moto: „treizeci de spiţe se unesc în butucul roţii;
însă golul din centru îngăduie folosirea”
(Laio Tse „Tao Teking”)
Acum,
câţiva ani, d-l profesor Mircea Martin m-a rugat să scriu, câte ceva,
despre mine, cenaclul „Universitas” şi colegii mei de generaţie, în baza
unui proiect al domniei sale. Sincer, nu prea ştiam cum să procedez...
Am
stat mult în cumpănă... Perioada studenţiei mele, în special cea legată
de „Universitas”, a fost, este şi rămâne una dintre cele mai dragi
sufletului meu. Deşi, cu unele, inerente, întreruperi, am frecventat şi
alte cercuri literare, ea a răspuns cel mai bine căutărilor mele. M-am
gândit, într-o primă etapă, să apelez la notele de jurnal din acea
perioadă. Le-am verificat. Erau reci, confuze şi, pe alocuri,
superficiale, aleatorii, „discriminatorii” pentru mulţi dintre colegii
mei de generaţie. O mare parte, a vechilor şi noilor prieteni, au
devenit, între timp, persoane publice, personalităţi onorabile, cu un
statut şi biobibliografii puternice.
Pe
cât se poate, am încercat să recuperez câte ceva – acele segmente,
linii, plane - care, coroborate, cu memoria mea regresivă, să poată da
contur, imagine şi culoare acestui demers. Pe de altă parte, am căutat o
cale adiacentă, onorabilă, de ieşire din labirintul acestei provocări.
Lipsit de prejudecăţi şi falsă aroganţă, m-am gândit să răspund
printr-un modest, posibil chestionar imaginar. El ar rezolva, oarecum,
câteva aspecte ale acestei dileme…
1. Ce rol a jucat destinul şi opţiunea în viaţa ta?
Ferestrele timpurii ale mefienţei…
Mursecând
zidul unsuros al existenţei mele de crustaceu înrăit, destinul şi
opţiunea par a-şi adeveri întru câtva neajunsurile. Principiile unei
astfel de contradicţii sunt, cred, chiar ele însele; mustind în cercuri
palide, derizorii ferestrele timpurii ale mefienţei, acolo unde limitele
unor suprafeţe apoase îndelung chinuite întâlnesc, la rându-le,
limitele; rotunjindu-se în colţurile ascunse sau încolţurându-se în cele
spre rotunjire.
Destinul
a făcut să mă nasc între zi şi noapte, într-o iarnă geroasă de
februarie a anului 1956, undeva, dincoace de Piteşti, pe valea râului
Vedea, în satul Păcala, comuna Făgeţelu, jud. Olt (până în 1968, raionul
Vedea, regiunea Argeş). Acolo, între un apus răvăşit de somnul
spredimineţii şi un răsărit palid, decorticat, promis mereu altora, cu
steaua roşie (pixel), înfiptă adânc pe catarg, a început naufragiul
proprie-mi călătorii.
Aşa
se face că ochiul meu înfuriat de miopia lucrurilor din jur,
îndesfrunzind fundul acestei mări cenuşii în care ne trăim zilnic
destrămarea, dezmierda îmbătat de lumina păgână marginile roase al
psaltirilor de clorofilă. De acolo, spre încoace, căutam, cu uimire şi
nerăbdare, înţelesul pietrificat al slovelor lui Goethe: O privire în cărţi şi una în viaţă !..
Nici astăzi nu ştiu, dacă, cumva, ciurda slovelor păstoresc câmpia cu
numere prea fericind-o, sau cărbunele oilor albe au pre-înnodat firul
priapic şi-nvolburat al clipelor flămânde!…
Iată
de ce, dând la o parte cortina dulce a fanteziei, scena ne apare în
toată splendida ei nuditate, iar noi, actorii ei răzleţiţi – mai mult
sau mai puţin fericiţi – repetăm aceleaşi lungi, siropoase,
interminabile monologuri. Într-un articol „Destin şi accident în
profesia de scriitor” (Caiete botoşănene, nr. 1-2/1997) spuneam, printre altele: „…în
definitiv, culoarele fiinţei sunt determinate de natura sa
existenţială. Cu alte cuvinte: Tu eşti ceea ce este, sau este ceea ce
suntem!…
Scriitorul,
artistul, omul de cultură în general nu poate face abstracţie de acest
lucru, asta nu înseamnă că el se şi mulţumeşte sau că rămâne indiferent.
Din toate timpurile, scriitorii au reprezentat avangarda prospectivă;
au practicat, cum s-ar zice, Viitorul… dar nu s-au îndepărtat, cu
puţine, foarte puţine excepţii! prea mult, de grosul „trupei” în
desfăşurare.
Excepţiile – în cazul de faţă – nu fac şi regula!
Scriitorul nu este decât obiectivarea profesiei sale în câmpul existenţial.”
2. Istoria
literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru tine, când crezi că s-a produs acest eveniment?
Efebia…
Greu
de spus!.. şi în acelaşi timp foarte uşor: în anul cutare…, la revista
cutare… etc., etc… Şi totuşi, aşa cum este firesc, trebuie să „fie” un
început.
Poezia,
ritmul şoptit, cântat sau lălăit al cuvântului m-a fascinat, încă din
copilărie. Sistemul imitaţiei, mimetismului cultural şi structural
funcţiona din plin în acea perioadă şi, cred, mult timp după aceea.
Efebia,
magia iniţiatică!… mama – primul meu dascăl, învăţătoarea, eminentul
meu profesor de limbă şi literatură română Gheorghe Tomescu care, cu
tact şi înţelegere, m-au odrăslit întru lectură şi scris.
Eram
prin clasele primare. Învăţasem să scriu şi să citesc binişor. Basmele
şi povestirile mă fermecau... Poeziile lui Arghezi, Labiş, Eminescu,
Magda Isanos, Jebeleanu îmi torturau inerţia, dintr-un îndepărtat, dorit
şi intangibil teritoriu.
Dacă
m-ar fi întrebat cineva ce-o să mă fac în viaţă, i-aş fi răspuns fără
şovăire – scriitor!.. Scriam într-un caiet ciudat însăilări dibace „ce
din coadă au să sune” şi eram tare mândru şi preocupat. Era mai mult o
joacă a jocului, de o profundă candoare şi naivă inspiraţie. Labiş, prin
măreţie şi destin, îmi locuia stângăcia. El a reprezentat, multă vreme,
modelul…
La
un sfârşit de an, învăţătoarea, care ştia că eu „începusem” să scriu
poezele, m-a pus să recit, pe o scenă improvizată (aşa cum se obişnuia
în acele vremuri), propria-mi poezie. Tata, care era în sală (de
clasă!), printre ţăranii spectatori, m-a întrebat acasă de cine era
scrisă poezia cu pricina… De mine!.. i-am răspuns mândru şi oarecum
ruşinat. De cine mă?!.. a continuat tata mirat, după care a început să
râdă în hohote…
Nici astăzi nu ştiu de ce râdea atunci tata … dar nu l-am întrebat niciodată!…
Primele
poezii le-am publicat prin 1967 într-o revistă şcolară – „Muguri”. Au
mai fost şi altele…dar fără importanţă. Adevăratul debut (după mine!...)
s-a produs mult mai târziu. În 1984 am trimis câteva poezii revistei
clujene „Tribuna” care, spre surprinderea mea, le-a publicat. Astăzi,
pentru foarte mulţi dintre tinerii scriitori, pare o aberaţie. Dar,
pentru cei care ştiu, si-şi mai aduc aminte! A publica, în acele vremuri
ciudate, la început de carieră, era o adevărată odisee...
3. Care a fost drumul până la prima carte?
Drumul greu cărările-l susţin…
Cât
priveşte drumul până la prima mea carte „tipărită”… aici lucrurile şi
fiinţele se complică şi mai mult. Înainte de draga noastră Revoluţiune,
era greu să publici o poezie, dar o cate!
Am
debutat editorial târziu, în 1995, la 39 de ani – vârsta la care
Eminescu trecea în eternitatea limbii române – cu volumul de poezii
„Câmpia cu numere – prima zi”. Cartea a fost premiată la Concursul naţional de poezie şi critică „Porni luceafărul...”,
ed. A XIII-a, Botoşani, 2005. Mulţumesc, şi pe această cale,
prietenilor mei Daniel Corbu şi George Vulturescu care mi-au înlesnit
publicarea: Câmpia cu numere (prima zi), Ed. „Panteon”, Piatra Neamţ, 1995.
Câmpia cu numere
a fost propusă, în perioada studenţiei şi după aceea, mai multor
edituri „de prestigiu!”... Respinsă politicos la unele, ciopârţită şi
umilită la altele, mi-am dat seama că, în condiţiile date (cenzură,
birocraţie, ignoranţă), nu are nici o şansă să apară. Am aşteptat…
Sincer să fiu, nu-mi pare rău că am publicat-o aşa de târziu!.. Ea a
apărut, însă, aşa cum am dorit-o eu…Întreagă!
O
parte a prietenilor cunosc, oarecum, odiseea „anabasiană” a acestei
cărţi. Ea a început imediat după terminarea liceului, facultate şi a
continuat până în toamna anului 2005. Este cartea cărţilor mele. La ea
am lucrat (aş putea spune, fără falsă modestie)…aproape o viaţă!.. Cu
metodă, studiu şi program.
Sunt
unul dintre scriitorii care cred că, în domeniul creaţiei artistice, în
afară de talent, care se validează, dacă este, oricum, implicit,
creaţia nu se mai poate realiza decât în baza unui program şi proiect
anume, combinatoriu: muncă, inspiraţie, muncă, îndoieli, muncă,
aşteptări!.. Dincolo de inspiraţie, însă, m-a preocupat analiza şi
sinteza acestui proiect. Aducerea în scenă a acelor compartimente,
peisaje, culori, mijloace şi expresii care să poarte amprenta unui stil
propriu, pe care, l-am dorit coerent, sănătos şi puternic. Am, pot
spune, dincolo de toate, cu certitudine, conştiinţa acestui demers. Cât
priveşte cealaltă latură..., am, e drept, unele îndoieli...
Critica,
cu puţine dar consistente excepţii, nu prea s-a înghesuit s-o ia în
seamă. Nu vreau să vorbesc, aici şi acum, despre sistem (chiar şi
astăzi!). Cum operează el de bine, eficient, aproape sănătos, în buzele
democraţiei, libertăţii!... etc., etc., etc. Nu zâmbiţi! Înarmat cu
răbdare, am citit şi am scris. Am aşteptat. E timp destul!.. mi-am zis,
şi după cum observaţi, nu m-am grăbit niciodată!... Am învăţat, e drept,
într-o lume aflată în căutarea reperelor, destul de târziu şi greu
lucrul şi fiinţa aceasta. Înainte de 1989 constrâns de împrejurări, după
1989 constrâns de libertatea împrejurărilor…
Câmpia cu numere
este o carte în cărţi, sau o carte în carte. Ea face parte dintr-un
proiect mai larg. Am gândit-o, la început, ca pe o trilogie: Câmpia cu numere (prima zi), Câmpia cu numere (geometria visului), Câmpia cu numere (a opta zi).
Ea poate să funcţioneze în cadrul acestei dimensiuni, ca o unitate
multiplă, unde, fiecare parte are individualitatea ei, dar şi deschidere
spre şi dinspre celelalte părţi. De fapt, aşa au şi apărut: lucrări
distincte ale unui proiect unitar. În toamna anului 2005, cu ajutorul
bunului Dumnezeu, am reuşit să definitivez acest program: Câmpia cu numere (geometria visului), Ed. Paralela 45 şi Câmpia cu numere (a opta zi), Ed. Axa.
Concomitent,
am scris şi publicat şi alte cărţi. Am, se pare, obsesia „proiectelor”.
În prezent lucrez la un alt proiect. Este vorba despre un volum de
poeme, în-pe linia lui Tudor Arghezi (oarecum!), Marin Preda, Ion Marin
Iovescu sau Marin Sorescu (mai cu adeverire!), ce are ca obiect lumea
satului: „păcala-făgeţelului”. Sunt dator acestui „loc”
minunat (vorbesc de sat, în general şi în particular de păcala
făgeţelului!) şi oamenilor săi. Sper, într-un an sau doi, să fie gata.
Dumnezeu să ne ajute!
4. Ce personalităţi, eveniment biografic v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Datorez multe şi multora!...
Formaţia
mea ca om, ca poet, scriitor, fără toate acestea nu ar fi fost
posibilă. Am încercat, încerc mereu, acea cale a regăsirii multiple, a
împlinirii şi a ajungerii din urmă a mea însumi. Între dorinţă, credinţă
şi aşteptare, drumul şi calea s-au arătat mereu îndepărtate şi pline de
neprevăzut. Datorez multe memoriei!
Ţăran
de origine, ca mulţi alţii, am părăsit satul cooperativizat
(îndesfrunzit de valori şi perspectivă) la 14 ani. De atunci, am rămas
ţăranul donquijotesc al unei pribegii parţiale, absurde. Sigur. Cred că
ne năştem cu „ceva anume”, vreau să spun că, există „acolo” o genă
predestinată, substanţială chiar, dar fără activarea celei de-a doua
gene – aceea a dobândirii şi redobândirii active – prima, are toate
şansele să rămână în stare latentă, să dospească în propria-i osânză,
fără valoare, temei şi perspectivă. Eşti ca un burete gol/setos la
început, acolo undeva pe fundul dublu al mări albe, dar ai nevoie de
lichidul din jur (apropo, de celula noastră bipedă!) pentru a te
„umple”, pentru a te împlini ca om… şi, mai ales, ca artist!..
De
la „biblioteca” şi „sala de lectură” din podul nostru vechi ale calei
părinteşti unde, stând pe maldărul de cărţi, petreceam ore întregi
citind la lumina chioară a luminatoarelor de şindrilă tot ce îmi cădea
în mână, aiurea şi într-o dezordine deplină, mânat de mirajul slovelor
scrise… şi până la „metode” şi „reguli” (hai, să le zicem...)
sistematice! (dar nu numai...), drumul a fost lung şi anevoios. Departe
de mine gândul că el s-a şi încheiat!..
Sunt
dator enorm mamei mele, aşa cum am mai spus, ţărancă cu studii medii
(absolvise liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti, în perioada
interbelică) bună şi înţelegătoare. Ea mi-a/ ne-a (suntem şase fraţi)
îndrumat primii paşi spre scris şi citit. Şi mamă şi tată... Tata a
plecat treizeci de ani pe şantier!
Sunt
dator copilăriei mele, liberale şi libertine, pe meleagurile satului
subcarpatic, muntenesc, păcala făgeţelului (cu toate lipsurile şi
sărăcia acelor vremi). Cred, şi acum, cu tărie, că, dacă, un om nu a
trăit şi la ţară, a trăit în lumea asta degeaba!.. Între vis şi
realitate, acolo, în păcala-făgeţelului, pe valea superioară a râului
Vedea, dincoace de Piteşti, am locuit cu ochii minţii larg deschişi
toată lumea... Aici am auzit, prim oară, cântecele şi doinele aceste
lumi de prăsilă. Acolo am mers la horă, nunţi, înmormântări şi
parastasuri, priveghi sau şezători; am mers la colindat, cu pluguşorul,
steaua şi capra, am văzut căluşarii, ursul dansând pe jăratec şi ţiganii
jucând paparuda; m-am jucat cât e ziua de mare în aerul verde, am
păscut vitele pe izlaz şi pe luncă; am bătut în lung şi-n lat dealurile
împădurite şi văile lui răcoroase, adumbrite din împrejurimi. Pe uliţa
satului a trecut toată copilăria lumii!… Acolo am auzit vuietul clar al
crivăţului iarna şi ţârâitul greierului în nopţile cu miros de tei şi
liliac vara!..., Am văzut, cum s-ar zice, prin peretele zilei cum
creşte iarba şi m-am mirat îndelung!..
Dar
tot acolo, am asistat, copil fiind, la scene cutremurătoare ale
„măreţelor” transformări comuniste, din prima şi cruda lor etapă. Drama
unei întregi clase de ţărani care-şi pierdea încet, încet, identitatea…
Deseori, şi astăzi când scriu, mă gândesc la ei şi la golgota lor fără
nume, prelungită mereu, cu bunăştiinţă şi îndestulare, dintr-un veac
într-altul noii noştri ciocoi… Ce tristă ironie!
Ce a urmat!.., nu a fost decât o reluare aproximativă, o reevaluare pe alte paliere şi alte caturi ale aceleiaşi dimensiuni.
O
adevărată „piatră tombală” (ca să folosesc expresia, căzută în
banalitate, a lui Mircea Cărtărescu) o reprezintă perioada studiilor
universitare. Ea mi-a fixat reperele, scheletul viitoarei construcţii.
Am
găsit Bucureştiul sub botul buldozerelor. Cenuşiu. Anost. Începuse
epoca demolărilor – şi la propriu şi la figurat – era noastră,
1981-1985!.. Mi-ar fi plăcut să urmez facultatea de litere şi filozofie.
Nu mai exista! Aş fi mers la filologie. Se cerea o limbă străină…
cunoşteam doar rusa!.. şi aceea pe sponci… După ce am fost scos din sala
de examen (la academie!), de nişte tovarăşi, pe motiv de un bunic
chiabur, pe care, eu, nu l-am cunoscut niciodată!, am ales, dintre
toate, facultatea de istorie şi filozofie. Ea mi-a „fundamentat”,
oarecum sistematic, anumite probleme, în multe altele a rămas
deficitară…
Pot
spune, cu destul temei, că m-am format, în afara „instituţiilor”.
Biblioteca, Lectura, Teatrul, Filarmonica, Opera, Ateneul, grupul de
prieteni… şi, mai ales, cenaclurile literare bucureştene au reprezentat
mult în acea perioadă. Pare oarecum preţios…, ca să fiu mai bine
înţeles, trebuie spus că până în 1981 eu am trăit, cu foarte puţine
întreruperi (între 1975-1976 am lucrat, ca muncitor necalificat la
Fabrica de mobilă din Curtea de Argeş; între 1976- 1977 am făcut armata
la Deveselu – lângă Caracal), la... ţară. Copilăria, şcoala generală,
liceul, apoi cei trei ani ca profesor suplinitor… Totul a fost la ţară!
Aşa, poate, se explică câte ceva… Nevoia imperioasă de spaţiu şi de timp
cultural. Ca să acopăr, până la marginea neuronului acvatic şi dincolo
de el, distanţele dintre rânduri şi haturi, a fost nevoie de foarte
multă trudă... Cursurile, pe atunci, nu erau facultative… Programul şi
programa erau năucitoare. Student de Complex Grozăveşti. Examenele
beton!.. Să pot termina facultatea aveam nevoie de bursă… şase fraţi…
numai tata lucra. Timpul - mereu acelaşi!.. Ce-mi mai rămânea era
împărţit între universitate, literatură şi spaţiul cultural adiacent!..
Lucrurile şi fiinţele nu stăteau deloc roz. Într-o lume cuprinsă de o
profundă criză, la toate compartimentele (nu este cazul să vorbesc acum,
şi aici), era foarte greu să alegi, să faci evaluări, să tragi
concluzii…
Personalităţile
culturale, cu mici excepţii, nu veneau în întâmpinarea aşteptărilor
noastre. Grupurile „tari” funcţionau pe sistem de castă şi o anumită
clandestinitate. Prelegerile lui Ioan Alexandru din podul Facultăţii de litere... Cenaclul de luni,
mutat dintr-un loc într-altul, până la desfiinţare... Despre Petre
Ţuţea şi Nicolae Steinhart aproape că nu se ştia... Noica, „exilat” la
Păltiniş, era considerat „contagios” pentru tânăra generaţie.
Cărţile
bune, cu excepţia unor anticariate, se găseau greu şi se citeau pe sub
mână. Pe Geoge Orwell l-am citit, traducându-l direct din franceză,
împreună cu prietenii de „cenzură” şi „conspiraţie”, noaptea, târziu,
într-o cameră de cămin studenţesc. Clandestin!.. Dacă am fi fost
denunţaţi, am fi riscat facultatea şi cine mai ştie ce... Cu poetul
Marius Oprea, la Grozăveşti, ferindu-ne de „ochii atenţi”, băteam, în
nopţile albe, la o maşină de scris, veche, neînregistrată, manuscrisele
pentru cenaclu sau diferite reviste. Acum, după atâta vreme, îmi dau
seama cu câtă naivitate ascundeam, cu grijă, maşina aceea de scris,
înghesuind-o bine într-o cutie mare, de pantofi, sub un pat dintr-o
cameră de student...
Mi-am
asumat cu o anumită responsabilitate şi curaj, dar şi o anumită teamă,
naivitate şi imboldul vârstei toate acestea şi multe altele... Am ştiut,
însă, foarte bine că, chiar şi în acele condiţii, timpul meu în
capitala provinciilor româneşti este limitat; că alte oraşe mari şi
frumoase ale patriei sunt închise pentru „nişte ţărani” fără buletin de
oraş…fără p.c.r. (pile, cunoştinţe, relaţii)...şi aşa mai departe !…
Chiar dacă, în acei ani, dictatura muşca din plin din trupul firav al
unei realităţi şi aşa destul de bulversate, un tânăr fără prea multe
prejudecăţi, fără avere, fără nevastă şi fără copii – vreau să spun -
nestrâmtorat de mecanismul domestic! - reuşea, student fiind, să
traverseze mai uşor provincia astmatiformă a propriei sale identităţi...
Iată
de ce, dincolo de Universitate şi obţinerea unei licenţe, căutam în
capitala provinciilor româneşti fundamentele unei temelii culturale
puternice.
5. Ce a reprezentat pentru tine cenaclul literar... şi implicit cenaclul Universitas?
Căutam cenaclurile literare - şcolile de iniţiere într-ale scrisului cetire...
Pentru
tineri, pentru cei care băteau la porţile literaturii, spaţiul literar
era dominat de marea, compacta masă a oportuniştilor, carieriştilor şi
clasicizaţilor lor. Existau spirite individuale, mai puţin de grup şi de
direcţie. Eroii noilor avangarde susţinuţi de „câteva” personalităţi
ale criticii de specialitate îşi căutau cu greu drumul prin acest peisaj
contradictoriu. Ziarele şi revistele aveau, în general, paginile
închise. Editurile cam în aceiaşi situaţie. Singura editură, oarecum,
solvabilă debutanţilor era „Litera”. Dar şi aici trebuia să treci de
cenzură, aveai nevoie de bani şi de…sprijin cutumiar !.. Nu aveam nimic
din toate acestea… Aveam, în schimb, o foarte mare poftă de cunoaştere,
de luptă şi speranţă. Cădeam şi mă ridicam iar lupta continua... După ce
citisem „biblioteca din pod”, câteva biblioteci de „cămin cultural”,
hârtii şi ziare literare, lustruisem timid sălile de lectură de la
Academie, B.C.U şi B.C.S… am reluat studiul asiduu, sistematic, al
marilor cărţi. Lecturile, discuţiile cu prietenii până spre dimineaţă
m-au ajutat şi mi-au dat încredere.
Eram
la curent cu mişcările de idei din acea perioadă. Mă bazam pe un oarece
talent, pe capacitatea de alegere şi pe intuiţie. Am mers şi am citit
la „Numele poetului” condus de Cezar Ivănescu şi la „Confluenţe” condus
de Victor Atanasiu, C. Sorescu şi Mihai Coman.
Înainte
de facultate frecventasem grupările literare „Balada” de la Curtea de
Argeş, condus de profesorul N. Erhan şi „Alutus”de la Slatina, condus de
regretatul N. Fulga, cu A. T. Dumitrescu şi Ioan Smedescu, pe cele din
Piteşti, de la Casa de cultură. Aici, lucrurile păreau, oarecum,
organizate. Aveau o logică interioară uşor de recunoscut, o
continuitate. Cu meşteşug, oleacă de talent te puteai integra. Acestor
„mişcări” le lipsea ceva. Dincolo de linia clasică, sufereau de o
anchiloză profundă, de perspectivă, de curaj…
Căutam altceva.
Încet,
încet am descoperit acele „grupări” al „optzeciştilor”şi
„nouăzeciştilor”. Ştiam despre ei, citisem câte ceva, îmi plăceau. Era o
generaţie contestatară dar şi de inovaţie. Prin 1981 au luat contact
direct cu Cenaclul de luni, condus de profesorul şi criticul
Nicolae Manolescu. Pe atunci încă îşi mai ţineau şedinţele la Casa de
cultură a studenţilor „Grigore Prioteasa”. Ascultam şi nu-mi venea să
cred. Ce ştiam despre ei, erau mici copilării pe lângă ce se citea şi se
discuta în cenaclu… Curajul, seriozitatea, dezinvoltura abordărilor şi
discuţiile fundamentate, au reprezentat o lecţie deosebită pentru mine.
I-am recunoscut apoi, pe Schitu Măgureanu, la Junimea, cenaclul condus de regretatul profesor şi critic Ovidiu S. Crohmălniceanu. Acolo,
pe lângă serile de poezie, erau şi seri dedicate prozei de avangardă.
Aşa i-am auzit citind proză, printre alţii, pe Mircea Cărtărescu,
Nicolae Stan, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan, Constantin Stan... Noul…,
Post – Modernul, îşi flutura steagul pe meterezele „noului val”… Mircea
Cărtărescu devenise un simbol al acestei mişcări… Un lider. Debutase cu
volumul de poezie „Faruri, vitrine, fotografii” în 1980 la Cartea
Românească.
Cenaclul „Universitas” – o adevărată şcoală de literatură
moto: ”...în 1983, am fondat cenaclul Universitas ale
cărei prime şedinţe au început undeva la un subsol, în jurul unei
măsuţe joase de bar, şi au continuat la ultimul etaj al Clubului
Universităţii de pe strada Schitu Măgureanu, în fiecare vineri seara de
la orele 18.00, fie că aveam căldură (iarna) şi lumină, fie că nu.”
(Mircea Marin, Ziua literară, nr. 93, 2004.)
Din 1983 am început să frecventez cu regularitate cenaclul Universitas
condus de profesorul şi criticul Mircea Martin. Aveam de pe acum o
oarecare experienţă şi maturitate în domeniu. Cu toate acestea mi-am dat
seamă că mai am multe, foarte multe de corectat, de asimilat. Astăzi,
la aproape douăzeci şi şapte de ani de la înfiinţare, pot spune cu mâna
pe inimă că această şcoală de literatură s-a mulat cel mai bine pe
aşteptările, profilul şi temerile mele. Experienţa trăită în acest
cenaclu a fost una unică, irepetabilă şi inconfundabilă.
Atmosfera noului limbaj – postmodernismul
– se instituia pe realitatea textului. Printre valurile avangardei
literare Mircea Martin s-a dovedit a fi un critic de excepţie. El a
ştiut să menţină echilibrul între tradiţie şi inovaţie, între ceea ce
era considerat clasic şi ceea ce era considerat modern. Aici, am
înţeles, cel mai bine că asumarea noii paradigme presupune, înainte de
toate, asumarea poeziei moderne şi a textelor teoretice de la Baudelaire
încoace: Rimbaud, Mallarmè, Ezra Pound, T. S. Eliot, Fernando Passoa,
Paul Valèry, Apollinaire etc.; ideologia mijloacelor teoretice a unui
Jean François Lyotard şi Wittgenstein; inventivitatea lui Joyce şi
hermeneutica lui Umberto Eco. Am înţeles că modernul este mereu postmodern.
El are însă antecedente, are istorie, are trecut şi viitor. Homer,
Dante, Shakespeare, Cervantes, Villon rămîn mereu contemporanii noştri.
Că literatura de bună calitate are la bază fundamentele. Modele,
expresii, piloni. Avangardele sunt necesare, utile chiar. Ele nu se pot
întemeia însă numai pe negaţie. Avangardele nu crează şcoli. Ele
dinamiteaza, doar, din când în când, sistemul literar-artistic, mai
ales în momentele lui de lentoare, anchiloză şi oboseală. Temele sunt,
în general vorbind, mai mereu aceleaşi. Cuvântul, sintagma, ţin de
vocaţia artistului, de măiestria, seriozitatea şi, foarte important, de
cultura acestuia.
Experimentul postmodernismului
şi conceptualizarea acestei noi direcţii în literatura română era
susţinut în acea perioadă de critica de specialitate prin Ovidiu. S.
Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Marian
Papahagi dar şi prin proprii ei „soldaţi” şi „caporali”: Călin Vlasie,
Alexandru Muşina, Ion Mureşan, Vasile Andru, Cheorghe Iova, Ioan Liviu
Stoiciu, Mariana Marin, Mircea Cărtărecu, Nichita Danilov, Matei
Vişniec, Simona Popesu, Daniel Corbu, Ion Moldovan, Ioan Hirghiduş,
Ovidiu Pecican, Liviu Antonesei, Ion Zubaşcu, Caius Dobrescu, Ioan
Bogdan Lefter, Marta Petreu… Reviste ca: „Echinox”, „Dialog”,
„Convingeri...”, „Opinia”, „Vatra”, ”Astra”… publică în această
perioadă, e drept, sporadic, poezii, texte, opinii legate de acest
„fenomen”.
În
aceste condiţii a apărut şi s-a dezvoltat mişcarea literară grupată în
jurul „Universitas”. Şedinţele de cenaclu aveau loc într-o clădire de pe
strada Schitu Măgureanu, vis-à-vis de Grădina Cişmigiu. Dacă îmi
amintesc bine, acolo funcţiona un club al Universităţii. Cu serate,
discotecă şi diferite alte întruniri şi manifestări studenţeşti.
La
început şedinţele s-au ţinut la subsol, unde funcţiona un bar, situaţie
cam incomodă pentru o astfel de activitate. Dar lumea era entuziastă şi
nu lua în seamă anumite, mici, inerente disconforturi. Asta era prin
aprilie, 83.
La
primele şedinţe eram foarte puţini: Mircea Martin, Sergiu Ştefănescu,
Gabriel Stănescu, Sever Achim, Nicoleta Pavel, Dinu Regman, Traian
Ungureanu, Ioan Munteanu, Andrei Ştefan, şi subsemnatul. Mă aşteptam
ca să întâlnesc mai mulţi filologi. N.B. Iniţiativa formării cenaclului Universitas a
aparţinut, însă, grupului de la istorie-filozofie. Cu timpul, din
toamna lui 83, grupul s-a tot mărit. Au început să apară, masiv,
filologii, centraţi pe grupul de la Braşov (Simona Popescu, Marius
Oprea, Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Sorin Matei), ingineri,
matematicieni, medicinişti etc. Aşa că ne-am mutat într-o încăpere mai
mare, undeva la etajul superior al clădirii. Răcoroasă iarna şi
călduroasă vara, ea a devenit neîncăpătoare şi pentru multă vreme sediul
întrunirilor de la „Universitas”.
Acolo,
începând cu orele 18, săptămânal, vinerea, în jurul unei mese lungi şi
scaune umplute până la refuz aveau loc şedinţele de cenaclu. Ele se
desfăşurau până spre orele 22-23. Nu aveam dezlegare, din partea
„stăpânirii” să stăm mai mult. Interdicţia, lumina, căldura intraseră
deja în cotidian. La una dintre şedinţe, Radu Şergiu Ruba, deşi se
stinsese lumina, el continua să ne citească. Citea în braille! Am
ascultat în tăcere până a terminat de citit. Toate, dincolo de faptul
că, sunt aproape sigur, eram atent, de undeva de acolo de sus sau de
jos, supravegheaţi de ochiul magic, roş-albastru al tovarăşilor... Dar
nu-mi aduc aminte ca cineva dintre noi să fi luat în seamă, vreodată,
acest amănunt.
Astăzi,
pare bizar, dar, atunci, ne simţeam liberi!.. iar atmosfera de grup, de
haită, creată în acele seri de la „Universitas” nu-ţi da posibilitatea
să te gândeşti la altceva. Fiecare centimetru al secundei binare era
disecat şi comentat îndelung. Aprig chiar! De la Horia Gârbea, Doina
Tudorovici, Sever Achim, Simona Popesu, Cristian Popescu, Caius
Dobrescu, Marius Oprea, Radu Sergiu Ruba, Ramona Fotiade, Paul Vinicius,
Ştefan Damian, Gabriel Stănescu, Doru Mareş şi pînă la Ioan Bogdan
Lefter, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Bogdan Chiu, Alexandru Muşina,
Ion Stratan, Romulus Bucur... Prin toamna lui 1983 Cenaclului de luni s-a dezmembrat, aşa că, mulţi dintre lunedişti, au început să treacă pe la Universitas şi pe la Junimea. Nu le venea să creadă că Cenaclul de luni,
din considerente ideologice şi de partid, nu mai exista… Mulţi dintre
ei îşi prelungeau, în felul acesta, căutările şi aşteptările inerente…
Şedinţele de cenaclu, de la Universitas,
fără a fi regizate, orchestrate, dirijate, se desfăşurau, parcă, după
un ritual anume. În jurul unei mese lungi, aproape interminabile, de o
parte şi de alta, aşezaţi după criterii de nimereală şi de gust, se
asalta la baioneta cuvântului orice redută a sintagmei, orice vers
temător, ca o idilă. Bumerangul discuţiilor atingea toate palierele unui
comentariu şi analize critice, fără zgârcenie şi fără compromisuri…
Faptul de a rezista, chiar pe margine fiind, fără o implicare directă,
era un câştig. Câştigul era cu atât mai substanţial cu cât implicarea ta
era mai mare. În general, aproape toţi membrii grupării erau tineri
între 20 şi 30 de ani. Uneori, un an sau doi în plus sau în minus,
printre fragmentele de poeme şi poezele, adăugaţi la sintagma
„bătrâncios” al Simonei Popescu sau altele de genul acesta nu prea cădea
bine la linguriţă. Dar ele reprezentau sarea şi piperul acelor ani.
D-l
profesor Mircea Martin, parcă-l văd şi acum, un om deosebit, încă
tânăr, prietenos stătea undeva în capul mesei. Nu ştiu să se fi făcut
cândva, cineva vreo fotografie, dar fotografia aceea, cu o masa lungă,
cu un om în capul mesei şi ceilalţi adunaţi în jurul acesteia, parcă am
mai văzut-o undeva?!.. Ca un adevărat comandant de „navă şcoală” lăsa,
cu bunăştiinţă, de cele mai multe ori cârma pe mâna „mateloţilor” şi
numai rareori intervenea politicos dar autoritar, pentru o eventuală
„corecţie” sau un scurt comentariu pe marginea odiseei.
Cu
materialul clientului pe masă (existau programări, existau afişe; cel
care citea se prezenta în cenaclu cu manuscrisele dactilografiate în 5-6
exemplare etc., etc.) începea disecţia. În halate albe şi ochelari de
pluş, bisturiele ascuţite ale unora ca Ioan Bogdan Lefter, Caius
Dobrescu, Alexandru Muşina, Simona Popescu sau Horia Gârbea operaţia,
sub privirea atentă a profesorului, decurgea firesc. Amplă, adâncă, cu
infiltraţii serioase în zonele sensibile, presărată din loc în loc cu
ingrediente din belşug şi alte delicatese în domeniu, rămânea pentru
fiecare o experienţă numai bună de ţinut minte. Cei care aveau ţinere de
minte mai repetau experimentul, alţii dezertau „speriaţi”, pe ascuns.
Maestrul îi asculta pe fiecare cu atenţie, îşi nota tacticos în carnetul
lui câte ceva iar la sfârşitul şedinţei ne comunica părerea domniei
sale. O apreciere, cât de cât, a profesorului, pentru cel care citea în
cenaclu, era o garanţie că acesta se află pe drumul cel bun.
Am
citit de mai multe ori în cadrul cenaclului. Botezul a fost unul dur,
fără menajamente. La sfârşitul şedinţei am ieşit aproape bucăţele, m-am
adunat repede, orgolios şi am reluat asaltul pentru viitoarele
reprezentaţii. Altă dată, când am citit, printre altele, un poem mai
„ciudat” (Poem neterminat sau... manifest antiavangardist) am fost „îndrumat”, politicos, spre lunedişti… De aceea cred că, la Universitas,
fără a se impune lucrul acesta, se căuta altceva. Cosmopolit,
heteroclit, la început, ca orice adunare pestriţă, cu timpul, a început
să arate, să devină tot mai mult, cu o grupare literară care îşi căuta
frenetic identitatea - gruparea nouăzecistă. De acolo, şi dintre
ei, s-au ridicat poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici importanţi pe
care istoria literaturii române nu îi poate ignora.
Erau
zgârciţi în aprecieri, uneori chiar cârcotaşi, dar drepţi. O laudă, o
apreciere cât de mică îţi dădea curaj, te îmbărbăta, te ajuta să-ţi
justifici prezenţa ta acolo. Şi asta conta enorm. Orgoliile, vanităţile
erau mari. Miza, competiţia acerbă. Toate se întemeiau însă pe talent
susţinut de o cultură puternică, solidă.
Am apreciat şi atunci, şi acum, judecând la rece situaţia, seriozitatea discuţiilor din cenaclu, elevaţia
şi erudiţia lor, dincolo de avatarurile impulsive ale tinereţii. Ele
erau pertinente, făcute cu acribie şi profesionalism chiar dacă autorii,
în marea lor majoritate, erau încă studenţi sau la început de carieră.
Erau nişte oameni deosebiţi!... Filologi, în marea lor majoritate,
istorici şi filosofi, ingineri de toate categoriile, medicinişti,
profesori etc. Îi vedeam şi îi auzeam, îi simţeam în jurul meu ca pe o
mare familie. Nu aveam însă perspectiva timpului. Astăzi, constat cu
bucurie şi satisfacţie că majoritatea dintre ei au ajuns personalităţi
de excepţie.
Îmi
aduc aminte că, în cadrul unor şedinţe de cenaclu, d-l Mircea Martin
invita să citească şi să ne vorbească din experienţa lor, personalităţi
de marcă a literaturii române: Constantin Abăluţă, Cezar Baltag,
Constanţa Buzea, Angela Marinescu, Ana Blandiana…, să citească membrii
unor grupări literare din provincie, de la Piatra Neamţ: Daniel Corbu,
Radu Florescu, Vasile Baghiu, Adrian Alui Gheorghe… sau, uneori,
cenaclul se deplasa în provincie (Reşiţa, Timişoara etc.). Modele,
personalităţi, şcoli. Această interactivitate era benefică,
stimulatoare.
Am
apreciat personalitatea d-lui profesor Mircea Martin. Calm, sobru,
echilibrat. Cu spiritul şi competenţa profesională a domniei sale a
ştiut să „gestioneze” ceea ce s-a numit gruparea literară „Universitas”.
Toată admiraţia şi recunoştinţa mea.
Am
avut noroc să găsesc în Bucureştiul acelor ani adevărate şcoli de
literatură. Au fost atunci, pe vremea studenţiei, formării şi
desprinderii noastre, dar constat că au rămas şi astăzi repere
programatice în istoria literaturii române. A fost şansa mea...
Bucureştiul înainte şi după cenaclu...
Bucureştiul,
după mine, capitala provinciilor româneşti, şi atunci, şi cred că şi
astăzi, poate fi oraşul căutărilor, împlinirilor sau deziluziilor
tale... Depinde, în mare măsură, dincolo de anumite circumstanţe sau
împrejurări, de natura opţiunilor şi aşteptărilor tale…
Dacă Constanţa Buzea m-a publicat în Amfiteatru,
nu peste tot lucrurile stăteau astfel. Nu întotdeauna alegeam calea cea
mai bună… Avid de cunoaştere, ţin minte o întâmplare petrecută la
redacţia revistei „Luceafărul”. Am mers, într-o toamnă târzie, la „Casa
Scânteii” împreună cu Ioan Munteanu, coleg şi prieten într-ale poeziei.
Acolo l-am întâlnit pe.................
Il
cunoşteam din scris. Chiar mă bucuram. Un poet! Ne-a primit politicos,
într-o atmosferă aproape jovială, am discutat despre literatură, viaţă,
studenţie. Prinzând curaj i-am dat câteva poezii. Le-a luat şi le-a
citit cu atenţie, cu voce, tare. Ne plăcea!.. Citea, se oprea, însemna
cu stiloul pe marginea foii, tăia câte un vers, exclama fericit sau se
încrunta atunci când nu-i convenea ceva... La un moment dat s-a uitat
îndelung, aproape fix, pe fereastra care dădea înspre parcul şi statuia
lui Lenin din faţa complexului tipografic. După o vreme ne-a apostrofat
părinteşte: mă, băieţi!... cum credeţi voi să cuceriţi lumea, poezia de
astăzi!... A ajunge poet…, scriitor…. pauză!…e drum lung....iată
Poezia!..trebuie doar s-o scrieţi!.. şi ne-a arătat, aşa, cu mâna
întinsă, direct prin fereastră, statuia lui Lenin şi bulevardul larg,
gol, cenuşiu... Talentul etc... etc... folosit în slujba marilor
idealuri... etc... etc...Tineretul ţării..., aşa şi pe dincolo...,
trebuie să-şi aducă contribuţia… iar poeţii... artiştii, nu-i aşa!...,
să fie în primele rânduri etc., etc...
O
remarcă trebuie, totuşi, făcută! Ne aflăm în anii 1983-1985. Situaţia
era critică şi la propriu şi la figurat. Eram student la
istorie-filosofie. Nimeni nu prevedea însă anul 1989!!!
Am plecat profund dezamăgiţi dar şi îngânduraţi. Ce naivi trebuia să fim!..
Citeam
altădată revista „Săptămîna” unde, într-o cronică specială, Ion Barbu
se lua la trântă cu generaţia optzecistă, „contestatară”, şi credeam că
acest aspect este un fenomen izolat, particular. Mă înşelam amarnic!...
Între pasivitate şi rezistenţă, visul!..
„Rezistenţa”
împotriva dictaturii, prostiei şi ignoranţei, pe vremea aceea, dacă s-a
făcut (privind retroactiv deşi, pare, oarecum, neverosimil!)… s-a
făcut, înainte de toate, prin CULTURĂ!!!.. Şcoala rămăsese o instituţie
serioasă, solidă. Facultatea, în comparaţie cu cea de acum, o
adevărată citadelă a elitelor învăţământului românesc.
Unele dintre mişcările şi grupările literare ale acelor ani şi-au asumat pe deplin acest rol – rezistenţa prin cultură. Despre Cenaclul de luni şi Universitas, depun mărturie şi afirm, cu certitudine, că au făcut-o!
Într-o
lume ciudată, în care sărăcia, bâlciul şi circul atinseseră cote
alarmante, propaganda şi alte numeroase cânturi şi cântări, erau
folosite de trubadurii „epocii de aur” drept „adevăratele” repere.
Imnurile patriotarde şi ale cultului conducător scoteau la iveală tot
felul de poeţi şi potese, scriitori fără operă, veleitari. Ce era
curios, oamenii nu le mai luau demult în seamă, nu mai credeau în ele.
Pagini nesfârşite maculatură + două ore TV. În afara unei anumite
osaturi anchilozate, nomeclaturiste, carieriste, de tip neostalinist,
marea majoritate a populaţiei abandonase de mult calea. E drept, nu
întrezăreau alta, în condiţiile date, erau, cum s-ar zice, Marii
Pasivi. Îşi găseau refugiul în muncă, lectură, teatru, sport, drumeţii
etc. Ici, colo, câte o voce singulară, de tip Dorin Tudoran, Dinescu
sau Blandiana.
Restul tăcere!...
O
tăcere, grea, apăsătoare care, totuşi, anunţa ceva!... Ce anume!?...,
aveam să aflăm în 89 când, mai marii lumii, pe o situaţie dată, pe au
hotărât din nou!
Dizidenţii
acelei perioade, pentru mine, cel puţin, sunt eroii numiţi şi nenumiţi,
cunoscuţi sau necunoscuţi de la Academie, Bibliotecă, Teatru, Ateneu
sau Operă; profesori de la Universitate; unele cenaclurile literare;
grupul de prieteni şi de sfat din căminul studenţesc Grozăveşti. Ce
lume! Ce timpuri! Ce oameni!..
La
Dorohoi şi Botoşani, unde am fost „delegat” cu repartiţie
guvernamentală, am căutat să-i recuperez (să-I inventez!...) şi să-I
întregesc… La Dorohoi, am pus la cale mişcarea literară „Septentrion”.
La Botoşani coordonez cercul de literatură „Ion Pilat” şi Festivalul
naţional de poezie pentru elevi „Constantin Dracsin.” Particip la viaţa
scriitoricească din ţară (atât cât se poate!) şi de la Botoşani (unde,
cred, se ştie, se întâmplă lucruri!..) Dincolo de toate, am căutat să
păstrez legătura materială, dar, mai ales, sufletească şi spirituală cu
marii mei prieteni...
Profesor,
tată, soţ, între citit şi scris, trăiesc sau supravieţuiesc acestor
minunate vremuri postloviturii de stat decembriste! E mult, e puţin, nu
ştiu! Dar nu mă plâng. Am făcut cum s-ar zice războiul! Între slujbă şi
drujbă, cărţi şi maşina de scris ( mai nou computerul!), m-am convins
destul de târziu, e adevărat, că provincia, oriunde te-ai afla, are
memoria scurtă, ucide puţin, câte puţin!…
M-a
preocupat şi mă preocupă, însă, mereu, refacerea geometriei visului, a
realului, a întregului…......... Fascinat de joaca jocului am fost şi
sunt conştient că, dincolo de aparenţe, suma părţilor..., nu dau
niciodată întregul!...
în loc de addendă
sau scrisoare către generația mea
aşa
gândea fiecare pe-atunci
lupi tineri vânam mai mult în haită
pe la colţurile gurii cu urechile ciulite
în nopţile albe fără frontiere
prin oraşe somnambulice aşteptam cutremuraţi zorile
departe
în provincia memoriei
trecea G L O R I A pe bulevardul victoriei mas-
turbându-şi fesele (două felinare de aur potcovite
în noaptea adâncă de ceară)
nOi
o priveam cu ciudă
libidinos din spate (faţa
o avea mai mereu în reparaţie capitală)
trecută în revistele de gală eczema unei cicatrice vulgare pe
ochii minţii noastre-nfierbântate
N U
pentru vOi
ziceau bătrânii lupi copţi în chesoanele marilor naufragii
a a Ă Ă e e I I o o U U
e această splendidă arătare b e l i ţ i l o r şi
îşi înfigeau lacomi ochii lor putrezi adânc între
ţâţele ei mari grele rotunde
uuuRaaa
trecea G L O R I A pe b u l e v a r d u l v i c t o r i e i
mireasa morţii în sărbătoare
nurlie zăludă şi cheală
cu surle şi tobe
mirosind a lingoare
a lăptucă tânără şi-a busuioc deocheat Ne
venea rău ameţeala
d o a m n e Ne
venea să ne-aruncăm cu T O Ţ I I (k a m i k a z e) la
picioarele ei rotitoare crescute direct din cerul înalt
aveam frisoane în fiecare anotimp Ne
zvârcoleam spasmodic cu fiecare generaţie
umpleam sufletul noduros cu năduf
ca pe un hârdău lepros
AH
(ne ziceam)
mândri şi liberi în bantustanele fericirii va
veni EA z i u a a c e e a în care o să-L întoarcem pe dos
cu J O S U L în S U S (să urle
steaua lui umedă lucitoare) şi-o să-L bem
pîn la O S
dar ziua a c e e A
venea prea târziu obosită stoarsă
cră-că-na-tă
ca o mârţoagă leşinată
puturoasă
muncită şi grea
nOi
rămâneam pironiţi mai departe în
poarta norocului cu ochii holbaţi pe U L I Ţ Ă
trecea G L O R I A pe bulevardul oricărei victorii
muncindu-şi în scârbă
fesele
iepele
două felinare de ceară în noaptea adâncă
h a u u u
H a u – H a u u u vuia pădurea tânără
turme de glasuri trăgând după ea
ecouri lichide răstălmăcind alese geometrii!
(n.b.
o parte a acestor note au apărut în volumul „UNIVERSITAS – A fost odată
un cenaclu…”, Ed. M.L.R., 2008, sub îngrijirea şi coordonarea d-lui
prof. Mircea Martin. Reiau, în extenso, cu modificările şi completările
de rigoare)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu