Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 30 iulie 2020

Nicolae Silade




1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Aș spune că au avut și au un rol determinant-alternativ, pentru că destinul îți determină opțiunea, iar opțiunea – destinul. Pe la vreo șase-șapte ani, primisem cadou de ziua mea „Legende istorice”, de Dimitrie Bolintineanu, o carte atât de viu și frumos colorată încât m-am îndrăgostit de ea, de mireasma literei tipărite și multă vreme am dormit cu volumul sub pernă. Apoi am descoperit în cufărul bunicului reviste și cărți cu file îngălbenite sau roase, cu un altfel de miros, dar la fel de inefabil și memorabil. Mi se rupea inima văzându-le atât de îmbătrânite, drept pentru care, pe unele dintre ele, mai ales cele cu pilde populare sau interpretarea viselor, le-am transcris mai târziu în caietele acelea cu 100 de file. Apoi orele de caligrafie la școală, misterioasele portrete grafice ale scriitorilor din manuale, pe care le reproduceam în tuș la scara 1 : 1. Cum nu era vorba de vreo opțiune la acea vreme, cred că destinul a creat contextul pentru a mă familiariza cu el. Fascinat probabil de frumusețea picturilor din „Legende istorice”, am început apoi să desenez, să pictez, iar ai mei m-au dus o vreme la cursuri de profil. Se pare că n-a fost să fie, sau a intervenit destinul, care nu mi-a mai dat voie să devin artist plastic decât în vacanțe, când mergeam cu un șevalet construit de mine să pictez împrejurimile satului. [Doamne, ce bine, ce frumos e să-ți amintești copilăria, să o retrăiești! Mulțumiri anchetatorului pentru această provocare.] Cât despre opțiuni, pot spune că am încercat să cochetez cu teatrul, dacă teatru se numește improvizația aceea cu păpuși pe care o pusesem la cale cu sora mea și un vecin, într-o încăpere nelocuită a casei părintești, unde am construit scena, decorurile, personajele, locurile pentru spectatori și unde am semnat aproape totul, de la bilete de intrare sau afișe până la regia muzicală sau de studio. Țin minte că a fost prima prestație artistică pentru care am fost remunerat cum se cuvine, ceea ce m-a determinat să organizez în toți anii următori până la plecarea în armată o trupă de colind, cu „Steaua” și cu „Plugușorul”, care a devenit în curând renumită în comunele din jur, nu doar pentru că avea de interpretat o scenetă cu Nașterea Mântuitorului și tradiționalele colinde,  sau pentru că personajele costumate adecvat (Irod, craii, soldatul, ciobanul, toboșarul, capra etc.) și recuzita erau din resurse proprii, la fel ca sania (sau căruciorul, după caz) pentru transportul costumelor și al bidoanelor cu vin, ci mai ales pentru că începuse să fie urmărită de Miliție. Ei, și în armată am decis să scriu. Sau poate că destinul m-a întors spre poezie. Fiind furier de companie, am avut destul timp să umplu cu sonete vreo două caiete de 200 de pagini, care mi-au fost confiscate de un colonel de la batalion venit în control cu doar două săptămâni înainte de liberare. Lăsat la vatră, liber cum se zice, n-am prea știut ce să fac cu libertatea, am lăsat-o să-și facă de cap cu mine, până când am început să mă întreb care e viața mea. M-am gândit bine și în cele din urmă am optat pentru literatură. Dar imediat după opțiunea mea a intervenit din nou destinul, care m-a făcut să „ard de viu chinuit ca Nessus”, pentru a-i da dreptate lui Eschil, care spunea: “a suferi spre a înţelege”.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Debut poate fi prima poezie scrisă la 8 ani împreună cu tatăl meu și difuzată la emisiunea „Cravatele roșii” de la Radio București România. Debut poate fi considerată și prima poezie publicată în ”Orizont”, în care comuniștii de atunci au intervenit schimbând primul și ultimul vers, „Vin cu vrerea mea toată în vreme” devenind „Vin cu vremea mea toată în vreme”, iar finalul, „Adevărate vestiri la gura furnalelor”, potrivindu-se ca nuca în perete cu celelalte versuri. Tot debut poate fi și primul volum, „Visul în lucru”, publicat la Editura Litera, în 1979, la insistențele unui prieten, pentru că, sincer să fiu, nu m-a interesat niciodată să debutez, să public, ci doar să scriu. Spre deosebire de majoritatea confraților mei, aș putea spune că eu am debutat în presa scrisă după debutul în volum. Și, fără falsă modestie, consider și acum că debutez cu fiecare poezie publicată în presa literară. Pentru că, privind poezia dintr-o altă perspectivă, adică văzând-o fără început și sfârșit, cred că debuturi pot fi considerate doar poemele care rămân în istoria literaturii, poetul fiind un veșnic debutant, cum spunea Arghezi, parcă. O să vi se pară ciudat ce vă voi răspunde la întrebarea despre primele încercări literare. Scriam zilnic, cum spunea Ezra Pound că trebuie să facă un poet în ziua de azi. Cu inspirație sau fără inspirație, umpleam caiete întregi pe care mai apoi le ardeam în soba de teracotă a casei părintești. Mai târziu, după ce îmi cumpărasem mașină de scris, care trebuia înregistrată anual la Miliție, adunasem mii de pagini dactilografiate. Aveam vreo 33 de ani când am citit că Léopold Sédar Senghor, un mare poet și primul președinte al Senegalului, arsese tot ce a scris până la 35 de ani. Am procedat la fel, am luat toată acea literatură de sertar și, împreună cu un prieten, am ars-o pe marginea drumului dintre Lugoj și Buziaș. În perioada următoare, ca să vezi că mitul Păsării Phoenix e bazat pe o realitate indubitabilă, destul de multe dintre acele poeme arse mi-au revenit obsedant în memorie și s-au cerut bătute din nou la mașina de scris. Am considerat că merită să rămână și le-am păstrat. Pe mai departe, mi-am asumat însă o mult mai mare responsabilitate în privința scrierii, refuzând cu încăpățânare să mai scriu atunci când muza era plecată cu alții.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Drumul până la prima carte a fost prea ușor și prea scurt. Aveam 21 de ani când am citit prima oară versuri în public, în Cenaclul „Cuvinte românești” de la Lugoj, fiind considerat revelația acelei grupări literare. A apărut apoi o plachetă a cenaclului, în care figuram și eu cu un grupaj de versuri. E drept că fascinația acelui „nume adunat pe-o carte” m-a făcut să accept propunerea unui prieten de a scoate împreună un volum la „Litera”, singura editură de pe vremea aceea care eluda (pe banii autorului) cenzura și critica literară. Volumul trebuia să conțină 25 de poezii semnate de mine și 25 de colegul meu, însă redactorii de la București n-au fost de acord cu ideea, propunându-ne să scoatem fiecare un volum separat. Cum eu nu aveam cei 5.000 de lei necesari pentru cele 500 de exemplare care urmau a fi tipărite, am renunțat. Prietenul meu însă a dat curs propunerii și a mers mai departe, după fiecare drum la București spunându-mi că Radu Albala și Passionaria Stoicescu, redactorii de carte de la Litera, au întrebat de mine, că ziceau că scriu bine și că mă așteaptă cu banii și restul poeziilor. La insistențele colegului, i-am întrebat pe părinții mei dacă sunt de acord să mă sponsorizeze. După răspunsul lor afirmativ, cu banii în buzunar, am continuat drumurile spre București. Nu știu nici azi care erau criteriile de selecție (literare sau politice) la acea editură, dar pot spune cu mâna pe inimă că nu mi-au intrat în texte. Mai degrabă îmi cereau altele în schimbul celor eliminate. Și, în câteva luni, mi-a apărut cartea. Aveam 22 de ani. Mă lăudam cu această realizare a mea, expusă în vitrinele librăriilor (pentru că sistemul de difuzare era foarte bine pus la punct în vremea aceea), tuturor fetelor pe care le întâlneam, însă față de prietenii mei literați nu mă mândream cu ea deloc. Aproape o renegam, deși Laurențiu Ulici, în rubrica sa „Prima verba”, din România literară, concluziona: „Date fiind fragmentele poetice promiţătoare şi tinereţea celui care le-a scris, nu vom spune că paharul e pe trei sferturi gol, ci vom observa că un sfert din el e plin”.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. În primul rând, Odysseas Elytis (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1979), apoi Virgil Mazilescu, Petre Stoica, Franz Hodjak, Walt Whitman, Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Georg Trakl, T. S. Eliot (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1948), Saint-John Perse (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960), Sfântul Francisc din Assisi, Vasile Andru, Victor Kernbach, Rabindranath Tagore (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1913), Eugenio Montale (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1975), Ghiorghios Seferis (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1963). Ei sunt prietenii mei și gruparea mea literară, cea mai literară din toate timpurile. Bineînțeles, fără a-i exclude pe Eschil, Pindar, Homer, Dante, Shakespeare, sau pe Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, de nelipsit în formarea oricărui om de cultură. Dar cea mai mare influență asupra mea a avut-o o fată oarecare, întâlnită pe aleile unui spital, care după lungi discuții pe teme literare, religioase sau filosofice m-a întrebat care este părerea mea despre cutare și cutare lucru. Și de fiecare dată când îi răspundeam, cu exemple din Heidegger sau literatura vedică, din Hegel sau din Epopeea lui Ghilgameș, din Kant sau din Biblie, din Schopenhauer sau din Panchatantra, îmi replica spunându-mi că nu e nicidecum părerea mea, ci părerea formată ca urmare a lecturilor. Atunci am realizat că în capul meu nu gândesc eu, ci toți aceia pe care i-am citit. Prin urmare, în încercarea de a-i da afară din mintea mea, m-am hotărât să vând toate cărțile pe care le aveam atunci în bibliotecă (ei bine, nu chiar toate; câteva, de suflet, nu le-am putut înstrăina). Îmi repetam mereu: „cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat totul” și timp de aproape trei luni am trăit (a se înțelege doar mâncare și băutură) numai din cărțile vândute, la un preț de dumping (spre exemplu: un exemplar BBT, care costa 5 lei, îl dădeam cu 1 leu, din care 50 de bani îi reveneau hamalului).

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Mi-e foarte greu să răspund la această întrebare atâta vreme cât în lumea de azi, dezumanizată, desdumnezeită, nu se mai poate vorbi decât despre raporturi atipice: între persoane de același gen, între multinaționale și guverne, între soroși și președinți, atâta vreme cât nu mai există respect pentru valori, nici măcar în sânul familiei, de unde pornește, de fapt, totul. Educația se face astăzi în detrimentul gândirii libere, împotriva conștiinței, împotriva valorilor umane care au condus la progresul societății, iar societatea devine una din ce în ce mai virtuală, tot mai ușor de controlat prin propriile ei rețele de socializare. Cât despre politică, în ceea ce ne privește, nu cred că mai poate fi vorba, din moment ce ne lipsesc oamenii politici cu fermitate, cu viziune clară, iar ceea ce spunea Eminescu în poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie e una, ceea ce-i dorește Soroș, să zicem, e alta. Configurația marilor puteri se schimbă azi după un criteriu economic, nicidecum politic. Se pare că, în aceste vremuri, banul este zeul tuturor. Ca jurnalist, profesie la care s-au înhămat mai toți literații după revoluție, am luptat și eu cu morile de vânt. Iar după aproape 28 de ani de strigare în deșert pot spune că presa e din ce în ce mai ignorată de către politicieni, ca să nu mai vorbim de justiție sau de celelalte instuții ale statului. Și totuși, cred că trebuie să fim optimiști, măcar noi, cei care scriem, cei prin care Cuvântul lucrează și duce la îndeplinire cele scrise. Cu puțină răbdare, vom asista și la sfârșitul acestei crize morale. Ca să vă răspund, totuși, la întrebare, l-aș cita pe Odysseas Elytis, care spunea: "Nu mi-e milă de poeţii care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeţi”. E în primul rând vinovăția scriitorului pentru situația în care s-a ajuns. Au fost mult prea multe experimente literare, prea multe curente, prea mult deconstructivism, care au lăsat în urmă un teren neroditor. Bine spunea Seferis, în Un bătrîn pe malul fluviului: „Cântecul ni l-am încărcat cu atâtea muzici/ că încetul cu încetul se scufundă/ și arta ne-am împodobit-o într-atât/ că fața îi e roasă de zorzoane,/ și trebuie să spunem puținele noastre cuvinte/ pentru că mâine sufletul își înalță pânzele”. Se spunea într-o vreme că poeții se citesc între ei. Și tirajele erau de la 500 de exemplare în sus. Astăzi, când producția editorială a explodat pur și simplu, devenind de nestăpânit, paradoxal, nici măcar poeții nu se mai citesc între ei. Pentru că tirajele sunt aproape confidențiale, de la o sută la două-trei sute de exemplare cel mult, iar difuzarea cărții e la pământ. Autorul oferă gratuit prietenilor, revistelor și câtorva critici cărțile tipărite pe banii săi și cu asta evenimentul editorial s-a încheiat. Bine, mai putem adăuga câteva like-uri pe facebook, date din prietenie sau pentru imaginea copertei, nicidecum pentru conținut. Spuneam însă că trebuie să fim optimiști și când spun asta mă bazez și pe faptul că în ultima vreme, cel puțin în urbea noastră, la lecturile publice lumea vine, ascultă, revine, așteaptă. Așteaptă ca scriitorul să-i ofere ceea ce-și dorește, iar nu să înghită ceea ce dorește scriitorul să-i ofere. E o lege nescrisă a economiei de piață, cererea și oferta, care funcționează foarte bine și în cazul de față. În ceea ce privește raportul dintre scriitor și putere, dați-mi voie să întreb și eu: care scriitor, care putere?

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Am un mare respect pentru literatura română contemporană, pentru limba română și tot ce se naște înlăuntrul ei. Probabil de aceea nu mi-am părăsit țara, nici măcar nu m-am gândit să o fac. Chiar dacă e o literatură tânără, care are mare nevoie de mari scriitori pentru a fi cunoscută mai bine în afara granițelor, este una dintre cele mai vii literaturi ale lumii. Din păcate, mediatizarea ei în plan universal se face în prezent, atât cât se face, fără program, pe bază de interese și cumetrii. Mulți poeți tineri talentați de la noi se descurcă cum pot, pe cont propriu, în afara rețelei oficiale, leagă prietenii cu tineri poeți de aiurea, pe care îi traduc și îi publică aici, fiind traduși și publicați la rândul lor de către aceștia. Un exemplu ar fi Poesis internațional, care este mai mult decât o revistă, aproape un fenomen. Tinerii scriitori de azi nu mai sunt nevoiți să-și părăsească țara pentru a se face cunoscuți în lume, ca Eliade, Cioran, Ionesco, e de ajuns să-și facă un blog, un site, iar prin intermediul rețelelor de socializare să intre în legătură cu confrații lor de pe alte meridiane. Aceasta este, trebuie să recunoaștem, și partea bună, utilă a internetului, care ca orice lucru din lumea asta are și avantaje și dezavantaje. Mai sunt, apoi, festivalurile literare cu participare internațională, de la noi sau de aiurea, unde la fel se creează punți între scriitori și literaturi. La urma urmei, valoarea nu ține cont de granițe, ea răzbate oricum, oricât ar fi ținută, cum se spune, sub obroc.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Da. Pentru mine cel puțin, există un timp anume pentru creație, dar și un program al celui ce creează. Timp pentru creație găsesc atunci când reușesc să mă eliberez de îndatoririle zilnice de la ziar (Actualitatea) și de la revistă (Actualitatea literară), iar asta se întâmplă mai cu seamă în weekenduri și în vacanțe. Dar eliberarea despre care vorbeam nu e îndeajuns, trebuie să mă retrag în lumea mea interioară, să aștept cuminte acolo, singur, cu propriile gânduri, momentul în care inspirația dă năvală. Ceea ce aștern apoi pe hârtie sau pe ecranul laptopului poate fi continuarea unui program sau începutul altuia. A treia mea carte, eternelia, Editura Marineasa, Timișoara, 2006, a fost materializarea unui program de cunoaștere și autocunoaștere, la fel cum pentru iubirea nu bate la ușă (I și II), Editura Brumar, Timișoara, 2013 și 2016, m-am programat să scriu tot ce simt, tot ce știu despre dragostea dintre un bărbat și o femeie, despre dragostea dintre om și Divinitate. Cel mai solicitant program mi s-a părut însă miniepistole, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017, în care am încercat să adun toate concepțiile mele despre lume și viață, ființă și timp, despre veșnicie, materie, antimaterie și despre spiritul universal suprem care se sălășluiește în fiecare dintre noi, dar mai ales despre această minune care este viața. În prezent, am demarat un proiect de poeme în proză prin care încerc să spun ce a rămas nespus sau ce nu am putut spune în proiectele anterioare. Este, dacă vreți, și un fel de refuz al meu de a mă lansa în proză, cum fac mai tinerii poeți de azi, care abordează toate genurile. O nouă carte? Când voi primi bani de la Consiliul Local, care în ultima vreme a susținut financiar atât proiectele mele editoriale, cât și revista Actualitatea literară. Sau poate când vreo editură va îndrăzni să mizeze pe creația mea.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

ninsoarea cea mare de pe muntele mic

ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un tablou de da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade în timp ce te privesc ca pe o minune căreia îi sunt martor în timp ce beau un vin frizante secco bianco și fumez havana da și vă vorbesc despre ninsoare pentru că-mi plac zăpezile zăpezile din copilărie zăpezile de pe kilimanjaro zăpezile de la stâna de vale

și mă bucur ca un copil pentru că trebuie să fii un copil ca să poți intra în împărăția cerurilor acum când se întorc zăpezile de altădată acum când se întorc clepsidrele când se albește veșnicia ninge ninge ca în fotografia făcută în cimitirul catolic acum treizeci de ani când aveam treizeci de ani și spuneam că morții sunt ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă și spuneam

că viii sunt ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă și ne plimbam prin ninsoare și ne pozam printre cruci printre morți printre vii amintiri amintiri ale vieții și morții vei spune peste care ninge ninge ca în visul unei nopți de iarnă ninge ca într-un film de spielberg ca într-un documentar national geographic ninge ca în albă ca zăpada și cei șapte pitici ninge ninge ninge

[insert]

în parcarea din fața blocului sosesc întruna limuzine bmw audi opel volkswagen și dacia roțile lor desenează un labirint pe zăpadă și zăpada îngheață în acel labirint prin care trece femeia care se întoarce de la muncă femeia de șaizeci de ani și bărbații care se întorc de la muncă bărbații de șaizeci de ani pentru ei ninsoarea e o precipitație obișnuită urmele lor pe zăpadă sunt doar niște urme iar zăpada o altă formă a apei care circulă în natură și dă viață vieții și îngheață cum îngheață toate când dispare lumina când dispare căldura când dispare speranța înghețat e și scrâșnetul roților pe zăpada înghețată înghețat și mersul femeii de șaizeci de ani și sunetul pașilor ei și lătratul câinilor de cartier și cântecul cocoșilor care anunță primăvara dar cine se gândește la primăvară când ninge și ne înzăpezim în ninsoare și ninsoarea continuă da continuă

[off]

v-am introdus în peisaj dar peisajul e off pentru cine nu iubește zăpada cine nu iubește zăpada nu iubește puritatea îmi spun în timp ce-mi setez ca desktop background un slideshow cu imagini de la muntele mic iată bradul alb o minunăție cu vârful în cerul alb altă minunăție iată liniile de înaltă tensiune albe și antenele de telefonie internet tv albe până și wi-fi-ul e alb

cel mai greu este să scrii despre alb îmi spun [negru pe alb despre alb] despre o pustietate albă în care totul e alb și nu se întâmplă nimic și până și nimicul e alb pentru că din alb pornește totul spre alb îmi spun dar sunt eu oare atât de alb [vorba vine] ca să pot vorbi despre alb și în atâta alb cum te poți murdări mă întreb de n-ar fi gândurile negre gândurile gri

apropo de peisaj e aici un peisaj interior pe care vă invit să-l urmăriți cu atenție dacă vreți să rămâneți în peisaj dacă vreți să rămâneți pentru că în alb nu rămâne decât albul albul începutului și albul sfârșitului albul etern care acoperă totul așa cum uitarea acoperă toate albul etern în care suntem ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă în palma cui în palma cui

[on]

să știți că acum când vă vorbesc despre ninsoare nici măcar un fulg nu se ninge dimpotrivă dar pentru că toți văd totul în negru eu vreau să vă vorbesc despre alb despre albul unor zăpezi ce au fost [où sont les neiges d’antan?] albul unor zăpezi care vin pentru că secolul douăzecișiunu va fi religios sau nu va fi deloc [andré malraux] și vreau să vă-ntreb în ce secol trăim în ce viață în ce moarte și ce urme lăsăm în albul etern care acoperă totul așa cum uitarea acoperă toate când noua zăpadă se așterne peste cimitirul catolic peste toate cimitirele ca o amintire a vieții ca o amintire a morții asta e întrebarea nu a fi sau a nu fi dragă will lgbt bullshit hai să punem punct acestei filosofii hai să ne bucurăm de albul zăpezii câtă vreme suntem ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă câtă vreme suntem ca fulgii de zăpadă în marea ninsoare de pe muntele mic

Nicolae Silade, feb., 2020 Lugoj

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu