„Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un timp pentru ură, altul pentru iubire şi aşa mai departe.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Nici măcar soarta nu mai este, ca la greci, ceva
imuabil. Astăzi, când arta pragmatismului devine un monstru cu nenumărate
capete, destinul, în cele mai dese cazuri, se elaborează, se construieşte.
Inclusiv în literatură. În acest scop talentul poate fi de mare trebuinţă, dar
nu totdeauna. Mulţi au ajuns undeva în faţă extrem de săraci şi în har
scriitoricesc. Dar mânuind cu abilitate împrejurările. Adesea măsluind sau
forţând (impunând) ierarhii, cu ajutorul găştilor de amici care la rândul lor
primesc „beneficii” de acelaşi gen. Cum? Simplu, însă foarte variat. Prin
revistele şi editurile pe care le deţin, prin deciziile aranjate la festivaluri,
prin manipulare grosolană a tot soiul de premii şi distincţii anuale,
aranjamente cu trimiteri peste hotare şi traduceri, vezi Doamne, pe criterii de
„valoare” etc.
Dacă optezi pentru asemenea practici,
integrându-te peisajului, înseamnă că legi în chip ignobil cele două noţiuni
din întrebare, făcându-le să interacţioeze. Dacă mizezi pe adevăr şi valoare,
destinul literar trebuie lăsat în seama operei şi a timpului. Poziţii
importante dobândite neortodox sunt vremelnice, dacă justiţia literaturii funcţionează,
fie şi cu întârzierile specifice ocupaţiilor omeneşti. Personal, am optat
pentru poezie. Şi atât.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
Sânt debuturi şi debuturi. Îţi aminteşti de ziua
când un ziar oarecare (sau revistă) ţi-a tipărit primele versuri, cu numele tău
dedesubt. E debutul absolut. Dar pot exista şi alte momente. Spre exemplu, cu
decenii în urmă, din varii impulsuri se scoteau culegeri ocazionale, prin
capitalele de județ, cu autori de prin partea locului. Adică alt debut, poate
mai semnificativ. În fine, vine anul primului succes editorial, apariţia cărţii
tale de început. Toate pot însemna ceva sau nimic. Pe mine m-au publicat cu
poezii adolescentine mai întâi George Sidorovici la Suceava („Zorii noi”,
1965) şi Horia Zilieru la Iaşi
(„Cronica”, 1966), ambii cu scurte prezentări incurajatoare.
Am „debutat” apoi în antologia „Tineri poeţi”
(Editura Tineretului, Bucureşti, 1969) cu o prefaţă de Eugen Simion.
Poate fi luată în discuţie și câştigarea marelui premiu
de creaţie „Porni Luceafărul...”, Botoşani, 1982, constând în tipărirea
volumului de debut la editura „Junimea” din Iaşi, în acelaşi an. Cum-necum
directorul editurii, Andi Andrieş, n-a pus niciodată în practică decizia
juriului, lăsându-mi impresia că intrarea mea pe arena poeziei nu interesa,
oficial, pe nimeni, aşa cum e şi normal într-o lume literară care se respectă.
Aşa că am abandonat total uneltele artei, arucându-mă fără regrete în apele
tulburi ale vieţii cotidiene „lumeşti”.
Abia în anul 1994, cu entuziasm temperat, am
revenit, tipăîrind la editura „Timpul” din Iaşi prima (o altă!) carte „Viaţa într-o
frunză”. Şi asta era un debut.
3.
Care a fost drumul până la prima carte?
Din cele spuse până aici se poate închega imaginea
sinuosului meu drum până la debutul editorial cu un volum propriu. Acesta s-a produs
în 1994 la insistenţele rodnice ale prietenului meu Constantin Matei şi
sprijinul dezinteresat al poetului, eseistului şi revoluţionarului Cassian
Maria Spiridon.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Născut şi trăind la Darabani (adică într-un
savuros mediu rustic) copilăria mea s-a consumat, spiritual, fără contorsiuni
grave, sub zodii idilice gen Alecsandri sau Coşbuc, pe care i-am şi asimilat cu
nesaţ. Dar Eminescu a fost şi a rămas o descoperire fundamentală. Filonul său
trecut prin filtrele moderne numite Blaga, Bacovia, şi mai cu seamă Nichita
Stănescu, este încă pentru mine o resursă neepuizată. Anatomic vorbind, pe
această indispensabilă plasmă se intersectează artere şi vene mai mari sau mai
mici, cu nume de cod pe care le descoperi fară vreun criteriu anume: Mihai Ursachi,
Cezar şi Mircea Ivănescu, Marin Sorescu şi încă Rilke, Saint John Perse, G.
Trakl, F. G. Lorca, Frank O” Hara, Silvia Plath, Ted Hughes etc. Nu m-am atașat
de nicio grupare, legăturile mele cu propria-mi generaţie sunt aproape nule,
iar dacă pot vorbi de o înrâurire trebuie să evoc aici fericita întâlnire la Darabani cu poetul Lucian
Valea, revenit în viaţa „civilă” după o detenţie politică de 4 ani la celebrul
Canal. Era un bărbat superb, sub 40 de ani, plin de o energie debordantă şi
total diferit de dascălii mei autohtoni. În primul rând se arăta ca un
profesionist al literaturii, cu apetit pentru lecturi profunde şi conversaţii
interminabile, uneori nocturne. Fireşte eu (şi alţii) constituiam doar
„andrisantul”, pentru că Valea vorbea continuu, sclipitor şi aplicat, cu
efervescenţă rară, uneori realizând un melanj de citate, impresii personale,
versuri şi evocări. Şi pentru că eram cu faţa spre veacul 19, el m-a întors
aproape brutal spre actualitatea postlabişiană, extrem de incandescentă, tocmai
descătuşată de chingile proletcultismului. Eu şi Corneliu Popel sântem într-un
fel „consecinţele” înscrierii la un moment dat pe orbita spirituală a insolitului
nostru dascăl. Cu deosebirea că Popel a ars tumultuos și total, aproape tragic,
pe rugul poeziei, în timp ce eu am perceput literatura ca pe ceva complementar.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Nu există un turn de fildeş. Dacă există, el este
doar excepţia care confirmă regula. Scriitorii, mari şi mici, trăind în cetate,
nu pot vedea în aceasta o abstracţie. Prin urmare, dai cezarului ce este al
cezarului. Dar cât este al cezarului şi cât rămâne al Tău, intangibil şi
definitoriu pentru propria libertate? Iată întrebarea! Cine stăpâneşte acest raport nu va fi niciodată învinuit
de lichelism. Pe de altă parte cum se va reflecta intersecţia ta cu sfera
vremelnicei puteri politice în cugetarea şi scrisul tău? La urma urmei viaţa la
“curte” poate fi şi o
experienţă fructuoasă artistic . Chiar dacă uneori traumatizantă, ca în cazul
persanului Firdousi, care crezuse în corectitudinea șahului. În raport cu
puterea, inclusiv ca simplu cetăţean, poţi fi
pro sau contra, niciodată echidistant. Căci indiferent cum, se va găsi
cineva să te judece. Oare adevărul este al celor mulţi sau doar apanajul elitei
instruite? Dar şi rafinamentul elitei este guvernat de relativitate, de „omnia
vanitas”. Şi oare cum este mai potrivit, să fii un poet fără ţară, pe
considerentul trufaş că aparţii universului, sau să te identifici din când în
când cu datele tale istorico-geografice?
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
Nu mă număr printre cei care profeţesc sfârşitul
literaturii. Cu toată concurenţa neloială a tehnologiilor de ultimă oră,
literatura este un teritoriu cu autonomie pe termen nedefinit. Mă gândesc la America şi chiar la
occidentul european, unde cu toată nemaiîntâlnita ofensivă tehnică, literatura
îşi are consumatorii ei învederaţi, al căror număr, dincolo de schimbarea
generaţiilor, rămâne constant. Literatura română de azi şi de mâine nu face
excepţie. Mircea Cărtărescu s-a afirmat în egală măsură şi ca poet, iar Matei
Vişniec cucereşte mapamondul prin intermediul teatrului. Comparativ cu
deceniile de captivitate comunistă, în prezent literatura noastră se bucură de
toate atributele libertății, iar lupta pentru afirmare devine o chestiune
personală, derivând în egală măsură atât din valoare, cât și dintr-un abil sau
norocos marketing.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Da, este un timp anume pentru creaţie, aşa cum
Echlesiastul ne spune că este un timp pentru plâns, altul pentru veselie, un
timp pentru ură, altul pentru iubire şi aşa mai departe. Timpul creaţiei nu şi-l
alege scriitorul (poetul), ci altcineva, mai presus de noi, care ne inspiră sau ne dictează totul. Eu cred cu tărie că aşa
stau lucrurile. În privinţa unui „program” de scris, aşa ceva poate fi valabil
poate pentru prozatori, care-şi propun norme zilnice.
Pe când o nouă carte? Cu ajutorul bunului
Dumnezeu, trag nădejde că la mijlocul lunii martie voi scoate la Iaşi, poate tot la editura
„Timpul”, două cărţi de poezie: „Fulgerul şi umbra” şi „Arta îndoielii”. În
prezent lucrez fără spor la un volum cu titlul provizoriu „Elegii şi extaze”.
Atât.
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Poemul ca viaţă
Vers în lumina fulgerului
după planuri pure
pe cînd tălpile tale calcă
printre cuvinte zadarnice
scrib al perfecţiunii
în căutarea stilului pierdut
iată poemul egal cu viaţa
alungat ca morfina prin vene
ce poţi spune
despre umilinţă şi adoraţie
poemul este egal cu viaţa
doar în lumina fulgerului.
februarie 2008, Darabani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu