Theodor Damian

 
„.Creaţia se face, cum zice Scriptura, „cu timp şi fără timp”. Scriitorul de vocaţie scrie şi când nu scrie.”

1.   Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare.  Ce rol au jucat ( joacă ) acestea în viaţa dumneavoastră ?

A vorbi despre destin şi opţiune este foarte interesant pentru că intrăm în sfera discuţiei despre determinism şi libertate, subiect clasic şi modern în acelaşi timp şi deosebit de frumos şi interesant.

Ca să te poţi referi la rolul destinului în viaţa ta trebuie să crezi în aşa ceva, afară de cazul în care ai răspunde că destinul nu joacă nici un rol în viaţa ta. Desigur însă că de la început ar trebui stabilită definiţia destinului pentru a putea elabora pe această temă.

S-ar putea înţelege destinul ca predestinare sau ca soartă şi mai ales în sensul oedipian al cuvântului; sau ar trebui înţeles în sens teologic, mai exact creştin ortodox, potrivit căruia destinul omului e prescris de Dumnezeu, ca fiind un fel de context existenţial în sfera binelui rânduit de El omului la creaţie sau la naştere, dar context pe care omul îl poate modifica sau din care poate ieşi.

Bine-nţeles că eu personal nu cred în destin în sensul fatalist al cuvântului, ci în sensul teologic menţionat; destinul poate fi conceput şi ca pe un traseu existenţial menit de Dumnezeu omului, traseu pe care omul îl poate modifica prin libera lui voinţa, modificări pe care însă Dumnezeu la cunoaşte în atotştiinţa Sa, căci Dumnezeu este Cel ce vede, ( vede totul, deci ştie totul ) după definiţia etimologică a cuvântului grecesc, dar fără a interveni să-l forţeze pe om să renunţe la ele, aşa cum Dumnezeu nu-l forţează pe om să-L iubească.

Deci vorbim mai departe despre opţiune, şi dacă vrem, de vocaţie. Căci Dumnezeu te cheamă dându-ţi un anume dar. Darul reprezintă chemarea. Depinde dacă o auzi sau dacă vrei să o auzi şi dacă-i dai curs, dacă răspunzi. Şi apoi cum răspunzi, căci poţi să răspunzi parţial, total, într-un fel sau în altul; oricum faptul că suntem chemaţi denotă că suntem fiinţe capabile de răspuns, deci responsabile.

Altfel nu ni s-ar plasa chemarea.

În ceea ce mă priveşte, am ferma convingere despre chemarea mea de scriitor aşa cum o am pentru cea teologică. Deci rolul opţiunii în viaţa mea de scriitor constă în aceea că am crezut şi cred în această chemare, ea este pusă în fiinţa mea, în natura mea, deci răspunsul vine firesc, natural, ceea ce înseamnă că scriu ca necesitate existenţială, ca mod de a fi, şi că o fac cu deosebită bucurie.

2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dumneavoastră când credeţi că s-a produs ( cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dumneavoastră încercări literare.

E adevărat, debutul ca scriitor e una şi primele încercări literare constituie alt lucru.

Debutul ca scriitor, în presă, a avut loc în Elveţia, la Lansanne, în 1982, în revista culturală Adusu-mi-am aminte, pe care am fondat-o acolo în cadrul Bisericii Ortodoxe Române „Sf. Trei Ierarhi”, şi al Cenaclului Literar „Mihai Eminescu”, înfiinţate de  mine în 1980.

În ţară am debutat în presă în Almanahul Coresi de la Braşov, aruncat în scăldătoare de istoricul şi criticul literar M.N.Rusu, persoană de mare autoritate în acel timp, ca şi mai tarziu, în America, unde ne-am reîntâlnit şi unde continuăm să colaborăm.

În volum am debutat în America, cu o carte de poeme în română şi engleză publicată în 1989 la Tremaine comp. în Klamath Falls, Oregon, prefaţată de Leonard Cain, profesor de sociologie la Universitatea de Stat în Eugene, Oregon, intitulată Liturghia Cuvântului.

În ţară am publicat apoi în editura Libra, volumul de poezii Lumina Cuvântului în 1995, cu o introducere de Ilie Traian şi o prefaţă de Virginia Carianopol.

Cât priveşte începuturile literare, acestea merg până în clasa a VII primară unde     m-am îndrăgostit de o fată din cartier, nou venită acolo şi căreia i-am scris o poezie pe care nu i-am dat-o niciodată.

În clasa a VIII a apoi, am fost extrem de impresionat când o colegă de clasă mi-a dedicat un poem pe care eu apoi l-am completat, de asemenea, fără a-i arăta vreodata versurile mele.

Mai târziu, prin anul II de Seminar la M-rea Neamţ, un coleg de clasă şi bun prieten, cu propriile lui poezii m-a stimulat să scriu şi eu.

Poeziile scrise atunci le am şi acum. Nu le-am încredinţat tiparului. Aceasta însă a fost perioada scrierii constante. Proză şi poezie. În anul III de Seminar, la 16 ani şi ceva, eu şi acest coleg, scoteam o foaie literară scrisă complet de mână, dar făcută după model profesional, cu rubrici, etc.

La facultate apoi, la Bucureşti, am continuat să scriu şi mai ales să mă cultiv frecventând cu regularitate şedinţele cenaclului literar „George Bacovia” de pe strada 11 Iunie, langa Parcul Libertăţii, dar şi alte cenacluri ca „Mihai Eminescu” din sectorul 2, „G. Călinescu” de la gară şi altele. Am citit enorm de multă poezie atunci.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

Cele povestite aici împreună cu faza Lausanne  au fost trepte ale drumului spre prima carte; oricum, începând din seminar am scris poezie într-una.

4. Ce personalitate ( personalităţi) , grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În afară de cenaclurile literare amintite, au fost şi personalităţi care m-au influenţat decisiv şi devenirea mea ca scriitor. Nu voi face decât să enumăr:

Scriitorii şi profesorii Petre Rezuş şi Mihai Rădulescu, pe care i-am avut la Facultatea de Teologie la Bucureşti; Scriitorul Victor Hâlmu bun prieten, din Bucureşti căruia îi port o duioasă amintire; scriitorul Lucian Valea din Botoşani, pe care nu l-am cunoscut personal, dar pe care-l vedeam când veneam în vacanţe acasă la Botoşani, plimbându-se pe stradă cu discipoli sau singur; istoricul şi criticul literar M. N. Rusu cu care am legat o strânsă prietenie mai ales după venirea mea din Elveţia; mitropolitul şi scriitorul Antonie Plămădeală, steaua şi modelul teologilor, mai ales atunci când am lucrat la Sibiu, angajat de el, ca secretar de redacţie la revistele Telegraful Român şi Mitropolia Ardealului, şi când am colaborat cu el foarte strâns lucrând ziua şi noaptea cu plăcere şi bucurie.

Trebuie să menţionez aici că un stimulent deosebit în procesul de creaţie l-a constituit si „Cenaclul literar” „Artur Erăşescu” din Botoşani, condus în anii studenţiei mele de scriitorul Vasile Amarghioalei, prieten statornic începând din acel timp.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dumneavoastră, raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Din punctul meu de vedere cred că un scriitor adevărat este un cetăţean deplin al patriei sale indiferent de relaţia cu puterea, bună sau rea în funcţie de tipul de putere şi în funcţie de modul în care scriitorul defineşte şi înţelege acea putere.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dumneavoastră literatura română contemporană?

Eu cred în viitorul literaturii române. Conduc aici, la New York, un cenaclu literar ( „M. Eminescu”) de 14 ani, cu intruniri la fiecare două săptămâni, şi o revistă literară şi de spiritualitate românească ( Lumină Lină ) înfiinţată în 1996 şi în această calitate am avut oaspeţi atât în cenaclu cât şi în paginile revistei, scriitori din ţară, în permanenţă. În plus merg în fiecare an o dată sau de două ori în ţară unde imi public şi lansez cărţile mele. Şi citesc foarte multă presă literară din România. De aceea în cunoştinţă de cauză, atât cât îmi e posibil, îmi exprim această convingere optimistă.

Citesc şi multă literatură americană, şi public poezie în reviste literare americane. De aceea pot să şi compar fenomenul literar din România cu cel de aici, si pot zice ca cel de acasa este remarcabil.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

Creaţia se face, cum zice Scriptura, „cu timp şi fără timp”. Scriitorul de vocaţie scrie şi când nu scrie. Nu cred într-un „program” al scrisului. Este posibilă planificarea orelor sau zilelor de scris, după cum se poate scrie şi pe bucăţele, aprinzând noaptea lumina, luând hârtia şi pixul puse mereu la îndemână pentru a aşterne gânduri şi metafore, scriind pe genunchi în metrou sau autobuz, sau chiar în maşină conducând, şi în alte astfel de momente.

În prezent lucrez la mai multe proiecte. Tocmai mi-a apărut de curand un nou volum de poezii Stihiri cu Stânjenei, la TipoMoldova, Iaşi, îngrijit de M. N. Rusu; lucrez tot cu acest prieten la o antologie a scriitorilor Cenaclului literar „M. Eminescu” din New York, sponsorată de prietenul şi scriitorul de valoare Aurel Ştefanache. Şi tocmai am finalizat traducerea în engleză a volumului de poezii Semnul Isar, apărut în 2006 la Paralela 45, pentru a-l trimite la Trafford Publishing House în Vancouver, Canada. Şi sunt la mijloc cu un alt volum de poezii care probabil se va numi, la sugestuia aceluiaşi M. N. Rusu, Starea de groapă.

Iunie 2007, New York

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Ţipătul dintâi

                 Claudiei

1

Aşa trebuie scris

poemul acesta

pe ploaie

sub umbrelele

de pe Nowy Swiat

acolo unde îţi laşi

portofelul pe masă

şi pleci să mai vezi

ce zice Varşovia

şi vii înapoi

şi-l găseşti acolo

cu fetele care ţi-au dat bere

zâmbind

2

Artiştii se ţin lanţ

ca-n Bucureştii

formaţiei Mondial

şi ca-n Braşovul lui Ioan Georgescu

unde Therese Steinmetz

lua Cerbul de aur

3

Aşa e viaţa

vreau să-ţi explic

dar tu nu vrei decât

dacă îţi plânge

Caterina Caseli

ea plânge şi cântă

ea cântă

ca să-şi  întărească puterile

ce augustinian sună versul acesta

profesore Nicolae Anuţei

de unde eşti ascultă-mă

şi tu ai vrut să vezi

jocul cercurilor concentrice

tu prins în mijloc

ameţit

ruşinat

fericit

culorile nu mai contează

numai circumferinţele

aluneci pe ele ca pe gheaţă

dintr-una în alta

de sus în jos

şi de pe pământ la cer

din exces de cunoaştere

în mister

8

Varşovia e un oraş uman

acolo mimoza înfloreşte

înfloreşte şi în Spania

e adevărat

pentru cine-şi aduce aminte

dar pentru asta trebuie să fi fost la Neamţ

la mănăstire

nu în Spania

trebuie să fi mers singur

pe străzi necunoscute

fericit

şi să fi cântat

cântecul naşterii tale

pe care nu poţi să-l uiţi

asta este

să-ţi cânţi ţipătul dintâi

aceasta este fericirea

degeaba mai cauţi

în alte ţipete şi zgomote

doar cu drama aceasta rămâi

aşa cum ai intonat-o la început

aşa joci

în tot ce e frumos pe lume

îţi aminteşti

tu şi drama ta

fie că poţi

fie că nimic nu poţi spune

9

Ai plecat râzând

dar eu cum plec

şi asta ai uitat

cui îi mai pasă

poate mamei tale din ceruri

şi fiului tău aici pe pământ

fiecare minut îl petrec

descântând cântecul

destinului meu

şi luptându-mă

cu îndărătnicul zmeu

ce-l din mine nu din afară

acolo se duce lupta

în care

unul din doi trebuie să moară

nu se ştie când

dar ce mângâiere

să ştii

că fiecăruia-i vine moartea

la rând

10

Iată uşa din faţa mea

deschisă puţin

nevopsită şi grea

ai vrut s-o deschizi mai mult

dar nu s-a putut

cine te-a pus să pescuieşti

în oceanul acesta necunoscut

nu pescuieşti decât numai

după ce dai nume apelor

Dresleuca, Menecadusa

şi după ce culegi ciupercile

de rouă

după ploaie

cu sora ta şi cu mama

ca să se bucure Adam

că faci tu

ce n-a mai apucat el să facă

aşa-ţi treci calea

şi vama

lăsând înapoia ta

lumea aceasta

tot mai săracă

12

Liebes

tu unde eşti

ce noroc că cerurile tale

mai ard

tu eşti flacăra

iar eu lumânarea

sau invers

tu eşti cartea mea

plină de sens

eu o scriu şi tu o citeşti

sau o joci

aşa cum se cuvine

de când dansezi tu

între Dresleuca şi Menecadusa

nici o nenorocire nu vine

vezi

trandafirii din grădină

ne-au lăsat clipe târzii

când stăteam în aşteptare

iar tu nu voiai să vii

ai venit

dar încă te mai aştept

şi mă aştepţi şi tu

pe drumul dintre da şi nu

13

În Varşovia

trandafirii sunt generoşi

ca şi muşcatele şi salbele

pe Nowy Swiat

fiecare cântec se cuibăreşte

în noua sa patrie

ce vechi e cântecul tău

şi ce lung

şi ce nou

că nu ştiu cum să-l ajung

trandafirii din grădină

au rămas înfloriţi

pe vechea chitară

acolo au înflorit

şi nu pot să mai moară

nici nu vor

şi nici nu-i nevoie

căci nici chitara n-a murit

e acolo în caseta ta de cristal

cum este şi Elmau

cu primul tău bal

extazul acela te aşteaptă

pe una din străzi

tu eşti în labirint

şi nu mai contează

doar strada ştie

strada ce ne-a purtat

amintirile-ntregi

strada care ştie ce ne-a legat

şi nu mai poţi să dezlegi

14

Ce fel de înger eşti tu

că nici areopagitul nu vorbeşte

de categoria aceasta

în cerul cercului tău

am vrut să ajung

şi încă mai vreau

drumul până acolo

e ca o adiere subţire de vânt

deja când sunt pe el

nu mai sunt pe pământ

aşa cum pentru a fi filosof

nu trebuie să fii deja înţelept

ci doar iubitor de înţelepciune

mergător spre ea

aşa cum zice la carte

te vei mântui dar scoală-te

de câte ori vei cădea

19

Pot să scriu o carte

despre cum curg literele

pe hârtie

e acolo atâta filozofie

că până la urmă

tot nu ştii

de ce e aşa şi nu altfel

acesta este job-ul filosofiei

să caute şi să nu găsească

partea bună e că filosofia

vorbeşte mult

cât gândeşte nu contează

ne plac oamenii care vorbesc

dacă mai au şi umor

e şi mai bine

gândirea e pe locul doi

în afară de cazul purei stupidităţi

filosofia însă nu e stupidă

e şarmantă

ca doamna aceasta frumoasă

care bea vin

şi vorbeşte cu necunoscutul de lângă ea

el bea bere

filozofiei nu i se dă nimic

dar în schimb i se cere

aşa cum îi ceri părintelui tău

să te ierte

şi să te înţeleagă mereu

20

Ce frumos e să ierţi

şi câtă bogăţie-n iertare

toţi cred că peştele

e-n mare

ce iluzie când de fapt

marea e-n peşte

tolle et lege

ia şi citeşte

şi învaţă

cum trebuie să te închini

când îţi faci

rugăciunea de dimineaţă

21

Hotel Hera pe Belvederska

bastion din regimul trecut

locul unde visezi

fără să vrei

unde duhul nopţii te prinde

şi te poartă

pe căile unui alt destin

din poartă-n poartă

nu întotdeauna unul

în care te recunoşti

ci unul ciudat şi străin

ca atunci când te cuprinde

necuprinsul

şi te arde pustia

ca atunci când asişti

îngheţat

la felul cum clipa

trage după ea veşnicia

22

Fiecare are pustia sa

aşa cum fiecare are o cruce

singurul lucru

care nu se învaţă nicăieri

este cum să mergi prin ea

fără să te rătăceşti

şi crucea cum s-o poţi duce

New York, X 2011