„Parafrazându-l pe Bacon, se poate spune ca literatura, în anumite momente, înseamnă putere...”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Ce este destinul
şi ce este opţiunea ? Ce sunt acestea în viaţa unui scriitor, dacă acesta
se recunoaşte ca atare? Atunci când, probabil, a fost destinul, am crezut că
este în joc propria-mi voinţă, ca mai târziu, când nu mai era nimic de făcut,
să-mi dau seama că am fost purtat de val.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
2. Primele
încercări literare au fost un joc al copilăriei, când toate anotimpurile erau
dureros de frumoase, când profesorii încă mai credeau în mine că sunt o
promisiune. Am publicat prima poezie în „Gorjul literar”, dar destul de târziu,
pe la 17 ani, dar primele mele încercări literare au fost ca o dorinţă
nedefinită, dorinţa cea mai acută de NIMIC. În nimicul acela, care este o
metafizică a destinului, mi-au crescut aripile şi speranţa de a trăi într-o
lume a tuturor frumuseţilor şi suferinţelor posibile.
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Am debutat în
volum destul de târziu, nu pentru că am întâmpinat obstacole prea mari (ştiţi
în ce condiţii se putea debuta înainte de anii nouăzeci!), ci pentru că aşa am
vrut eu. Aveam credinţa că pot să scriu din ce în ce mai bine, că prima carte
trebuie să fie absolut relevantă. Nu am insistat să debutez mai devreme, deşi
aş fi putut face acest pas încă de la vârsta de 17 ani. Aş fi putut debuta apoi
în perioada studenţiei, când eram redactor la remarcabila revistă clujeană
„Echinox”. Eram acolo un grup de poeţi, prozatori, eseişti, literaţi de primă
clasă, o adevărată şcoală de literatură. Nu am profitat atunci de conjuncturile
care s-au ivit şi aşa am ajuns, după terminarea facultăţii de filosofie în
Valea Jiului. Am continuat să scriu pe la tot felul de reviste, iar după 1989
aş fi putu să debutez destul de uşor. Din păcate, am căzut într-o stare de
nepăsare, de indiferenţă. Am fost trezit din această stare de interesul pe care
Marin Sorescu l-a avut faţă de poeziile mele, care i-au fost prezentate de
regretatul poet Nicolae Diaconu. Marin Sorescu m-a introdus printre cei zece
poeţi care urmau să apară într-o antologie de poezie româno-irlandeză. Această
antologie a apărut, din nefericire, după moartea lui Sorescu (Ion Hirghiduş:
versions by Mrtin Mooney, in Sorescu’s
Chioce. Young Romanin Poets, Edited by John Fairleigh, First published 2001
by Bloodaxe Books Ltd., Highgreen, Tarset, Northumberland NE 48 1RP; Cover printing
by J. Thomson Colour Printers Ltd., Glasgow; Printed in Great Britain by
Cromwell Press Ltd., Trowibridge, Wittshine).
Marele Premiu la Secţiunea ,,Cuvinte potrivite”, acordat pentru manuscrisul ,,Prin inima
sentimentului”, în cadrul Festivalului Naţional pentru Literatură ,,Tudor
Arghezi”, ediţia a XVII-a, Târgu Jiu – Târgu Cărbuneşti, 23 mai 1997, a constituit şi
temeiul publicării unei cărţi de poezie. Atunci l-am cunoscut pe poetul Ioan
Flora, care a fost preşedintele juriului, de care m-a legat o admiraţie
deosebită.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Am spus deja
câteva lucruri în acest sens. Am spus că i-am cunoscut pe Marin Sorescu, Ioan
Flora, dar şi pe Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Marian Papahagi. Peste tot pe unde
m-am dus: la Bucureşti, Cluj, Târgu Jiu etc., am cunoscut, printre alţii,
oameni deosebiţi de la care am învăţat ce este viaţa şi ce înseamnă să scrii.
M-au influenţat mult scriitorii de la Cenaclul „Columna” din Târgu Jiu, înainte
de facultate, unde cred că m-am format ca poet. Acest cenaclu prin anii 70 – 80
era condus de Titu Rădoi, un adevărat mentor literar pentru mulţi scriitori
gorjeni. Din gruparea „Columnei” de atunci făceau parte Nicolae Diaconu, Artur
Bădiţa, Ioan Cănăvoiu, Adrian Frăţilă, Aurel Antonie, Ştefan Melancu, Tudor
Voinea, Gheorghe Bogorodea, Spiridon Popescu etc. M-a simţit excepţional în
preajma acestor prieteni şi le datorez destul de mult pentru criticile lor
prieteneşti.
La Cluj, am făcut
parte din gruparea revistei „Echinox”. Ioan Pop şi Marian Papahagi conduceau
revista, dar au fost schimbaţi politic, din nefericire. Atunci revista era pe
punctul de a se transforma în altceva sau de a dispare. Din fericire, noul şef,
Aurel Codoban, actualmente un remarcabil profesor universitar clujan, a
continuat linia „tradiţională” şi noi, cei care lucram acolo, am putut sa
scriem în continuare. Printre prietenii şi colegii mei de atunci îi amintesc pe
următorii: Ştefan Melancu, Virgil Leon, Carmen Negulei, Pop Flore, Corin Braga,
Ruxandra Cesereanu, Ovidiu Pecican, Christian Bolog, Ioana Bot, Cristina
Müller, Liviu Maliţa, Geo Constantinescu, Dayana Frăţilă, Daniela Melancu,
Daniela Fulga, Vasile Verdeş, Achim Stoian, Ioan Cercel ş.a.m.d. Toţi formam
împreună un tot şi o speranţă pentru viitor.
În această
perioadă, cea a anilor 1982-1986, am avut profesori excepţionali cărora le
datorez enorm. Îi amintesc pe: Achim Mihu, Andrei Marga, Nicolae Trandafoiu,
Ioan Aluaş, Tudor Cătineanu, Grigore Zanc, Vasile Muscă, Mircea Balaiş, Nicolae
Bocşan, Pompiliu Teodor, Vasile Puşcaş, V. Vesa, Hadrian Daicoviciu, L. Maior,
Ioan-Aurel Pop, Camil Mureşan, Aurel Iancu etc. De la aceşti profesori am
învăţat carte, dar am învăţat şi că literatura, în contrapartida cu ei, este
viaţa mea adevărată, pe care nu trebuie să o las în umbra unei profesii. Tot în
această perioadă, a studenţiei, i-am cunoscut ca prieteni pe V. Frăteanu,
Ciomoş, Ioan- Viorel Bădică, aceştia fiind pe nedrept în afara perimetrului
universitar.
Momentul cel mai
important l-a reprezentat întâlnirea mea cu Constantin Noica, intermediată de
Achim Mihu. Această întâlnire şi corespondenţa de mai târziu m-au marcat cel
mai mult. Deşi am scris şi am publicat o teză de doctorat despre filosofia lui
Noica, pot spune azi că nu sunt un noician, dar acest gânditor rămâne pentru
mine spiritul cel mai viu al României postbelice.
După ce am ajuns în
Valea Jiului, ca profesor de ştiinţe socio-umane, am menţinut legătura cu
Clujul. Practic, nu am trăit decât fizic în această zonă. De câţiva ani fac şi
eu parte dintr-o grupare literară a Văii Jiului, alături de Gilbert Danco,
Gheorghe Truţă, Marian Boboc, Constantin Câmpeanu, Ioan Vlad etc.
Viaţa mea de aici,
şi cred că şi literatura pe care o scriu acum şi o voi scrie în viitor, sunt
profund marcate de câţiva ani încoace de locuirea mea aproximativă de aici, de
faptul că am învăţat poate să iubesc altfel.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Parafrazându-l
pe Bacon, se poate spune ca literatura, în anumite momente,
înseamnă putere. Este dovedit că literatura poate trezi teamă. Cuvântul
scris dezvăluie o lume magică a
speranţelor, dar şi a spaimelor. Am crezut tot timpul că artistul, orice artă
ar practica el, fie aceasta şi cea a cuvântului scris, este un mesager. M-am
întrebat deseori dacă această postură are vre-o legătură cu libertate, faţă de
ce trebuie raportată această libertate şi ce consecinţe presupune asumarea ei?
Deşi am fost adeseori adeptul lui Platon, crezând în misiunea extraordinară a
filosofului, mi-am pus mereu problema dacă nu cumva dialogul „Republica”, unde
sunt nedreptăţiţi poeţii, este un exemplu de criptare a unui adevăr atât de
mult atribuit poeziei înseşi: adevărul celui mai autentic mesaj al unei lumi
supramundane. Concret: scriitorii care,
sub masca exercitării drepturilor cetăţeneşti, acced spre o altă putere decât
cea a literaturii, cum este puterea politică, nu ajung la altceva decât la
dorinţa primitivă de a domina. De altfel, puţini dintre scriitorii care se
angrenează în politică mai păstrează idealismul atât de necesar creaţiei
artistice. Majoritatea se pierd în cea ce ar fi trebuit să fie de la bun început: banalitatea dominării celorlalţi.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Tema aceasta a
literaturii la frontiera mileniului III nu este destul de clară. Noi, mental,
trăim încă în secolul XX, cu valorile care au dominat o lume atât de
frământată. Cred că şi în lumea literaturii, sau mai ales în această lume, s-a
impus o trăire a sentimentului de graniţă, despre care unii cred că ar reprezenta
chiar libertatea de gândire. Cred că literatura la frontierele unei alte lumi
temporale trebuie să-şi pună mai mult problema utilităţii ei, ca la orice
ieşire din joc. Aceasta ar putea să fie în detrimentul îndeletnicirii
spirituale şi societatea să te aprecieze, ca scriitor, ca pe orice util.
Aceasta ar putea fi în detrimentul inefabilului, împotriva stării de înger sau
demon pe care ţi-o dă creaţia. Literatura noastră de azi nu poate face
abstracţie de implicaţiile extraordinare ale concurenţei, dar dacă se va vrea
numai concurenţa, în mod sigur se va pierde din vedere esenţialul definitoriu
al omului care accede la idealitate.
Cred că literatura
română contemporană nu este încă destul de pregătită să suporte rigorile
concurenţei mondiale. Avem câţiva mari scriitori, care sunt aproape la fel de
necunoscuţi în lume ca şi Blaga sau Noica. Soarta literaturii se pare că este
însă mai bună decât cea a filosofiei. Cred că literatura română de azi trece
printr-o criză şi o nelinişte, printr-o sărăcie a operei. Este posibil ca
această mediocritate să fie depăşită, pentru că ea nu se datorează lipsei de
talente ci, mai degrabă, conjecturilor. În solul spiritual al poporului român
germinează probabil acel ceva de care avem nevoie pentru a depăşi
mediocritatea.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Este posibil ca
şi scriitorul să fie „programat” genetic, să aibă în sângele lui chemarea spre
împlinirea unui destin anumit. Aşi fi tentat să cred într-un anumit timp al
creaţiei, dacă nu aş crede mai mult în atemporalitatea valorilor. Nu mă refer
aici la aşa-zişii scriitori, care, din păcate, sunt tot mai mulţi, fabricanţi
necalificaţi şi neinspiraţi de aţa-zise cărţi. Piaţa cărţii azi este plină de
inepţii, de grave erori care mutilează grosier ideea de literatură.
Eu cred că timpul
creaţiei este cel mai frumos blestem, acela de a ieşi din starea de vierme
pascalian şi de a te mlădia, tot pascalian, spre infinit. Eu cred că adevărata
creaţie este această mlădiere spre infinit, o dorinţă niciodată îndeplinită în
întregime, dar care rămâne un permanent CE, CUM, CÂND, UNDE (cu semnele de
întrebare adecvate, dar niciodată onorate prin răspunsuri complete).
În prezent nu ştiu
exact ce fac, dar am mai multe cărţi pregătite de tipar. Prima dintre acestea
care va fi publicată este o carte de poezie, a doua va fi o carte de proză
scurtă.
Petroşani, 2008
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
Patologie poetică
Sunt bolnav de această poezie
la hotarele ei inaccesibile
este un râu şi aproape totul
sunt bolnav de această lenevire a lumii
care moare gândind
în curând ploile vor încolţi
albele revărsări din scrieri apocrife
mi s-a desfigurat inima
mi s-a desfigurat gândul
când ai plecat
e ziua ta liberă
e ziua în care poţi muri fără zarvă.
2011, Petroşani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu