Literatura schimbării. O schiță polemică oarecum(I)

     Când mintea-mi zburdă lovită de demonul fanteziei, și mă gândesc la patria mea din comunism, văd și o turmă de porci care pasc ciudat iarba fragedă a unei pajiști de lângă un oraș cunoscut, cu fabrici, cu uzine, departe sat. E o iarbă mânioasă, ce plesnește când o calci. Își trage seva dintr-un strat adânc. Porcii, liniștiți, puternici. Au slănină albastră care face minuni. O mănâncă cei care sunt șefi ca să fie nemuritori. Mușchii  de la pulpe sunt voluminoși și dulci. Poporul hămesit, cu mintea golită până la fund, umplută ochi, a câta oară?!, cu pofta de-a trăi, rup jumări în minte de pe oasele lungi și cântă.  O rouă a celor abia născuți le licărește în priviri. E vremea nebună a schimbării.

Dar cred că aceste imagini sunt valabile pentru anii 70. Anii buni.

Mi-l amintesc pe Ceaușescu încă tânăr, rumen, cu gura plină de buze, strălucind de grăsime. Mânca slănină aceea inventată de sovietici. Al-bas-tră!, ce bine sună. Secretul a fost descris mai târziu de scriitorii tineri ruși, mai curajoși. Suprarealiști, nebuni.

Începând cu anii '80, România arăta ca o vită pentru muncă și carne. Oasele mari și grele se tot duc în sus. Carnea urcă greu. Vita e plină hăuri, de caverne. Oameni înarmați până-n dinți stau cu tunurile pe ea.

După revoluție, vita asta bolnavă va fi valorificată. Revine în forță mitul mamei trădătoare. O vor jupui de vie. Carnea bună, dar puțină, va fi transformată în dolari noi-nouți. Oasele, coarnele, părul au mers la un fel de chinezi, pentru supa lor. Fii patriei au rămas orfani.

Patria e țoapă, cântă sonate la acordeon, e bătrână, țicnită, votează cu cei urâți și străini.

Gata!, mi-am amăgit pofta de fantezie.   

Să fim serioși, cât de cât, cum se spune! Hai! Totuși, aș încerca să explic această viziune șocantă. Ce s-a schimbat după '90, în realitate, în literatură? 

*

A fost odată în literatura noastră un mit al schimbării, poate cel mai popular, cel al răscoalei. Bine tratat de clasici.

Apar secvențe, în stil realist, în manieră naturalistă, la Nicolae Filimon, și în ciclul Comăneștilor, la Duiliu Zamfirescu. Romanul „Răscoala”  a lui Rebreanu vine cu o structură nouă, s-a spus, de frescă socială. Imaginile se desfac și se tot desfac din acea încremenire milenară. Avem apoi o mulțime de detalii, unele chiar fiziologice, prea îndrăznețe, despre schimbare în lumea profundă. Încremenirea acestei lumi fascinează intelectualul român, în raport cu reactivitatea lui. Gândirea asociativă, cu un imaginar biblic dar și profan, occidental, se pliază spectaculos pe omul pădurii, al câmpiei, unul de lut. Satul a fost luminat blând de romanticii sentimentali, cu o chimie estetică dubioasă. Tradiționaliștii au limba lor, fantastică și miraculoasă, vorbind despre o lume crudă și sălbatică însă.

Limba lui Rebreanu, cu o forță stranie  în „Ion”, nu poate fi folosită pentru oraș. Seamănă  cu lui Władysław Reymont, cel cu „Țăranii”, primul polonez care a luat premiul Nobel.

 Marin Preda arată că este incomodat de alte medii, dar în „Moromeții” regăsește, în plin comunism, satul luminos, uscat la sânge în Câmpia Dunării. Nemișcarea din preajma războiului dă nota acelei narări. Orașul, la nivelul viziunii narative de primă mână, rămâne necucerit până târziu. Avem crâmpeie de modernitate vie, diversă, la autenticiștii interbelici.  

Din istoria pură, prin contagiune, cred, cu zona Europei centrale, ne-a venit ideea de război social. Acolo, schimbarea are aspect de fenomen nimicitor, ca-n evenimentele de fundal la Eco. O apocalipsă socială ne-ar fi făcut să scăpăm de multe obsesii naționaliste, a unei latinități ce se duce spre Est. Am fi căutat o altă lume în imaginar. Am imaginea expresionistă a lui Gheorghe Doja, pe tronul de fier înroșit, seamănă cu cea a ereticului Jan Hus, ars în piața publică la Praga, cu o sută de ani în urmă. Praga intră ușor în canonul  european. Sigur, mai întâi Viena. Vezi Kafka și cei din jurul lui, apoi Milan Kundera, în comunism. 

De precizat că Europa centrală, încă înaintea căderii imperiului milenar de la Viena, al lui Franz Joseph I, se contura ca un spațiu contradictoriu, ca cel al lui „între”, în memoria occidentalilor.  

Atunci apare personajul „omul fără însușiri” al lui Robert Musil, un prototip al modernității. El organizează „Acțiunea Paralelă” care trebuie să se lupte cu forțele istorii universale, cu cele imperiale. Pare o schimbare aproape de noi. Efectul acestei viziuni de roman, care polemizează cu cel al realismului de observație socială, aulic la vremea aceea ca și casa imperială, produce un tip cunoaștere care interesează și acum. Noi parcă suntem încă în est; vulnerabili la schimbări ciudate, în istorie sau în artă. Musil rămâne exponent al artei romanului analitic al secolului XX, de talia lui Proust sau Joyce.

În postmodernitate, căci de acolo pornesc polemicile cu eurocentrismul, ni se spune că, la periferie, unele adevăruri de la centru căpătată de cele mai multe ori aspecte exagerate. În alte cazuri, adevăruri secundare, exagerate, readuc în atenție multe adevăruri uitate pe drum de la centru.

Poate fi văzut astfel cazul lui Kafka, cel care a dat alt curs marelui roman realist și psihologic, conceput în Europa?

 Milan Kundera, asumându-și rolul de scriitor reformator în fostul spațiu comunist, ne propune, ca principiu, să vedem anexele întregului ca părți organice. Istoria modernă, cu toate prefacerile,  în postmodernitate, arată ca un trup, cu elemente și mușchi pulsatorii, sau ca o geografie cu relief divers (ideea pusă în circulație și de promotorii proiectului „A treia Europă” de la Timișoara).

 Vorbește apoi de o altă istorie a romanului, pornind de la Cervantes și Rabelais, cu o explozie în secolul  XVIII (Swift, Diderot, Sterne), cu acele structuri plate, aleatorii, și limbaj apt de filozofare, de descrieri din multe domenii. De aici ar veni deschiderea romanului modern, iar diferențele, față de cel realist și psihologic - canonizat, cu resurse epuizate -, ar fi ca între Hemingway și Joyce.

Ar fi avut întru totul dreptate, dacă acest gen de roman, ajuns la maturitate cu Flaubert sau Tolstoi, nu l-ar fi avut la vârf, în momentul de glorie, pe Kafka și nu pe Hemingway. Și Joyce continuă tradiția detaliului din cotidian, de altfel.

Deși mai am multe de comentat asupra pozițiilor teoretice ale lui Kundera, mă întorc la literatura lui. Cum să o înțelegem, când miza artei sale transcende domeniul temelor actuale? Cu viziunea narativă s-a impus, nu numai la Paris, mai mult decât cu ciudatele istorii din comunismul aflat în mișcare la Praga.

Ideologii noștri mereu au avut obsesia schimbărilor radicale, de tipul celor impuse de o revoluție.

În literatură, războaiele au fost tratate pieziș. La Camil Petrescu, această temă vine și cu o schimbare a romanului; la Rebreanu, descrierea natural-biologică își adaugă abilități din psihologie și morală. E altceva decât la Musil, deși cei doi autori au fost cumva contemporani. Austriacul pare a fi la zi, cel puțin se raportează la Freud. În literatura din comunism, războiul, ca un hotar din altă lume, apare în istoriile în care omul își caută originile de aur; prin anii '80, se adaugă și ceva despre anii '50, iar la optzeciști, istoria se transformă în melodramă, cumva ironic.

Romanul ca un șifonier cu trei uși, două - textul și contextul - sunt plăcute, funcționale, altă ușă, care ascunde un adevăr groaznic, rămâne închisă. După '89, numai această ușă se deschide, vine în prim plan romanul ca jurnal al războiului sau al închisorii, iar celelalte două sunt bătute-n cuie. 

Oare de la nereușita de la 1848, s-a născut mitul ratării marii schimbări? Se vede asta pieziș în Caragiale. Comuniștii care au făcut o figură aparte au impus o acțiune în forță. Aș spune, firește, dacă nu ar fi semănat un război crud și sălbatic, fratricid până la urmă. Semăna cu înnoirea legionară, iar coordonarea, de la Moscova.

Din păcate nu avem destule informații despre politica de modernizare a lui Carol al II-lea. Fenomenul „carlism”, care ar putea să  lumineze evoluția spectaculoasă interbelică, a fost cercetat vag și de istorici.

Schimbarea organică, în stil balzacian, cu o cădere lentă a marii aristocrații descrisă pa larg,  cu apariții spontanee ale burgheziei, din „Cronică de familie” (Petru Dumitriu), din romanele lui Călinescu, trece peste revoluție sau război; se revine, totuși în plin realism socialist,  la un realism viguros, manierist prin aglomerarea detaliilor, de caracter sau decor.

Ar fi putut fi firească înțelegerea schimbării la noi, ca a Franței de la 1789, când?, după război sau după 1989?

La București, la 200 de ani de la căderea Bastiliei, în '89, a fost dărâmată spectaculos dictatura, iar dictatorul omorât oribil. Cred că a rămas o mare îndoială în forțele proprii să zicem, traumă care nu a fost vindecată nici acum. Se poate spune că încă avem o gaură în drapel.

Revoluția, dar nu cea a Terorii,  a fost cunoscută, târziu, la București sau la Iași.

A fost un discurs în termenii lui Tocqueville, de democrație ca efect al providenței sau de egalitate a sufletelor, mult mai diluat decât dialogurile din saloanele Doamnei Récamier sau decât melancolizările lui Chateaubriand, prin pădurile părăsite ale marilor aristocrați, ghilotinați cu o generație în urmă.

În Estul nostru, doar Rusia a avut parte de schimbări în forță.

 Mai întâi, în vremea lui Petru cel Mare, care a schimbat din temelii moravurile aristocrației, crude și sălbatice, a creat un oraș al luminilor, Sankt Petersburg, a doua Moscovă. Să ne amintim de miza Rusiei, ea a renăscut din cenușă, când și-a mutat capitala de la Kiev, la Moscova, după ce chibitca țarilor se va duce spre Asia.

Țarul luminat, în același timp, a militarizat Rusia, a creat instituția spionilor și a extins imperiul de la o mare la alta.

Ecaterina va continua testamentul lui Petru, lucrând la detalii, cu rafinament. Poate de la acest traseu: Nordul inițial – virarea spre Asia, cu Petru care legitimează metamorfozarea – caracterul filogerman al Ecaterinei și deschiderea ei spre Franța luminilor( l-a curtat pe Voltaire!) -  începe arta stranie a Rusiei. Acest testament, un text sacru,  a secătuit poporul rus cu aceste politici diabolice de schimbare și de extindere.

 Ce să înțelegem din lecția celor de la Răsărit?

 Că problema schimbării, în termenii revoluției, a rămas la noi nerezolvată?

Soljenițîn propune revenirea Rusiei la starea celei din perioada kieveană. Scurt.

Literatura rusă de azi, într-o viziune modernisimă (a se vedea influențe în cărțile multor scriitori tineri de succes basarabeni), întoarce pe dos realitatea comunistă.  Omul URSS-ului, rămas orfan, iar literatura, de multe ori o prostituată, ca Sonia lui Dostoievski, din „Crimă și pedeapsă”, face orice în numele salvării. Pentru cunoaștere o face literatură? Nu. Pentru fărâme de umanitate recăpătată. Un Gogol, cu fantezie a faptului mărunt, oscilând între melancolie și cinism, care și-a însușit bine modernitatea (post-realism, existențialism, suprarealism, anticalofilie) scapă din când în când câte un mare autor de sub mantaua lui, precum cei doi Erofeevi sau Sorokin.

       Și totuși, umanitatea aceea mirifică, se obține cu arta unei schizofrenii.

         Marile romane ale Rusiei au descris înainte modernitatea, oferind detalii uluitoare despre criza spiritului european în secolul XIX, nu numai despre modificările radicale din inima Sfintei Rusii, în timpul lui Petru sau Ecaterina. Vezi cum este tratată paradigma politicii, în romanul „Demonii”; sau problema moralei, în toată splendoarea naturii și a minții omenești, care caută lumină în rațiune, ca în dumnezeirea ortodoxă, în „Anna Karenina” sau „Război și pace”. Dostoievski și Tolstoi au modelat literatura modernă, la fel ca Goethe sau Balzac și Flaubert.

      Soljenițîn – să nu-i facem vreo diminuare! - și-a cucerit rolul de autor canonic în literatura spațiului comunist, scriind în primul rând cărți cu structuri deschise, unde există narațiuni, documente, jurnale, dialoguri vii. S-a spus că fantezia lui, în spiritul lui Dostoievski, creează „efectul de tunel” în  lumea împietrită și întunecată. Comunismul a fost cunoscut și schimbat în mod miraculos și cu intuiția și textele lui.

Putem spune  că avem o literatură a schimbării de acest fel și la noi?

Rămân, deocamdată, la acel dicteu suprarealist, de la început, pe care l-am lărgit cât am putut într-un roman.

Constantin Iftime, București, mai, 2017