Lucian Vasiliu

 
„Am sentimentul debutului de câte ori mă întâlnesc cu publicul”…

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

1. Am fost marcat de destin. Ulterior, destinul a devenit şi opţiune. Să mă explic, pe scurt…

Am crescut într-o casă parohială  de ţară, comuna Puieşti, situată între colinele Tutovei, într-un fel de triunghi al Bermudelor, între oraşele Bârlad, Vaslui şi Bacău. O zonă a tradiţiilor şi creştinătăţii.

Casa în care am crescut până la 10 ani (când familia s-a mutat în Bârlad, locul de unde plecase tatăl meu la studii, respectiv Seminarul teologic din Huşi şi facultatea de Teologie din Cernăuţi), casa natală era plină de cărţi şi de presă culturală.

Pe deasupra, bunicul meu, pădurarul interbelic Nicolae Prisecaru (ţăran gospodar, neam de neamul lui) avea un cult deosebit pentru carte şi viaţa spirituală, crescându-şi numeroşii copii cu iubire pentru lectură). Mi-l amintesc citind şi recitind cărţi de câte ori avea puţin timp liber…Era şi un bun interpret al cântecului tradiţional. Nu-l întrecea nimeni la cântatul din frunză, de pildă…

Astfel, cred am fost destinat, din copilărie, să fiu contaminat de cele spirituale, deşi în adolescenţă mă bătea gândul să devin sportiv, ofiţer în armata română (aveam un unchi care exersa în acest sens în Bucureşti) sau medic psihiatru…

2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dvs. încercări literare.

2. Am sentimentul debutului de câte ori mă întâlnesc cu publicul, fie cu şcolarii din comuna Victoria, de pe malul Prutului, fie cu elevii seminarişti de la Neamţ sau cu poeţii din toate generaţiile la zilele eminesciene de la Ipoteşti.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

3. Primele încercări literare mi-au fost stimulate de tatăl meu (el însuşi autor de texte literare), preotul de factură interbelică Ştefan Vasiliu. Harul (cât a fost şi cât mai este) mi-a fost stimulat de profesorul de română Mihai Daraban, în anii de liceu la Bârlad (1968-1972). Mi-a prezentat poeme (în linia lui Ion Barbu, Lucian Blaga, George Bacovia, Tudor Arghezi) la gazeta de perete a liceului şi m-a propus spre publicare în revista liceului „Aripi tinere” (n-am mai apucat să public, revista a fost interzisă după ucazele stăpânirii din vara anului 1971). În schimb, în cala a XII-a am obţinut menţiune la faza naţională (în Bucureşti) la Olimpiada de literatură. A fost sărbătoare pentru mine, iar directorul liceului „Gheorghe Gheorgiu-Dej” m-a premiat lăsându-mi ceva păr pe cap, ca semn distinctiv, faţă de colegii mei care, conform noilor comandamente, au fost obligaţi să se tundă… zero!

Profesorul meu de română mi-a selectat câteva poezii şi m-a îndemnat să le trimit la revista „Contemporanul”. Ana Blandiana mi-a răspuns, încurajându-mă, la „Poşta redacţiei”. A fost primul meu pas în literatură…

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Drumul până la prima carte a fost extrem de dificil. Am ucenicit îndelung, mai întâi la Bârlad, unde Mihai Vicol (actualmente stabilit în Suceava), anticar tânăr în oraşul lui Take, Ianke şi Cadâr, ţinea un fel de cenaclu literar neoficial. Ne întâlneam la casa lui veche, patriarhală, din centrul oraşului sau ne citeam „producţiile”, le comentam şi le adnotam pe o bancă de lângă teatru şi în muzeul „Vasile Pârvan”…

Am ucenicit, în continuare, în mai multe cenacluri din Bucureşti, în perioada 1972-1974, când eram elev al Şcolii postliceale de biblioteconomie. De reţinut perioada fertilă a cenaclului „Junime”, coordonat de Ovid. S. Crohmălniceanu, unde evoluau, întrte alţii, Cornelia Maria Savu, Cheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Constantin Stan, Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, şi mulţi, mulţi alţii…

A urmat  perioada ieşeană, studenţească şi bibliotecărească, ulterior muzeografică, din redacţia revistei „Dialog” şi până la cenaclul „Junimea” de la Muzeul „Vasile Pogor” (cu Daniel Dumitriu, Dumitru Vacariu, Constantin Liviu Rusu, Constantin Parascan), de la cenaclul „Nicolae Labiş” (Ioan Constantinescu)  la cenaclul „Mihai Eminescu” (Virgil Cuţitaru). Ani rodnici, într-un oraş la care visam din adolescenţă, cu biserici, biblioteci, muzee, librării, radio Iaşi şi multe alte repere culturale.

Pe scurt, drumul până la carte a însemnat: bunicul pădurar, tatăl preot, profesorul Mihai Daraban, Ana Balandiana şi revista „Contemporanul”, Ioanid Romanescu şi revista „Convorbiri literare”, concursurile literare naţionale de poezie şi Laurenţiu Ulici, Mihai Ursachi şi „Opinia studnţească”, Al. Călinescu şi revista „Dialog”, Cezar Ivănescu şi revista „Viaţa Românească”, Mircea Sântimbreanu şi editura „Albatros”, George Bălăiţă şi editura „Viaţa Românească” şi multe altele. Cu tensiuni, tulburări, emoţii şi finalizări dificile.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Evenimentul biografic care m-a influenţat din toate punctele de vedere a fost moartea tatălui meu, în 1971, pe când aveam doar 17 ani. Ulterior,  moartea mamei mele, dar şi căsătoria mea şi cei doi copii, Maria-Luiza şi Cezar Ştefan.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română contemporană?

6. Raporturile dintre cetăţean şi scriitor, intre scriitor şi putere sunt eterne, oportuniste sau polemice. În toată această istorie a raporturilor singura putere câştigătoare este Dumnezeu, divinitatea, creştinătatea, verticalitatea… Nu am fost uşă de biserică, dar m-am străduit să rămân flexibil, nuanţat, încercând să diminuez impostura, veleitarismul, duplicitatea, în context politic, cultural, axiologic.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Literatura română contemporană tinde spre normalitate. Am recuperat diaspora, exil, detenţie politică, vecinătăţi, alternative. Discriminăm din ce în ce mai puţin. Am recuperat dialogul, toleranţa, alternativa. Din păcate, am „câştigat” pamfletul, calomnia, insulta. Vor mai trece ani pentru a redeveni normali. Mă întristează ce se întâmplă cu excesul de vulgaritate, la toate nivelele/ nivelurile. Limba română este vorbită, scrisă, exprimată din ce în ce mai îndoielnic. De la „deci” la absenţa prepoziţiei în acuzativ. Cetăţeanul-scriitor, dascălul, institutorul caută să cultive limba natală armonioasă, gramaticală, lucidă, articulată, miraculoasă, creştină. De epitete nu ducem lipsă…

8. Timpul pentru creaţie ni la dat Dumnezeu. Fiecăruia. Indiferent că suntem arhitecţi, meşteri populari sau plasticieni, compozitori sau demnitari. „Programul” (firesc mi se pare, dar fără artificii, premeditări sterile etc.) se suprapune, deseori, peste timpul de creaţie. În acest sens, lucrez mereu. Cât mai multe lecturi. Cât mai multă generozitate (mai ales faţă de cei care vin). Cât mai multă exigenţă . Cu mine însumi, în principal. Iar cărţile, precum roadele din livadă sau de pe câmp, vin la vremea lor. Fără provocări facile. Fără grabă (m-am grăbit de mai multe ori şi regret). Cu temeinicie şi credinţă în valorile perene. Cu modestie. Cu înfrânare. Cu speranţă…

  

                                                                                                                           Iaşi, 2007

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

CONTINUITATE

Vasile Alecsandri citeşte poezii

de Costache Conachi.

Mihai Eminescu citeşte poezii

de Vasile Alecsandri.

Lucian Blaga citeşte poezii

de Mihai Eminescu.

Cezar Ivănescu citeşte poezii

de Lucian Blaga.

Lucian Vasiliu citeşte poezii

de Cezar Ivănescu.

De Lucian Vasiliu

Cine citeşte poezii?

Iaşi, 2011