Adrian Popescu

 

„Destinul unui scriitor se alege, de obicei, din tinereţe, simţi că drumul tău este unul literar, urmezi acest drum, scrii ca un om fericit-nefericit, care nu pune  preţ pe altceva, pe alte pasiuni, chemări, meserii, le respecţi, dar gândul tău este la scris. Apoi, cu vremea, înveţi că lumea e mai bogată în sensuri, decât ţi-ai imaginat-o tu, iar oamenii din jurul tău, lucrurile aparent banale au şi ele aura lor Meseriile, destinele celorlalţi sunt şi ele extraordinare, sub crusta cotidiană...”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Dar tu ai optat. Destinul tău se rotunjeşte treptat, ani, volume ; e un măr, cu sâmburi negri, tari, câteva poeme. Carnea fructului copt, cariera ta literară, se va usca treptat, sau va folosi, o vreme, ca materie exemplificatoare, în bine sau în rău, sau ca materie primă pentru alcoolul, mireasma vie, tăria dulce a   noilor generaţii. Sau vei  fi uitat, odată ce ai închis ochii, pentru totdeauna. Dar tu ai optat corect, crezi, cu inconsecvenţe, desigur omeneşti, iar destinul nu ţi l-ai trădat.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte ?

2-3. Debutul meu copilăresc: ziarul „Făclia, din Cluj, 1962, elev, apoi în revista „Steaua” , peste doi ani, 1964, debutez, prin grija lui Aurel Rău,  ca „ tânără promisiune, speranţă”, la rubrica numită , în spiritul vremii, „Condeie noi”.Emoţie mare, publicam două poeme de inspiraţie citadină, cum scriau „steliştii”, poezie de notaţie, adică, pasteluri interiorizând peisaje mitizant-somptuoase, dar decolând din real.

„Echinoxul”- grupul de prieteni statornici, revista uceniciei noastre a fost un mirabil factor coagulant al debutului meu editorial din 1971. Debutam la editura „Dacia”, la 24 de ani, cartea era cu o copertă solidă, desenul frumos al lui Octavian Cosman, concepţia grafică se regăseau pe alte trei volume ale colegilor de la „Echinox”, pe  „Istm” de Ion Mircea, pe cartea lui Iriny Kiss Ferencz, pe cea  a germanului  Bernd Kolf. Ion Pop ne scrisese nişte Prefeţe, intuind esenţa poeziei noastre, dar şi cea a lui Dinu Flămînd, devenit bucureştean,  care a ales editura „Cartea românească”.

Se debuta în 71, mai uşor, evident, decât după 80,  noi eram ultimii care mai profitau de deschiderea de după 68, ne strecuram, Doamne, era norocul nostru, prin poarta ideologică trântindu-se peste atâtea speranţe.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. „Steaua”, deja amintită, „Echinoxul”, cu tot ceea ce înseamnă el, prietenie, deschidere europeană, pasiunea traducerilor, modele universale, Rilke, Montale, poezia italiană medievală, Marian Papahagi, poezia germană, Paul Celan, echivalenţele lui Petre Stoica, lirica unui coleg de la paginile străine ale revistei noastre studenţeşti trilingve, cum ne amintim, anume  Franz Hodjak,  eseurile prietenului Peter Motzan, comentariile profunde ale lui Petru Poantă, excelent critic de poezie, de atunci, foarte matur, rigoarea lui Ion Pop, mentor ideal, curajul politic al lui Eugen Uricaru, discreta admiraţie a profesorului Mircea Zaciu pentru grupul nostru de prieteni.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Scriitorul are puterea cuvintelor, harul de a provoca emoţie estetică, prin combinarea lor, dar nu le poate subordona vreunei puteri politice, efemere, prin natura ei, terestru-administrative, decât cu marele, durerosul risc al pierderii acestui har. Dar nu poţi fi, pe de altă parte, scriitor adevărat,  dacă eşti indiferent la suferinţa semenilor, cetăţeni ca tine. A fi de partea victimelor, mi se pare corect, a te solidariza cu cei „umiliţi şi obidiţi” un program pentru a nu greşi. Curios, totuşi, un fapt, „puterea celor fără putere” este râvnită de oamenii puterii, care vor să fie poeţi, exemplul unui fost prim-ministru ,ori memorialişti, doi  foşti preşedinţi de stat, alte exemple sunt la îndemână. E ceva inexplicabil de puternic în cuvânt., ceva inepuizabil, care depăşeşte imediatul, dar cuvintele nu se pot supune unor scopuri personale. Lllosa preşedinte ar fi fost poate credibil, util, potrivit, dar puterea corupe se ştie, alterează scrisul. Mai bine romancier celebru, admirat de cititorii unei planete decât preşedinte, eventual dezamăgitor..

Multe înfrângeri ale omului puterii sunt biruinţe ale omului care scrie. Exemplele sunt în generaţia mea.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Avem romancieri care vor răzbi, sunt sigur, dincolo, în circuitul european unii sunt deja traduşi, Breban, Ţepeneag, Adameşteanu, regretatul Gheorghe Crăciun, Cărtărescu, vor fi alţii, ca George Bălăiţă, Petru Cimpoeşu. Au apărut în traducere franceză poeţi ca Ion Mureşan, Marta Petreu, competiţia e la început, semnele sunt favorabile, rezultatele peste un deceniu, două...Dacă lumea va mai citi şi altceva decât ziare.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Da, sunt momente rodnice pentru scris, imprevizibile, fecunde, altele secetoase. Nu trebuie forţat scrisul, el trebuie alternat cu lectura, călătoriile, aşa de regeneratoare, cu meditaţia, creştină, cu plonjarea în textura lumii imediate. Ce minuni sunt acolo, le descoperim, apoi  vrem să le păstrăm, şi începem să  avem iar poftă de scris. Scrisul nu e vanitate, e pregătirea noastră  pentru a renunţa la vanitate. Umilinţa celui fericit că a fost dăruit, fără s-o merite, cu bucuria intuirii unui cifru unificator al lumii.

La ce lucrez e, deocamdată, o grădină de imagini, sub soarele verii ce nu a sosit. Sunt abia primii muguri acum.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Pisicile din Torcello

Cerul se cutremurã de fulgere de la Răsărit spre Apus,

cad păsări înspâimântate sau îşi iau zborul din arbori,

mulţimea în pieţele oraşului sau pe terasele blocurilor

se adună înfricoşată: sfîrşitul nu e prea departe,

                                                        numai Fecioara

opreşte mânia mâinii Fiului,

sunt ca sticla înfierbîntatã

                                                                   de Sticlar,

răsucită cu pricepere ca să-i dea  o formã nepieritoare şi unică:

un om călătorind înspre Foc, mereu, din copilărie

                                                                   până la adâncă bătrâneţe,

crezând că găseşte în ochii pisicilor din ostroave cifrul

ascuns.Dar cifrul e chiar  scânteia eternă a sufletului,

Eu: carne, lichid, sare şi fosforescenţã marinã,

                                                       om - adicã Flacără.

(fragment)

Cluj Napoca, 2007