Dan Dănilă

"De când presa e liberă, am și eu răbufniri etice, chiar patetice uneori, dar ele se pierd în vacarmul de voci și tonuri încrucișate în toate direcțiile; mi-am dat seama demult că la fiecare revistă, pe fiecare blog sau site de știri de la noi există câțiva căței de serviciu care servesc anumite partide sau „grupuri de interese” și care transformă orice schimb de idei într-o bârfă ordinară, în scandal și bășcălie. Nu am timp să lupt cu morile de vânt, am ceva mai bun de făcut decât să mă cobor în cloaca unor false comentarii. Dacă eseiști de talia lui Pleșu sunt agasați de trepădușii și pupincuriștii blogurilor, alții renunță mult mai repede să-și expună ideile în spațiul virtual. La noi, intelectualii au în general o faimă proastă, sunt văzuți deformat și de aceea prezența lor în politică este mai mult decât riscantă. Dar fiecare carte, chiar și de versuri, conține destule opțiuni morale, politice și estetice pentru a contura un anumit profil cetățenesc, fiindcă nu te poți izola de problemele vieții cotidiene."

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred că e foarte bine că nu știm exact în ce măsură suntem predestinați să facem anumite lucruri și în ce măsură ne alegem singuri drumul în viață, pentru mulți ar fi un motiv în plus de orgoliu, sau dimpotrivă, de regrete tardive; probabil că așa numitul destin ține în primul rând de origine, de genele pe care le primim și de spațiul cultural de formare, de oportunități. Dar un talent înnăscut nu trebuie să ducă neapărat la o carieră creatoare sau artistică, eu sunt sigur că fiecare om are anumite talente ascunse, care fără un mediu propice și fără voință, se pierd în neant. Deci, e o problemă absolut individuală, care ține uneori și de noroc.

În cazul meu, pot să spun că am trăit de mic printre cărți, părinții mei fiind profesori, iar mama mea, care se trage din familia Humuleșteanului, avea multiple daruri, cânta, dansa, picta, povestea și recita, în așa fel că ar fi putut îmbrățișa aproape orice carieră artistică; de la tata, ardelean, am preluat rigoarea și seriozitatea, respectul pentru tradiție și pentru spațiul rural în care mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei. Eu trebuia de fapt să devin artist plastic, dar ceva m-a (re)direcționat spre literatură.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Cred că am scris primele versuri (de dragoste) pe la zece ani, în stilul lui Coșbuc, dar de abia în liceu am început să umplu caiete cu simulacre de poezie, alternând între modelele Blaga, Bacovia și Eminescu... în 1972 am publicat mai multe poezii în revista „Sunet și culoare” a Liceului de artă din Sibiu, iar în 1973 am publicat o primă poezie în revista sibiană Transilvania, cu sprijinul lui Ion Mircea.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Am debutat foarte târziu în volum, deși publicasem sporadic în Transilvania, Luceafărul și Amfiteatru;  în 1993, când aveam deja 39 de ani, mi-a apărut cartea de versuri „Dintr-un sertar”, la editura Thausib din Sibiu, cu ajutorul lui Ion Mircea. Numele nu e ales întâmplător, erau versuri păstrate peste ani, la care s-au adăugat și niște creații mai recente. Astfel că nu am fost niciodată încadrat în generația optzecistă, de care țin din punct de vedere strict biologic. Poate că aș fi debutat mult mai devreme dacă nu aș fi fost agasat de permanentele cerințe ale unor versuri patriotice sau sforăitor-propagandistice, cerințe cărora am refuzat să le răspund.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În Sibiu am avut norocul să-i cunosc pe Ion Mircea și pe Mircea Ivănescu și să particip la cenaclurile locale Transilvania și Radu Stanca; scriam și aș fi scris oricum, chiar fără apropierea lor benefică, dar ei mi-au dat probabil imboldul necesar și m-au încurajat, cu tact și delicatețe, fiindcă modestia mea patologică avea mare nevoie de asta.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Până în 1990, a face politică în România însemna pentru un scriitor să joace în strună comuniștilor, deci nu se punea problema dacă erai un om onest și cu capul pe umeri, nedispus să te vinzi; rămâneau doar micile satisfacții ale textelor și subtextelor care reușeau să înșele cenzura. De când presa e liberă, am și eu răbufniri etice, chiar patetice uneori, dar ele se pierd în vacarmul de voci și tonuri încrucișate în toate direcțiile; mi-am dat seama demult că la fiecare revistă, pe fiecare blog sau site de știri de la noi există câțiva căței de serviciu care servesc anumite partide sau „grupuri de interese” și care transformă orice schimb de idei într-o bârfă ordinară, în scandal și bășcălie. Nu am timp să lupt cu morile de vânt, am ceva mai bun de făcut decât să mă cobor în cloaca unor false comentarii.

Dacă eseiști de talia lui Pleșu sunt agasați de trepădușii și pupincuriștii blogurilor, alții renunță mult mai repede să-și expună ideile în spațiul virtual. La noi, intelectualii au în general o faimă proastă, sunt văzuți deformat și de aceea prezența lor în politică este mai mult decât riscantă. Dar fiecare carte, chiar și de versuri, conține destule opțiuni morale, politice și estetice pentru a contura un anumit profil cetățenesc, fiindcă nu te poți izola de problemele vieții cotidiene.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

După 1989, literatura noastră a cunoscut un prim deceniu foarte febril, haotic aș spune, de adevărată erupție a libertății de exprimare, care a dus și la numeroase aberații... în ultima vreme, mai ales după intrarea României în UE, lucrurile s-au mai așezat, o parte din entuziasmul inițial s-a stins, dar încă nu s-a ieșit din zona experimentalului și a forțării cu berbecele a porților Parnasului. E normal că și critica literară a mileniului trei e depășită de avalanșa cărților publicate, dar rolul ei informativ și formativ e mult diminuat de anumite tendințe care nu-i fac deloc cinste. Problema găștilor și a grupărilor care se „ajută” reciproc nu e doar o vorbă în vânt ci o realitate despre care nu vreau să vorbesc aici. O soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are. Dar există o așezare de durată a valorilor în care cred și care nu depinde de cei necinstiți cu ei înșiși și cu toți ceilalți.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Există un timp pentru toate, dar inspirația nu vine la comandă; când nu ai inspirație, citește marile cărți ale lumii și astfel ceea ce pare un gol de creație, se umple în mod miraculos cu idei.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Final 

Moartea din poem şi din imperiul vieţii

ca o rimă rară la un ultim vers. Dintr-o

dată totul s-a şters, s-a întors în călimară.

Ereţii pe cer rescriu definiţia unui zbor

fără pradă, tot ce clădim visează să cadă

cu zgomot asurzitor. Moartea omului de

zăpadă cheamă florile de cireş, cei aleşi

îşi coboară privirile să nu vadă când ieşi.

Mai uşor e să povesteşti visul decât viaţa

cu faţa întoarsă spre sine, când te iubeşti

într-o farsă reinventând paradisul. E bine

să creşti printre unităţi de măsură, printre

animale materne cu puii în gură. La ţară

e moartea uşoară, e viaţa mai viaţă afară,

abia apoi să citeşti cum se iese elegant din

poveşti şi să-ţi pese. Scrii rimat dacă poţi,

rima dă plopilor soţ, te leagă de cuvinte.

O ierţi mai uşor dacă e rea sau te minte. 

Germania, 2012, Leonberg