Mircea Oprea

 
„...sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile.”

    













                       

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Vrei să-ţi spun? Habar n-am care mi-i destinul! Habar n-am pentru ce m-am născut, ce caut pe-aici, în timpul ăsta şi nu în altul, în locul acesta, în animalul acesta. Nu-s dintre cei care s-au născut cu vreo misiune, nu-i treaba mea să fac binele altuia şi, cu atât mai puţin, să accept mântuirea de la altul! Habar n-am care mi-i destinul. Dacă alţii şi-l ştiu, treaba lor! Da, am opţiuni; aici nu pot minţi pentru că opţiunile sunt la vedere. Dacă trec peste „opţiunile” impuse, cercetate de Gabriel Liiceanu în Despre libertatea gravitaţională (sex, rasă, epocă, loc, ascendenţă, limbă), opţiunile mele încep cu nu şi sunt cele care-mi dau personalitate, vizibilitate între ceilalţi. Da, prin ce mă deosebesc de alţii, văd că eu am opţiuni: sigur am opţiuni! Când, totuşi, din laşitate, spun că am aceeaşi opţiune majoră, esenţială, cu a altuia, aceea nu-i opţiunea mea, ci este un compromis, o slăbiciune de care mi se face ruşine de mi se stinge oglinda.

 2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Formal, e un debut în presă, altul în cenaclu, altul în volum. Poţi muri înainte de oricare, fără a supăra pe nimeni. Probabil mai e un debut, real, prin care intri în conştiinţa cititorilor, a confraţilor, a criticii. În termeni gravi, eu n-am debutat încă, doar mi-am pierdut puţin virginitatea… Scriu din adolescenţă, nu este gen pe care să nu-l fi ratat, şi încă n-am trecut de „primele încercări literare”. Scrisu-i lucru bun: te obligă să ţii mâinile pe masă, lumina aprinsă!

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. „Drumul până la prima carte”? Infernal de greu: l-am greşit de câteva ori, l-am reluat, oricum m-a costat prea mult, motiv pentru care este o lungă distanţă până la următoarea carte şi tot aşa. Greutăţile de a publica (pentru mine) m-au lecuit să insist, m-au scutit de a mulţumi cuiva (mamei, lui Dumnezeu…), m-au scutit de binevoitori şi sponsori cărora şi lor ar fi trebuit să le mulţumesc. Toate astea mi-au tăiat cheful să public, nu şi să scriu. La urma urmei, scrisul este boala şi leacul, pe când a face cărţi e doar o meserie.

 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Vârsta mi-ar da dreptul să mă alătur (fals) cui aş vrea. Mi-aş găsi uşor martori din generaţie care să mă susţină (mai ales cei morţi); buna creştere (a lor şi a altora) m-ar lăsa să-mi arog orice filiaţie... Cunosc puţine despre „contemporanii” care scriu (care publică, mai exact), cu atât mai puţin ştiu despre grupări literare, deşi am trecut şi eu prin câteva, fără să simt vreo afecţiune pentru una, alta. Aceste grupări le văd (ce bine îmi pare că greşesc!) formale, fără esenţă, ca un fel de rubedenii de complezenţă… Dacă e nevoie, la rigoare, aparţin Înzeciştilor. Ahoe! Asta, despre grupări. Cu oamenii e altfel. Aş putea să-l respect pe Socrate pentru că a trăncănit fără să lase ceva scris de mâna lui; aş putea să învăţ de la Darwin umilinţa amânării operei; aş putea să învăţ de la Freud cum se tratează oamenii de obsesia de ei înşişi; aş putea să-l copii pe Charles Fort dar… Această credinţă este tot atât de răspândită ca şi cea referitoare la fantome şi la vrăjitoare, pe care doar superstiţiosul o mai neagă astăzi. …Viaţa mea, ca om (!!), mi-au influenţat-o (întotdeauna în rău) cei care au condus ţara asta, lumea, şi pe care nu i-am strâns de gât la vreme pentru că n-am avut curajul să-mi asum un eroism ilegal, ci doar să-l gândesc. Asta-i şi singura libertate reală: a gândi cu gura închisă! Cum ţi-ai exteriorizat gândul în vreun fel, îţi asumi şi riscurile! Ca scriitor, mă atrag cei care au puterea să nu scrie (eventual, să nu publice). Dar m-am ferit şi prin lectura rară, iar cât am citit, am uitat repede, şi am avut grijă să nu-i iau în serios! Ştiu puţine despre biografia mea, despre evenimentele ei, să mă întreb care ar fi, din întâmplările unei vieţi arbitrare, Evenimentul, doar dacă nu cumva eu însumi (ca persoană) sunt chiar acel eveniment, chiar acel accident al biografiei mele. Înţeleg că sunt cineva doar în măsura în care-s altul decât cel dorit, cel aşteptat de ceilalţi!

 5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Eu stau foarte prost cu conştiinţa: conştiinţa mea e negativă, demolatoare şi îşi porneşte opera din interior. Nu-s interesat de „raportul dintre cetăţean şi scriitor” pentru că-s un cetăţean (mai degrabă, un ins) care nu-i bun de exemplu şi pot fi astfel tocmai pentru că ceilalţi au conştiinţă, mă rog, alta decât a mea. Dacă, aşa, de departe, sunt confundat cu un cetăţean, n-am nici o vină! Cât despre scriitor, ce să-ţi spun, iar ţi-ai ales greşit exemplul! Altfel, scriitorul, ca artist, a fost dintotdeauna în relaţii bune cu puterea, în măsura în care au avut ceva de câştigat unul de pe urma celuilalt! Da, netrebnică tagmă şi scriitorii: la fel ca hingherii, ca academicienii, ca groparii şi la fel ca parlamentarii! Dar mai sunt, în toate tagmele, şi din ăştilalţi cărora le-a mirosit urât şi-n comunism, le pute şi-n democraţie şi văd în putere numai impostori! Ce să construieşti cu otrăviţi ca ăştia?!

 6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Am privilegiul că nu cunosc literatura română contemporană decât prin exemplele ei proaste, vii şi intens mediatizate (nu m-am putut feri să n-o aflu), aşa că cine m-ar crede dacă aş lăuda-o! Dar, dacă socotim că suntem într-un mileniu oarecare din cele vreo patruzeci în care domnul Jourdain tot face proză, de ce n-am spera acum, când intrăm abia în mileniul al treilea de creştinism că… În rest, eu sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile.

 7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu ştiu dacă există un timp pentru „creaţie”, eu n-am timpul ăsta, sunt ocupat cu altele, cum ar fi, de pildă, respiratul zi după zi, să nu scap vreuna. Cât scriu, scriu că altfel crăp. O „nouă” carte ar fi cea dată spre publicare cu vreo şapte ani în urmă (proze scurte), şi ar fi şi alte „noutăţi” la care lucrez de zeci de ani. Totuşi, scriu. Scriu greu, o pagină la trei, patru zile, dar am şi nopţi inspirate când rup uşor, dintr-o suflare, tot ce am scris într-o lună.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

MIRAREA DE VOI

(fragmente)

Cumpăr încă un loc de casă, mai cumpăr o vie şi înc-o vale cu dealul ei, adun spaţiu pentru că vremea, ca amanta de inimă, nu se cumpără, nu se vinde, ci te alege ea ca apoi să te răpună din milă în plin peisaj, sub dealul cumpărat de tine şi care, agăţat de orizont, pernă-ţi stă la căpătâi.

Împietrit cu ochii în coala albă de hârtie ca formă abstractă a aşteptării celuilalt – pe-o parte, a pândei de mine – pe alta: faţă şi faţă pe acelaşi trup, Ianus şi Ianus în chip sublim. Foaia albă de hârtie, chipul meu cu două feţe.

M-am săturat de vremea probabilă pe care, fără pic de grijă, tot altul mi-o prevesteşte lăsând peste mine să cadă şi frigul şi ploaia, ba nici de trăsnet nu mă fereşte. Gata! Îmi fac serviciul meu de meteorologie, să am şi eu vreme bună, să vină şi timpul meu, timpul meu cu cer senin.

Ce să vă arăt, ce să vă spun? Tot ce-i de văzut am expus în vitrină: trupul acesta trecător, nărăvit de patimi şi strunjit de boli, ciobit de vreme – iată chipul meu. Doar aşa mă ştiţi, tocmai prin acea parte din mine de care aş fi vrut să vă apropiaţi cât mai puţin, partea de care şi eu vreau să scap, chipul de care şi eu mă ascund.

Ce faci tu când cutezi mai puţin, mai cu teamă de cât îţi cere păcatul cel greu să-l înduri? Ce face becisnicul topit la flacăra urii sale ca un muc de lumânare? De unde, el, noaptea, ajutooor…

Ruşinat, veştejit de ani, adevărul meu cel firav se lasă umilit şi călcat în picioare fără să vă fulgere, fără să vă cosească din glezne când îi râdeţi în faţă. Până şi eu, tutorele său, mi-am luat mâna de pe el pentru că aveam, cândva, o părere mai bună despre adevăr, despre puterea sa!

Iluzia că-s tânăr, încă, mi-o dau mai degrabă viciile, nu virtutea. Iată, viciile se-arată vrednice la orice vârstă, nu şi virtutea care, la tinereţe-i falsă iar la bătrâneţe-i sinceră pe câtă-i vulpea de vegetariană.

Şi faptul că îţi afli semenul după chipul unui trup, chip şi el primit din părinţi, şi nu după mintea ta ori după suflet, ar trebui să-ţi spună ceva, să rămâi de veghe, cu ochi bănuitor pe drumul din zare. Semenul meu după trup, doar trupul meu ţi-l arăt…

Ador începutul de an: cu resturile rămase de la revelion, arunc la găleată şi promisiunile zilelor dintâi ale anului trecut, să le schimb cu altele, proaspete, ce mă vor ţine viu încă un an, ca apoi să le arunc şi pe astea lângă cozonacul abia început.

Mai trec prin centrul vechi, pe lângă Adormirea Maicii Domnului cu clopotniţa bine înfiptă sub timpul rămas locului, martor peste ceasul statornic şi sfinţit. Mai trec pe-aici, să-mi potrivesc şi eu la mână ora întotdeauna fixă.

Cum i se dă livada cu poama ei celui ce nu ştie un măr să dăruiască? Aceeaşi mână de risipitor dă frumuseţea în seama vreunui suflet uscat care nici parfumul unui zâmbet nu ştie în urmă să lase.

E vânător, are puşcă, şi mănâncă ce vânează. I-am spus ce cred despre el, cum şi cât îl preţuiesc, şi a părut surprins de parcă, după detunătura armei, i-au rămas în palmă alicele din vorbe iar puşca goală a plecat s-alerge vânatul.

Ideea agilă, zveltă, ideea cea proaspătă şi demnă de spiritul tău o afli oriunde ar fi, o descoperi ca pe fecioara din vecini: e binevenită oricând printre invitaţi la onomastica ta, dar fără părinţi!

Dintotdeauna am rămas surprins de cum şi canaliile pot zâmbi, cum pot glumi, uneori având chiar şarm. De unde se vede că şi o canalie e om de lume, mai cu talent decât cel de treabă.

Adăpostiţi în moschei, musulmanii au părţi din zi în care par să nu facă nimic. Aparent, sunt într-o tihnită şedere, în contemplare, ca şi cum şi-ar lua răgazul să-l pândească pe Allah căruia, altfel, n-au nimic să-i spună, nimic să-l roage, îi stau numai în preajmă, ferindu-se aşa de relele de afară. Am văzut asta în Moscheea Albastră, la Instanbul.

În pădurea cu copaci strâmbi, sub topor cad mai întâi puţinele exemplare drepte, bune pentru cherestea, sacrificarea lor reinstaurând şi estetica locului care pune preţ pe cioate şi noduri.

În urma păsării prăbuşite – o dâră pe cer, până se lasă amurgul… Ce rămâne în urma gâzei luate de vânt şi înecate în val? Dar ce poate fi scrisul mai mult decât opera lăsată de prăbuşirea unui om? O dâră pe cerul în amurg...

Mâinile mele, mâinile mele ca nişte broaşte gata să sară alandala după un instinct obscur, de nestăpânit, de neaflat, ca şi cum ar urmări partitura secretă a unei simfonii îngânate doar din degete, mâinile mele cântă alt cântec decât ştiu eu să cânt.

Mă doare nesiguranţa mea în tot ce vă spun şi mă tem, mă tem că voi trăi şi vârsta să neg, să reneg, tot ce-am crezut că am înţeles până atunci.

Mă strecor ca un fum de ţigară printre şirurile mele de vorbe, mă strecor precum ceasornicarul între rafturile cu piese şi scule: aleg, montez, desfac, refac, întorc arcul şi ascult: Ticăie maşinăria şi fără mine? Atunci poate ieşi în lume!

Mă muncesc zi şi noapte, trudesc din greu până să dau trup de lumină unui gând, unei spaime, iar curcubeul, priviţi, spaima mea arcuită în culori peste voi nu-i decât o reuşită de moment ce nu rezistă nici până-n amurg.

Da, vei urî normalitatea şi cumpănirea altuia când tu nu te vei mai înfiora de soarele zilei, de liniştea din toiul nopţii. Să urăşti fiinţa altuia, de teamă că cineva, undeva s-ar simţi bine fără să-ţi fi cerut voie, fără să se teamă de tine, fără să te ştie, o boală pe gustul schizofrenicilor la modă care mai au şi puterea, puterea legitimă, la mâna lor.

Aflaţi aici şi fraze fără sens? Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de incoerenţă! Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că, în bună parte, nici viaţa n-are sens. De ce să-mi cereţi mie mai mult decât cereţi lumii înseşi?

Da, sunt un infractor: decât plăcuta ipocrizie a vorbei de bine, prefer ironia care mă acuză alături de voi, gluma de braconier în faţa complezenţelor, gluma apăsat vinovată, demnă de pedeapsă!

Aplecat de cucernica mea îndoială, atâta m-am rugat la Maica mea de pe perete să-mi dea o mână de ajutor până i-a apărut a treia mâna în tabla de argint sfinţit…

Botoşani, 2012