Câteva note despre literatura carcerală și profilul unui poet: Radu Gyr

Câteva note despre literatura carcerală și profilul

unui poet: Radu Gyr

        Atrocitățile detenției politice în România deceniilor 5, 6 și 7 din veacul trecut au generat, peste ani, și o imensă producție memorialistică, elaborată mai ales cu mijloacele jurnalismului. Însă consemnarea atmosferei penitenciare s-a realizat și din interior, de către deținuți, chiar odată cu petrecerea faptelor. Încât spațiul carceral s-a dovedit a fi un veritabil scriptoriu, burdușit cu mecanisme sensibile, gata să înregistreze instant toate convulsiile acelei vieți de provizorat. Frustrări și chinuri psihice greu de imaginat erau procesate atent, în nopți de nesomn, și încredințate apoi, sub formă de versuri, memoriei individuale și colective. Rar se întâmpla ca textele, pritocite îndelung în retortele minții, prin celule reci și murdare, să fi avut șansa unui suport pipăibil, precum o coajă de lemn sau vreun rătăcit petec de hârtie. Și a rezultat totuși în final, trecută de filtrul atâtor depozitări, o cronică vie și tulburătoare privind ororile gulagului autohton. E limpede că nu toate narațiunile memorialistice întrunesc exigențele literaturii. Același lucru este valabil și în cazul evocărilor pe cale poetică. În ambele situații autorii sunt de calibre diferite. Mulți dintre ei produc documente extrem de utile pentru cunoașterea mai temeinică a universului concentraționar. Memoria și harul îi ajută să contureze tablouri de incontestabilă veridicitate istorică, dar adesea lipsite de valențele necesare spre a fi circumscrise arealului beletristic. Sau, mai exact, literaturii de raft superior.

        Despărțind tranșant albul de negru, până la nuanță, N. Manolescu, relevându-le valoarea documentară, nu se grăbește să le valideze și artistic. Spre exemplu, din multitudinea de texte memorialistice pe această temă, sunt considerate compatibile cu rigorile artei doar cele semnate de N. Steinhardt (Jurnalul fericirii, 1991) și Florin Constantin Pavlovici (Tortura, pe înțelesul tuturor, 2001). Acestea trec, între mărturiile directe, drept scrieri „de referință” și sub raportul belșugului lor de informații. Însă și mai puțin generos se arată criticul cu privire la poezia carcerală. Aici nici măcar Radu Gyr, cel mai înzestrat dintre poeții monografi ai gulagului nostru, nu pare a-l convinge pe exeget, Manolescu repartizându-l, în Istoria critică a literaturii române (Pitești: Ed. Paralela 45, 2008), p.882, doar la rubrica Autori de dicționar (1916-1947), adică pe o listă anonimizantă, care cuprinde încă 60 de nume, chiar dacă în acea  simplă înșiruire mai figurează Panait Istrati, Magda Isanos sau Mihail Codreanu. Deși în antologia sa din 1968, Poezia română modernă, vol. 2 (București: Ed. pentru literatură), într-un context istoric mult mai puțin favorabil, criticul îi tipărea poetului 4 texte, dar selectate atunci tocmai datorită reliefului lor inofensiv. E drept, cu privire la Radu Gyr nici marii critici din interbelic nu s-au întrecut în elogii. G. Călinescu, apreciind câteva reușite, susținea că Gyr pur și simplu „pillatizează”, fiind un „medelenizant”, drept pentru care îl taxa și pentru „abuz de vociferație” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941, p. 784). Între aceleași repere este evaluat și de către E. Lovinescu. Acesta laudă la poet o „abundentă sevă lirică” dar, totodată, susține că „prin abuz de discursivitate și voință de virtuozitate poezia sa e diluată”, lunecând chiar spre „gongorism” (Istoria literaturii române contemporane, vol. 2, 1981, p. 80-81). Plusând, N. Iorga observă deja la Radu Gyr o tendință manieristă. Ei bine, dacă exegeții „clasici” porneau, cum era și firesc, de la atributele intrinseci ale poeziei, comentatorii mai noi par a ține seama, câteodată decisiv, și de concesiile poetului față de dreapta (spre final, și de stânga) politică românească. Mai mult, criteriul politic este legat și de anumite valori etice, care l-ar dezavantaja net pe autor. În ce ne privește, credem că paradigma de analiză a poeziei lui Radu Gyr trebuie să rămână cea specifică doar literaturii. Celelalte aspecte țin exclusiv de niște nefericite trasee biografice și se referă strict la individul Demetrescu Radu. Dacă judecăm altfel, atunci s-ar impune să refuzăm și aprecierea textelor lui Ezra Pound, Knut Hamsun, Curtio Malaparte sau Henry de Montherlant. Și ce s-ar întâmpla când am întoarce privirea critică în sens invers? Cum s-ar cuveni citiți, prin aceeași lentilă „morală”, Paul Eluard, Louis Aragon, Federico Garcia Lorca, Maiakovski, sau la noi Adrian Păunescu și chiar N. Labiș? Pe urmă, din punct de vedere moral, celor ce au îndurat teroarea gulagului li se poate acorda măcar un bonus, față de congenerii lor care elogiaseră regimul comunist, bucurându-se de confort și privilegii. De o parte Vasile Voiculescu închis și schingiuit, de partea cealaltă Al. Toma (Solomon Moscovici), oportunist fără scrupule și răsfățat al puterii totalitare. Credem că suferința celor care nu și-au trădat idealurile, iubindu-și necondiționat țara și identitatea națională, raportată la duplicitatea colaboraționiștilor, trebuie să prevaleze în orice judecată etică.

       Ajunși în acest punct, firește, nu vom amesteca nicidecum merele cu perele: una e suferința martirică pentru o cauză, cât de importantă ar fi, și alta să binemeriți de la literatură. Versurile compuse în iadul gulagului, dacă n-au marca poeziei adevărate, nu-ți pot oferi legitimitate de scriitor. Dar pot să-ți confirme ceva poate și mai prețios: statutul de martir național, de sfânt al închisorilor, cum se numește deținutul politic torturat și batjocorit fără vină, într-o detenție menită să-l extermine. În această situație se găsesc mii de români care, înfruntând urgia reprimatorilor, adesea cu prețul vieții, nu s-au lepădat de propriile crezuri. Printre ei, bineînțeles, și poeții, dintre care cei mai mulți au continuat să compună și în condiții de temniță. Sunt și deținuți ce au „debutat” poetic în recluziune. Însă lumea intelectuală a pușcăriilor era variată. Existau filosofi precum Mircea Vulcănescu, istorici ca Gheorghe I. Brătianu, oameni politici ca Iuliu Maniu, prelați precum Monseniorul Vladimir Ghica, cel beatificat în 2013, academicieni, universitari, dar și preoți de țară, medici, învățători sau țărani simpli, gospodari de frunte ai satelor. Atât filosoful M. Vulcănescu și istoricul Gh. I. Brătianu, cât și omul politic Iuliu Maniu sau Monseniorul Ghica vor sfârși în climatul inchizitorial al temniței, ca adevărați martiri. La fel prozatorul Constantin Gane, mort la Aiud (1962), autorul devenit popular cu Trecute vieți de doamne și domnițe, dar și poeții Vasile Militaru și Dimitrie  Iov (morți în 1959, primul la Ocnele Mari, celălalt la Gherla), ori N. Davidescu, stins la Tg. Ocna, în 1954. Aici pot fi pomeniți inclusiv V. Voiculescu și Constant Tonegaru, ambii agravându-și în recluziune starea de sănătate și murind la mai puțin de un an după eliberare. Sunt însă și alți poeți, cu diverse stagii prin închisori, care, fără să-și fi edificat opera după gratii, au purtat cu ei, în libertate, tot restul vieții, stigmatul și sechelele detenției: Ion Caraion, Șt. Aug. Doinaș, Lucian Valea, Marin Tarangul etc. Iar în temniță au mai scris, bazându-se pe propria memorie sau încredințând versurile lor camarazilor, tot spre a fi ținute minte, N. Crainic și Andrei Ciurunga. Toți aceștia erau considerați „dușmani ai poporului”, unii pentru atitudini și implicări publice, alții pentru delictul de a fi compus texte ostile regimului „democrat- popular”. De pildă, deși avea deja 74 de ani, Vasile Militaru primește o condamnare de peste 3 decenii temniță grea, fiindcă nu cauționase noua putere. Ba mai mult, afirmase ostentativ, conform unor mărturii, că în poeziile sale niciodată „nu va rima poporul cu tractorul”. Iar lui D. Iov i-a fost fatal un poem precum Urâtă hartă are țara mea, unde autorul își permite să sfideze țara sovietelor, pentru că ne-a furat Basarabia și Bucovina de Nord.

          Dar cu privire la incidența textului literar, capabil să alerteze vigilența noilor stăpâni, în capul listei se află desigur poezia lui Radu Gyr, intitulată simbolic Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Textul i-a adus autorului, pur și simplu, condamnarea la moarte, pedeapsă comutată la muncă silnică pe viață, apoi la „doar” 25 de ani temniță grea, din care primii 2 cu lanțuri la picioare. Cum spuneam, deținuții poeți au continuat să compună și în promiscuitatea celulei. Poezia carcerală devenise, în felul acesta, nu doar manifestarea unei propensiuni lăuntrice către literatură, cât mai ales un mod de a rezista, o formă de luptă cu opresorul. Pentru majoritatea autorilor de după gratii cântăreau mai greu adevărul și exactitatea mărturiei versificate decât investiția de artă poetică. Evident, până la urmă amprenta oricărui text literar, dincolo de resorturile care l-au declanșat, e conferită de talent. De aceea moștenirea lirică a gulagului nostru se arată la lectură atât de flagrant inegală. Realistă, dar inegală artistic. Așa se face că, în orice antologie pe această temă, poezia lui Radu Gyr va deține întotdeauna capul de afiș. Și nu neapărat mobilizatoarea chemare la luptă din Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane va fi remarcată. Cititorul de poezie resimte, într-un proces empatic adesea electrizant, sfâșierile unui suflet descurajat și măcinat de oroare și suferință, însă va fi fascinat și de performanța estetică a discursului. Prigoana pe care o îndură deținuții amintește de martirii hecatombelor din zorii creștinismului. Chiar dacă acum, în cele mai multe cazuri, pedepsele aveau iz politic. E clar că, în recluziune totală, umiliți, torturați și înfometați, fără vreun punct de sprijin, condamnații ridicau ochii spre cer, devenind ființe profund religioase și rugându-se necontenit pentru izbăvire. Din acest unghi de vedere Radu Gyr e și el un exemplu, chiar dacă mai puțin relevant ca, de pildă, N. Steinhardt care, precum Pavel al Tarsului, trece printr-o convertire radicală. În poezia sa carcerală Gyr nu mimează stări religioase, ci le trăiește incandescent. Etichetarea lui anterioară, ca utilizator de „clișee poetice ortodoxe”,  (G. Călinescu, op. cit., p. 655), împrumutate din gândirismul lui Ion Pillat, valabilă poate pentru anii începutului, nu mai rezonează cu poezia compusă după gratii. Aici trauma și pecetea de osândit l-au transformat, ca pe mulți alții, într-un absorbant al trăirii creștine, cu toate valorile ei scripturistice. Trăiri și valori asimilate și sedimentate în lunga sa experiență penitenciară.  Drama individuală se transferă și textului poetic. În fond, prin biografie, Radu Gyr era un trăirist, însetat de exaltări vitaliste, dar, așa cum stipula doctrina legionară, nu prea departe de reguli și etică. Deci și receptarea suferinței se petrece mereu la cote maxime. Frigul, epuizarea fizică, umilința, ambientul pestilențial, spectrul foamei și mai ales cel al morții constituie tot atâtea surse de demoralizare și prăbușire sufletească. La Radu Gyr însă acestea se convertesc în giuvaere lirice. Prin transfigurare suferința capătă aură de sacralitate, fără a-și diminua totuși forța sugestivă. Urmărim parcă un spectacol în care demonii răului sunt deciși să lichideze frumusețea umană. Ființa este împinsă, ceas de ceas, spre hăul degradării și disoluției fizice. Radu Gyr nu doar că realizează cu fidelitate imaginea acestui proces, dar izbutește să confere scenelor sale valențe artistice superioare. Poetul pare inepuizabil în a imprima textului tensiuni și emoții proaspete, izvorând în torente greu de zăgăzuit. Indiscutabil, se poate vorbi la Radu Gyr de o artă poetică, una croită pe tiparele vremii, când elemente de tradiționalism, proprii curentelor etnocentrice, se aflau în melanj cu însemnele paradigmelor moderniste. Autorul este la fel de „trăirist”, prin amplitudinea sentimentului, în poezia mizeriei carcerale, precum în baladele sale, unde totul este desenat prin exacerbare. Cât despre translarea unor puseuri naționaliste spre poezia sa, acest fapt e evident, astfel de accente existând însă copios, de pildă, și în lirica eminesciană. Dar dincolo de relieful politic, e remarcabilă abilitatea tehnică a poetului, în stare să metaforizeze continuu și să-și transpună cititorul, după caz, când în bolgiile infernului, când în armonii celeste, frapând prin plasticitate și luxurianță. Se dovedește a fi mereu un magician al limbajului. Mai ales în balade năvalnicul șuvoi de lirism, abundența imagistică și capacitatea regenerativă a textului sunt ieșite din comun. Trebuie admirată și îndemânarea sa cu privire la sonet și rondel, la rima extravagantă sau la asonanțele savuroase. Există însă viu, prin verbozitate, mai ales în balade, și riscul de a descuraja lectura.

         Cu siguranță Radu Gyr rezistă, ca poet important, atât pentru arhitectonica somptuoasă a textelor, cât și pentru combustia uriașă pe care acestea o dezvoltă. Aspect vizibil inclusiv în compozițiile inspirate de universul copilăriei și așezate, prin limbaj și freamăt ludic, în ascendență argheziană. Totuși chintesența sa poetică trebuie căutată în versurile carcerei. Potrivit mărturiilor, Radu Gyr scrisese deja, în regim de celulă, până în 1954, circa 200 de poezii. Le încredințează altui deținut, Dumitru Cristea, care, ispășindu-și condamnarea, părăsea Aiudul. Temele acestora și ale altora compuse în detenție nu se referă toate la mediul penitenciar. Însă cele despre viața în detenție alcătuiesc o galerie impresionantă. Aici pare a fi miezul fierbinte al sensibilității sale, veșnic biciuită de o fatalitate ostilă și oscilând dramatic între abandon și revoltă. Până la revelația sacrului, lipsa speranței acționează neîncetat, devenind parcă personajul ubicuu al recluziunii. În acest climat dizolvant, atât pentru trup cât și pentru suflet, orice închipuire care putea evoca starea de libertate, chiar dacă iluzorie, avea pentru osândiți efecte tămăduitoare. Utopia soluțiilor e sugerată și de recursul la ajutoare astronomice: „Ah, de-aș zări, cel puțin prin vizetă, o stea, / i-aș cere un capăt de sfoară, / să mă spânzur de mileniu cu ea”(Identitate). Sau: „Flămând de lume, nesătul de cer, / fereastra mea, stau ceasuri lângă tine, / cu brațe-ntinse către tot ce vine, / cu ochii-n lacrimi după câte pier. // În zori, când te desfaci spre infinit, / fereastră, parcă aripi ți-ai deschide / și parcă-ai vrea să zbori spre zări toride / ducându-mă pe aripi răstignit”(Inscripție pe o fereastră). Atât în exuberanță cât și în suferință, zbuciumul lui Radu Gyr este intens. Întemnițat și pe cale de a fi distrus sufletește, el păstrează însă înlăuntru, nestinsă, speranța mântuirii sale și totodată a Neamului (țării). Aici nu e doar spiritul legionar, ci și consecvența nobilă a inteligenței  superioare: „Puneți-mi lanțuri și cătușe / să sune scrâșnetul hain / și mii de lacăte la ușe, / eu tot ceea ce-am fost rămân”(Crezul). Tot în ramele doctrinei politice de dreapta e percepută și renașterea etnică, bazată pe jertfa din morminte și pe credința în justiția divină: „Și sus, pe crucea crâncenă, pe care / stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie, / Iisuse, cu aprins inel de soare, / ca semn al Învierii ce-o să vie //(...) Și spune morților de sub troițe sfinte / că va veni cândva o dimineață / când Neamu-ntreg va fulgera la viață, / cuminecat prin sfinții din morminte”(Rugăciune). Între pietate și impuls vindicativ nu există, la Radu Gyr, vreo barieră. Cele două stări, aflate mereu în congruență, fixează de fapt granițele între care se mișcă sentimentul carceral. De aceea poetul este fie răzvrătit: „Când porțile sparge-se-vor toate / și morții vor prinde să urle, / când lanțuri și ziduri cădea-vor sfărmate, / voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte, / căci n-ați fost cu noi în celule”(Voi n-ați fost cu noi în celule), fie total resemnat: „Uită-mă tu, să mă uite fetița. Așa e osânda, / te-astupă cu piatră, te rupe de toate.../ nu-l mai așteptați pe tăticu. L-a-nghițit ocna, flămânda. / Mai am unsprezece ani jumătate...”(Carte poștală). Într-o invocare a cerului, când pare convins de zădărnicia oricărui efort, este gata să renunțe, din deznădejde, chiar și la arma sa fundamentală, comunicarea: „ia-Ți înapoi darul sfânt, / îngrozitorul Cuvânt, / stigmatul de aur și fiere... / Dă-mi, Doamne, Marea Tăcere”(Osândă). Neegalată rămâne, în poezia noastră, descrierea senzației de frig sau de foame, pentru plasticitatea sa tulburătoare. Iată imagini ale frigului: „S-a zgribulit patul, celula e de hârtie, / ghetele-au tremur și mârâit de potăi... / Mi-e frig. M-aș vrea opărit cu leșie, / aș mesteca tăciuni, aș bea vâlvătăi”; „Țipătu-nțepenește în ger, / ca o momâie de paie”; „Degetele mi se rup cu pocnete seci, / așchii de stalactită. Peste picioare, / mi-au trecut camioane, tractoare, / și gleznele mi-au căzut, undeva, într-un beci”(Frig). În culori de autentică picturalitate este evocată și foamea: „I-aș linge peretelui galbenul lapte, / cu limbă aspră de mâță. / Pernele astea de urdă m-ațâță, / stelele-afară-s ca perele coapte. // Aș ronțăi moloz din unghere, / aș suge un colț de saltea... / Deschide-te, sobă, ca o cișmea, / gâlgâitoare de miere...” (Foamea). Radu Gyr rămâne neîntrecut și când vorbește despre starea de abandon, despre frustrare, despărțire, singurătate sau neputință. Separarea de cei dragi provoacă răni iremediabile: „Nani, nani, tata nu mai vine. / maica stă cu sufletul răpus. / cine să-ți mai spună basmul, cine / să-ți sărute pleoapele senine? / Mama plânge și tăticu-i dus”(Cântec de leagăn).

         Adversitatea mediului și însingurarea schimbă până și sistemul de referință, generând moduri insolite de a percepe realitatea: „Dragi prieteni de singurătate, / când celula cu beznă se-ncarcă, / ploșniță soră, guzgane cumnate, / mătușă libarcă. // Și voi lighioane surate, / păianjeni, păduchi și gândaci, / numai voi, din pereții posaci, / călcați cu inimi de frate / prin orele mele înveninate...”(Cumetri de singurătate). Ființa hăituită și deposedată de libertate devine un banal mecanism care execută secvențe de program obligatoriu. Iar puterea de seducție a tabloului propus de poet este de fiecare dată eficientă. Întâlnirea propriului tată la vorbitor pare doar un episod de rutină, un automatism, transmițând senzația totalei inutilități: „Un semn mi-ai făcut, poate a fost mângâiere, / în aer s-a rupt, creangă de lut. / Eu ți-am cules umbra mâinii, ca o părere, / și-n vis m-am plecat s-o sărut. // (...) Gardianul m-a împins iar în celula haină, / prin febre să te văd cum plecai, / ducând acasă, de mână, pe străzi, prin lumină, / un băietan cu ochii de rai”(Vorbitor). Ori, și mai trist, imaginea prăbușirii: „și din țâncul vostru, firav ca lumina, / nu se mai vede decât jivina, / jivina din temnița asta turbată... / Jeliți-mă, maică și tată”(Zodie). Decorul e dezolant, chiar macabru, cu ființe maltratate continuu, fizic și psihic, și sfârșind în același ritual terifiant: „au venit alți doi paznici, trăgând mohorâți din / țigară, / și-ntr-o pătură ruptă l-au pus. / Mâna-i curgea ca o zdreanță din uniforma-i murdară, / și ei l-au luat și l-au dus. // Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuți, osândiții / cum leșul afară e scos. / Pe gardieni și pe mort ploua vânăt, după tradiții, / vânăt, trăgănat și cleios”(Vecinul care-a murit). Dar în pofida tuturor încercărilor, luminează încă un strop de spiritualitate, reprezentând semnul triumfului. Setea de ideal nu cunoaște opreliști, constituind aspirația pentru care merită să lupți. O întâlnim într-un text baladesc, Țapul sălbatic, care trimite, într-un fel, la Ștefan Aug. Doinaș și mistrețul său „cu colți de argint”. Și aici avem scena ritualică a vânătorii imposibile, în căutarea himerei: „Opriți în loc, o clipă, față-n față, / ne-am fulgerat, năpraznici și vrăjmași. / Îl căutasem parcă de o viață / Și-acum țâșnea din flăcări la doi pași. // (...) Nu sudui c-am să-l caut încă-o viață / și nu de trudă ochii fripți mă dor, / doar că am stat o clipă, față-n față, / și n-am știut atunci să mi-l dobor”. Înrudit ca temă și de aceeași factură baladescă este poemul Întoarcerea din cruciadă, unde idealitatea o reprezintă cetatea Ierusalim, cea mult râvnită de cruciați și acționând ca o ispită irezistibilă: „Pe vechile morminte or să tune / noi cavaleri cu chip de heruvim, / și ei sau alții tot te vor supune, / strălucitorule Ierusalim.” Căci urcușul spiritual spre necesara purificare, dincolo de pierderi dureroase, trebuie să continue: „Înfrânt nu ești atunci când sângeri, / și nici când ochii-n lacrimi ți-s. / Adevăratele înfrângeri / sunt renunțările la vis”(Îndemn la luptă). De altfel poetul crede că năzuința spre spiritualitate, mai ales în mijlocul calvarului, trebuie să stea înaintea oricărei ambiții materiale: „Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, / Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, / Ci pentru văzduhul tău liber de mâine / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”. Și totuși încercarea dramatică de a surmonta cruzimea realității se dovedește de fiecare dată sortită eșecului. Pentru a nu-și periclita de tot echilibrul interior, mai rămânea o cale, cea a indiferenței, a contemplativității pasive: „Și trec spre-același țărm ce nu e, / la braț cu prieteni și vrăjmași, / de-au fost să-mi bată trupu-n cuie / sau să-mi presare crini sub pași”(Înțeleptul). Izvorând din această împăcare olimpiană cu sine, urmează treapta supremă, în care se produce revelația și contopirea ceremonială cu divinitatea, îndumnezeirea fiind așadar rezultatul final al suferinței, după ce însuși Iisus pătrunde în celulă, lângă osândit: „Când m-am trezit din grozava genună, / miroseau paiele a trandafiri. / Eram în celulă și era lună, / numai Iisus nu era nicăiri... //(...) -Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele. / Din lună venea fum de cățui. / M-am pipăit, și pe mâinile mele / am găsit urmele cuielor Lui...”(As-noapte, Iisus...). E momentul deplinei armonii, după o lungă și dureroasă inițiere, când ființa, traversând euharistic suferința, îl primește pe Dumnezeu.

          Poezia lui Radu Gyr despre regimul carceral, scrisă în condiții de temniță, constituie astfel mult mai mult decât un document monografic. Pentru că nu doar realismul crud al mărturiei contează, ci și expresivitatea acesteia, adesea vădind performanțe stilistice uluitoare. Încât cititorul  lui Radu Gyr nu știe ce să facă mai întâi: să empatizeze cu tragedia poetului, sau să se lase pur și simplu sedus de veșmântul sclipitor al discursului.

                                                                    Victor  Teișanu