota interlopă a străzii și canalelor, cât și printre
slujbașii militarizați ai statului. Iar binoclul se transformă într-un simbol,
aliat al organelor de urmărire, dar și complice la scene ce țin de fanteziile
lor erotice pentru care, adesea, uită cu totul de scrupulozitatea datoriei.
Mișcarea este browniană, haotică, încât
toate personajele, de la șefi la cele insignifiante, au identitate dublă : de urmăritor și de urmărit.
Faptul fiind cunoscut de toți și de fiecare în parte, esențială pentru ei
rămâne doar învățarea celor mai eficiente tehnici de supraviețuire. De aceea
instituțiilor represive li se
opun în general nu inși singuratici, ci grupuri care mișună prin
cartiere ori pe maidanele din preajma unităților industriale, gata să se
replieze sau să denunțe, dintr-un
excesiv de reactivat instinct de conservare. Hoardele de copii, la care
inocența primelor experiențe senzuale se împletește cu simțul infracțional, ca mod de autoapărare,
prilejuiesc autorului momente epice
halucinante. De altfel efectul halucinatoriu reprezintă, în cazul acestui roman,
nota de excelență, ca argument că demersul narativ, în integralitatea sa, n-a
eșuat. Scenele cu liotele de copii aparent hoinari, dar de fapt plantați într-o
realitate contondentă, cu care aceștia se războiesc tacit pe viață și pe
moarte, ridică în mod cert miza parabolică a cărții. Prin magia verbului,
Constantin Iftime preface și existența subterană într-un tărâm magic, al
inițierilor și exorcizărilor colective de orice fel. Paradoxul este că în acest
context social al singurătății interioare în care se consumă dramele individului,
gregarismul devine mod de viață.
Deși
având contururi ambigui, personajele sunt ilustrative pentru lumea pe care o
reprezintă. Doi milițieni, Michi și Capră, veșnic în misiune de pândă și
patrulare, se adaptează ușor împrejurărilor, exploatând cu folos specificul
meseriei. Ca și locotenentul George Mercea, securistul, culant cu femeile, mai
ales cu soția colonelului, șeful său, căruia îi râvnește și funcția. Colonelul,
om cu experiență, știe nu doar intimitățile ascensiunii profesionale, ci și
dedesubturile meschine ale familiei, cu amantlâcuri pe care le tolerează din
motive de strategie personală. Ca într-un carusel al degenerescenței, femeile
par a fi simple obiecte erotice, cu extrem de mică marjă decizională,
indiferent de natura intrigilor. Comenzile, mai ales cele care se referă la
siguranța hotarelor cu defunctul URSS, vin de sus, pe o filieră misterioasă, ca
în masonerie. Gesticulația și mișcarea personajelor au o singură menire : aceea
de executant, dincolo de rațiune și morală. În
acest univers dezumanizat e limpede că nu poate fi vorba de trăire
spirituală. Încât Matei Gheorghiu, profesorul care-și transcrie ideile într-un carnet
pentru viitoare cărți, și care visează la valori estetice, împotriva
curentului, pare dubios și trezește vigilența securității. Acest personaj, de
fapt un alter ego al autorului, menit să învioreze o lume searbădă, nu are
nimic comun cu tipologia care populează paginile romanului. O tipologie veroasă
și promiscuă, în care de departe Nașul posedă, literar vorbind, toate atributele
eroului memorabil. Un soi de monstru, construindu-și propria lume, una
paralelă, cu ritualuri tenebroase și reguli dure pentru supuși. Nașul, precum
toate starurile interlope, trăiește însă pe un teren nesigur, fiind la rându-i
atât urmărit cât și urmăritor, în pofida relațiilor sale cu instituțiile
represiunii. Semnificativ, este lichidat nu de „organe”, ci de propriii camarazi,
care nu-i mai suportă lăcomia și violența. Și totuși, contrar atmosferei
sumbre, de univers concentraționar, cititorul participă la un grandios
spectacol cu măști, urmăriții, ca și urmăritorii, ascunzându-și cu grijă
gândurile, pentru că pretutindeni există binocluri și urechi specializate. Spectacolul
este pus în scenă tocmai de acești anonimi, angrenați permanent într-o dinamică
bizară, cu iz de aventură dincolo de limitele rațiunii. Dar succesul amplei
desfășurări epice vine, după opinia noastră, tocmai din avalanșele de
verbozitate ce se succed continuu, cu o forță uneori năucitoare. Constantin
Iftime e asemenea solistului care se descurcă la mai multe instrumente. Deși
situat pe linia prozei nedogmatice și antinarative, el știe să obțină dozele de
tensiune necesare, bazate pe ritmuri alerte și pe vervă stilistică. Impresia
asupra cititorului nu poate fi decât persistentă. Nimic mai absurd, spre
exemplu,decât minuțiozitatea și efortul disproporționat cu care slujbașii
statului urmăresc și analizează, din diverse unghiuri de interes, turmele de porci
care pășunează dincolo de ultimele blocuri ale orașului. Sau ce demonstrație de
inventar exhaustiv găsim în Capitolul VIII, cu eviscerarea cocoșului sacrificat
pentru masa șefilor de la județ ! Ca și rigoarea descriptivă consacrată în altă
parte găinilor, de parcă era în balanță siguranța națională ! Se poate spune că
autorul reinventează verosimilul în varianta sa opusă sublimului. Detaliile,
menite să sugereze anonimatul acestei lumi, sunt pentru Constantin Iftime la
fel de importante ca emisiile de idei fundamentale. Perspectivele se schimbă
neîncetat, iar inconsistența personajelor și fragmentarismul epic, venind
dinspre postmodernitate, nu diminuează în nici un fel sentimentul de mobilitate
și ritm. Înfățișând crepusculul unei epoci, prozatorul, ca martor avizat,
creează dintr-o multitudine de secvențe, ca un prestidigitator, imagini
emoționale de impact. La el autenticul se dezvoltă mai totdeauna pe portative
naturaliste. Și deși poate induce ideea de improvizație, epicul la Constantin
Iftime relevă cultul său pentru altitudini estetice. Fără discuție, prozatorul
este o sensibilitate calofilă, îndrăgostit de fluențe, dar și de contorsiunile
meșteșugite ale limbajului. Având la îndemână un lexic de maximă varietate și
utilizându-și cu dibăcie inclusiv valențele poetice, Constantin Iftime
realizează una din cele mai vii, mai energice și mai substanțiale replici
literare despre absurd, nonsens și eșec într-un regim totalitar.
Darabani, oct., 2016
Victor
Teișanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu