Florin Dochia

 
„Există un timp pentru orice. Totul este să nu-l ratezi.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Florin Dochia: Sigur că amândouă au jucat un rol important! Nu văd de ce aş glosa teoretic / speculativ / pe tema destinului, au făcut-o mult prea mulţi înaintea mea şi a vremii mele. Destinul, aşadar, a făcut să mă nasc - o nouă reîncarnare? - într-o familie simplă, dar cu apetenţă pentru textul scris şi pentru întâmplările culturale. De exemplu, teatrul radiofonic de prin anii ’50-’60 ai veacului trecut era urmărit cu sfinţenie, toată familia se aşeza comod în fotoliile vechi şi nimeni nu avea voie să întrerupă. Tot pe-atunci, în casa noastră era găzduită ceea ce se numea „biblioteca de cartier”, de care se ocupa mama – o însoţeam la biblioteca orăşenească atunci când alegea alte cărţi, la fiecare două săptămâni. În curtea casei noastre, pavată cu piatră de râu, se făceau duminica „lecturi publice” pentru un fel de club al femeilor. Tata era corespondent voluntar la un ziar departamental („Muncitorul forestier”) şi drepturile de autor constau în cărţi – aşa am descoperit pe Jules Verne, pe H. G. Wells, pe Mark Twain (cu mult-cititele „Aventuri ale lui Tom Sawyer şi a le lui Huckleberry Finn”, „Prinţ şi cerşetor”…), literatura rusă şi sovietică (m-am angajat chiar la lectura masivelor volume din „Pe Donul liniştit” şi „Război şi pace”, pe care nu am terminat-o niciodată…). Prea devreme – urma să constat mai târziu –, pe la 14-15 ani, am citit Camus, Kafka, Sartre… şi am sărit peste Balzac, Stendhal, Zola. Sigur, mai erau şi lecturile obligatorii de la şcoală… mi se păreau adesea facile. Astfel s-a făcut că, pe la 17 ani, am ajuns la un cenaclu literar, purtat de o prietenă a mamei, poetă sensibilă şi autodidactă, iar la 18 ani am publicat două poezii! Însemna deja o opţiune, la răstimpuri am ţinut seama de ea, am încercat proza scurtă, teatrul, dar tot poezia a rămas aproape de sufletul meu. Nu m-am grăbit să public, nimic nu mi se părea destul de finisat… Destinul a fost important, opţiunea a venit cu multă-multă muncă, în care nu totdeauna viaţa mi-a permis să mă angajez… Şi azi urmez destinul, opţiunea este clară, hărnicia la scris nu aş zice că mă dă afară din casă… sau poate că se numeşte altcumva…

2. Istoria literaturii consemnează, uneori arbitrar, momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Florin Dochia: Pe la vreo zece ani versificam situaţii din preajmă („Lui Petrică / Nu-i e frică / Fi’ncă are o mămică”), mai târziu nu am ratat momentul 18 martie 1965 şi am scris „vastul poem” La moartea Tovarăşului Dej, text astăzi pierdut în negura vremii… Din fericire! Pentru că modelele era lesne recognoscibile… Tata mă ducea să recit la spectacolele formaţiilor artistice sindicale, pioniereşti versuri de A. Toma, Mihai Beniuc, Dan Deşliu – aşa m-am obişnuit cu ritmul şi rima şi încercam să scriu astfel. Trăiam într-o lume comunistă, nici nu ştiam că mai există şi altceva, iar dacă totuşi există, e ceva tare rău. Mai târziu, când am avut voie să ascult, împreună cu părinţii, „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, noaptea, am început să înţeleg câte ceva… Dar nu vorbeam cu nimeni despre asta. Doar cu câţiva prieteni, despre emisiunile muzicale ale lui Cornel Chiriac… Debutul nu pot spune că ar fi cel de la 18 ani…, chiar dacă a însemnat şi 144 de lei – primele mele drepturi de autor! Nici apariţiile sporadice cu proză scurtă şi poezie în presa literară, uneori în urma unor premii la concursuri literare, nu aş zice că sunt cu adevărat debuturi. Prezenţa cu o piesă de teatru într-un act, Şoimul, într-o antologie din anul 1987, ar putea fi debut [târziu, oricum]? Poate… erau acolo Tudor Popescu, Radu F. Alexandru, Virgil Stoienescu, Dina Cocea, Ştefan Berciu… Şi totuşi… Pe atunci conduceam deja Cenaclul Literar „I. L. Caragiale” al Palatului Culturii din Ploieşti. Încercam să facem şi o revistă, dar ni se refuza constant de către organele de partid. Aşa că, între 1984 şi 1990, am editat, la Ploieşti, anual „Caietele Nichita Stănescu”, împreună cu graficianul Mihai Vasile şi alţi prieteni (istoricul literar Constantin Hîrlav, prozatorii Ioan Dan Nicolescu şi Florin Toma…). Păcăleam cenzura… cam cu voia ei…Timiditatea, comoditatea… m-au oprit să insist pe la edituri… nu se debuta lesne, nu se publica lesne… cunoşteam generaţia ’80 (ajungeam sporadic la Cenaclul de Luni, ca Cenaclul Universitas), era prieten cu Ion [Nino] Stratan, vedeam cât de greu le apăreau volumele… Iar eu eram un biet versificator de provincie… aşa că am debutat foarte târziu în volum, şi acesta contează, după cum se va vedea…

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Florin Dochia: Lung. Foarte lung. O vreme, am scris mai mult pentru mine, pentru prieteni, nu pot spune că pentru sertar. Într-o zi, i-am dat vreo câteva zeci de pagini de poezie unui critic literar, Constantin Trandafir, cunoscut pentru un simţ special al poeziei. Le semnasem cu un pseudonim feminin, în joacă. A fost impresionat pozitiv şi şi-a pus problema de ce nu cunoaşte autorul (autoarea…). A trebuit să dezvălui secretul şi, astfel, la un moment dat, în 2002, am „construit” un volum, două volume, care au apărut în 2003: „Geometria singurătăţii” şi „Grădina de hârtie”. La Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” din 2004, juriul, condus de Eugen Simion, a acordat Premiul Opera prima (pentru debut) cărţii mele „Geometria singurătăţii”. Acesta este, de fapt, debutul. Târziu. Erau acolo poeme scrise după 1990, apropiate de optzecism, poate, cu ceva textualism, cu ceva onirism, cu evidentă dragoste pentru Nichita Stănescu, în admiraţia căruia am crescut încă din anii ’70, când l-am descoperit, uimit, dragoste care nu se va sfârşi decât odată cu viaţa mea. Lucram la o televiziune locală şi am avut privilegiul de a cunoaşte şi a dialoga cu o seamă de scriitori mari ai literaturii române. Aşa s-a născut o nouă carte, „Puterea lui Don Quijote”, în care apar Nicolae Breban, Romul Munteanu, Eugen Uricaru, Ion Stratan, Adrian Alui Gheorghe, George Vulturescu, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Fănuş Neagu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Muthu, Adam Puslojic, Cezar Ivănescu…

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Florin Dochia: Aş spune că prietenia a jucat un rol esenţial în recunoaşterea, de către mine şi de către ceilalţi, a unei oarecare calităţi de „ficţionar”. Cineva trebuie să-ţi spună, la un moment dat, că ceea e faci merită făcut. La 17 ani, doamna aceea autodidactă care m-a dus la cenaclul casei de cultură din Câmpina şi cei câţiva profesori de acolo, buni cititori de literatură. Apoi, Nino Stratan, cu care aveam lungi dialoguri în apartamentul părinţilor săi din blocul cu şapte etaje de lângă halele centrale ploieştene. Destinul a făcut să am posibilitatea să încep să editez o revistă, încă din ianuarie 1990 – „Revista Nouă” –, apoi s-o pot relua, în mic, drept supliment lunar al unui săptămânal câmpinean, în 2000, iar, din aprilie 2004 până azi, ca publicaţie independentă, sub egida Cercului literar „Geo Bogza” al casei de cultură unde am citit prima dată în cenaclu, cu mulţi ani înainte. Cum am spus deja, criticul Constantin Trandafir mi-a fost foarte aproape, cu spiritul său ludic şi neiertător, chiar dacă foarte delicat. Alte prietenii sunt cele care nu au încetat niciodată, cele cu cărţile şi autorii lor, prietenii virtuale, sigur: Nichita Stănescu şi generaţia sa, optzeciştii, avangarda interbelică (Geo Bogza cu precădere, din care recitam în spectacole desfăşurate în turnul castelului Julia Hasdeu, în vremea „de tristă amintire”), Ion Barbu, Camus, Kafka, Borges, Marquez, Llosa… Dacă mă gândesc bine, oamenii providenţiali pentru mine au fost Nino Stratan şi Constantin Trandafir. Ei au luminat calea atunci când, la răscruci, nu ştiam ce să aleg. Sigur, mai târziu, am întâlnit mulţi alţii, m-am apropiat de suflete asemenea mie…

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Florin Dochia: Scriitorul este şi el un biet cetăţean şi o biată conştiinţă. Asta din punctul de vedere al recunoaşterii de către societate. Pentru că el e, de fapt, un cetăţean de rang superior şi o conştiinţă dintre cele mai lucide. Puterea a încercat mereu să se folosească de scriitor, l-a încurajat sau obligat să-i fie în serviciu. I-a folosit ideile, a încercat să pună în opera realităţii ficţiunile sale, mai totdeauna această acţiune dovedindu-se a fi un eşec. Poate răsunător, dar eşec. Asta pentru că ficţionarul are [o] morală, iar puterea politică nu. Ficţionarul îmbogăţeşte lumea, Creaţia divină iniţială, puterea politică sărăceşte lumea, o spoliază în propriul interes. Ficţionarul cinstit este mereu în conflict cu puterea, este un cetăţean nesupus. Dar câţi dintre noi conştientizează acest lucru?

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă, cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Florin Dochia: Provincială. Rarele ieşiri pe piaţa europeană sunt lipsite de efect real. Sunt doar pentru amorul propriu. Asta nu înseamnă că nu am avea ce comunica lumii. dar nu ne simţim capabili s-o facem, nu avem anvergură, încredere, pricepere. Literatura noastră e încă forte tânără, e construită pe imitaţie, nu are originalitate. Şi când o are, totuşi, se găsesc destui s-o îngroape repede în potop de îndoieli – dacă nu injurii… Spiritul de gaşcă e rezistent, trece peste vremuri şi vremi… Şi totuşi, poate că nu trebuie să ne grăbim, ceva-ceva se construieşte, tinerii de azi, câţi or mai aduna şi ceva cultură solidă, au de refăcut legăturile cu Europa şi cu Lumea, mulţi sunt deja ÎNĂUNTRU, nu la margine, „trendul” este sub influenţa orientării political correctness, şi oricât nu mi-ar plăcea mie perceptele acesteia, se pare că ne putem folosi de unele aspecte ale ei. Literatura română contemporană are nevoie de libertate interioară, de consecvenţă, de profesionalism, dar întâi şi înainte de toate, de CITITORI. Aici e buba! Puterea politică nu face nimic pentru asta, s-au dus vremurile „principilor luminaţi”, valorile materiale sunt pe primul plan într-o societate a consumismului deşănţat, de aici şi criza în care ne zbatem (era să scriu: ne bălăcim…), scriitorul trebuie să se descurce singur. Patria nu-i va fi recunoscătoare…

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Florin Dochia: Există un timp pentru orice. Totul este să nu-l ratezi. Eu am ratat de multe ori şi poate că a fost şi bine. Cred că există un „program” al scriitorului… În primul rând că el este „programat” să scrie prin însăşi fiinţa sa. Apoi, caută situaţiile care să-l conducă spre text. Eu mă ţin după anumite ritmuri, e ceva ce nu pot descrie pentru că nu pot controla… Cel mult, intuitiv, provoc aceste ritmuri… E un fel de întoarcere spre sine, în genul maeştrilor orientali… concentrare…  Poezia nu se scrie cu program. Mi s-a întâmplat să nu scriu nimic luni întregi, dar şi să termin un volum în două-trei săptămâni. Vezi „Grădina de hârtie” sau „33 - piatră pasăre duh”, care au o anumită unitate interioară şi, poate, stilistică. „Şarpele dezaripat”, însă, cea mai nouă prezenţă editorială, e rodul multor ani… Despre proză, nu e cazul să insist, acolo e muncă silnică, dacă vrei s-o faci cu metodă, temeinic. Lucrez de vreme îndelungată la un text intitulat deocamdată „Întâlniri cu Max”, o ficţiune cu valenţe de fantastic, o încercare de incursiune în infinitul mic, un plonjon în luminile şi umbrele, misterele fiinţei interioare, secrete, incontrolabile… Nu ştiu când va fi gata… Un volum de poezie - „Cântece pentru ştergerea umbrei”- pentru acest an, probabil o carte şi desenată de cineva… Poate şi o culegere de texte critice şi de atitudine, s-au tot risipit prin reviste şi aş vrea să adun o parte dintre ele între coperte… Ar mai fi o continuare la cartea de interviuri „Puterea lui Don Quijote”, i-am zis deocamdată „Uimirile lui Sancho Panza”, dar peste un an, doi, nu vreau să fie ceva întâmplător. Eu îmi construiesc cărţile, ceea ce înseamnă că, uneori, mai închid câte-o ană în ziduri… şi i se aude plânsul…

Câmpina, 2009

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Florin Dochia: În linii mari, generale, mă reprezintă cu preciziune ceva din „Cântece pentru ştergerea umbrei”:

spovedania lui françois

lumina rupe cuvintele de la gura mea

şi le face stea

se vede palatul chaillot cu pitecantropi

jucând şah în diorame

noaptea-i relaş în oraş

femeile bete trec abia la orele patru

aşa cum se întâmplă mereu în marile

metropole căci au întâlnire cu

îngerul Cartaphilus care şi el aşteaptă

ceva o sosire ce se tot amână

un oaspete o victimă o vorbă bună

lumina rupe umbrele de pe ochii mei

şi abia atunci apare îngerul orb cu o

cârjă de sticlă şi-mi prezintă femeile

cu rimelul scurs pe obraz

femeile obosite de aşteptare

(una dintre ele e laura de noves

alta maria plângând după demoni)

o ceată fugită din place pigalle

înghesuită într-un taxi

alege-ţi! – zice îngerul şi pleacă

mai departe în noapte

rămân femeile tăcute ca

umbre în zdrenţe la gura peşterii

nici un suspin

doar mirosul de vin ieftin

(n’oublie jamais clémantine clémantine)

adorm pe o bancă şi visez greieri morţi.

manual alternativ de septembrie

o foaie de cort în curtea pogorului

şi sub ea animale măreţe – cum nota

corbul daniel pe o frunză de brusture

îngerul mi-a târât până acolo melancolia

l-am prins exilat sub mantaua de crengi

ce face acolo?                    ce face acolo?

el acolo tace ca un măr copt îngâmfat

ros de viermele poeziei

păzit de domnii ribot şi freud

cu gurile deschise ca porţile sanatoriilor

(prietenul hans castorp plecase spre

câmpiile verzi spre zări mai senine)

el încă se ţine cu mâinile strâns de o

toamnă gălbuie şi se visează aprilie

între frunzele veştede

cu ochiul întors în întunericul protector

(doar i-am spus asta

- nu te ascunde pe cruce

de cruzimea luminii)

ne-am închis în mansarde cu toţii

sigură e numai îndoiala

fructele vor cădea zdrobindu-se de asfaltul nopţii

noi nu vom mai fi liftieri ai trecutului

ne vor purta serafimii prin livezi

adormiţi deasupra scutului

învinşii războaielor ce vor veni

rânduiţi cu grijă sub

foaia de cort din curtea pogorului

unde lucian rosteşte vechile rugi

ale corbului daniel

Câmpina, 2011