Florea Miu

 
„...literatura română contemporană este puţinul care contează din multul care există.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Am pornit cu seninătate spre ceea ce s-a dovedit a fi o adevărată furtună. Astfel aş rezuma opţiunea mea pentru scris. Atunci, însă, la nici douăzeci de ani, a fi scriitor însemna nu atât un examen dur al voinţei de a mă exprima pe mine însumi, cât, mai ales, nevoia de situare în alt orizont de căutare şi chiar un reflex al aspiraţiei foarte intense spre un mereu altceva.

Tinerii, cum se ştie, sunt risipitori cu ei înşişi, mai mult dăruiesc decât primesc. Eu am risipit multă privire interioară vrând să zăresc departele în afara mea, neştiind că acesta se află în mine. Când mi-am dat seama de acest adevăr, nu mai eram tânăr, înlocuind scrierea cu trans-scrierea (a consemna ceea ce pare că nu există, dar care ne stăpâneşte fiinţa; a copia nevăzutul din care vin toate etc.). În ciuda predispoziţiei artistice evidente, m-au stăpânit incertitudinea, îndoielile, indecizia, stările interogative. De aceea, îndrăznind să leg timpii mei creatori în ideea unui destin, acesta a fost marcat îndeosebi de renunţări şi de strădania de a le depăşi, de efortul spulberării propriei neîncrederi şi de găsirea sensului în tot ce imaginam. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi astăzi, numai că proiectele de acum şi-au temperat vâltorile, lăsând să se întrevadă mai clar dimensiunea interioară, fluxul vital care trebuie să susţină orice construcţie literară.

Deplină este doar credinţa în ceea ce fac; rezultatul rămâne mereu perfectibil.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Sînt multe feluri de a debuta, însă momentul începutului ne poate urmări toată viaţa. Eu nu am debutat răsunător, ci frumos, în „Teleormanul litarar” (1969), cu un profil liric cuprinzând versuri, prezentare şi foto. Eram elev de liceu la Roşiorii de Vede şi mai publicam la atelierele de creaţie ale „Luceafărului” şi „României literare”. Mă uimea spiritul tainic al câmpiei de unde veneam („Bat în pământ cu trupul plin de stele/Mi-ar trebui un cântec să-l deştept/Un plug de lemn şi-un zbor de păsări grele/Încolăcit pe umeri şi pe piept”), însă dincolo de explozia vegetală şi de spontaneitate erau evidente presimţiri metafizice care le-au atras atenţia celor care m-au citi atunci şi care au dat substanţă şi culoare poemelor de mai târziu.

Primele încercări literare ţin de o zonă aproape indefinibilă a biografiei, iar, în cazul meu, acestea au prins contur abia în perioada liceului, când am beneficiat de sprijinul profesorilor şi de atmosfera literară roşioreană. Nu pot să-i uit pe profesorii Anghel Gâdea – care mi-a deschis uşa casei şi bibliotecii sale, orientându-mi îndeaproape lecturile, pe  Alexandru Popescu-Tair – căruia i-am şi dedicat prima carte, pe Nistor Teodorescu – directorul liceului unde am învăţat, toţi oameni cu aplecare spre sufletul şi înţelegerea mea, ei înşişi firi creatoare. Nu pot să uit întâlnirile de la Palatul Albina, cu figuri importante ale literaturii noastre şi loc de reuniuni cenacliste săptămânale… Publicam versuri şi articole în revista „Trepte” a liceului, frecventam bibliotecile şi librăriile, citeam mai tot timpul. Erau paşii necesari spre o lume a semnelor în care tindeam să mă regăsesc cu adevărat pe mine însumi.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Încă eram elev, când am depus la Editura „Cartea Românească” manuscrisul unui volum de versuri. M-am urcat în tren (Roşiori este la numai 100 km de Bucureşti, dar mult mai departe, astăzi, ca distanţă psihologică) cu spaima de necunoscut, respirând uşurat la întoarcere, că am scăpat doar cu atât. Mă speria gândul că mă adresasem celei mai importante edituri de literatură contemporană, a Uniunii Scriitorilor, care mai era condusă şi de Marin Preda!

Când, după mai multe luni, am revenit (cu aceeaşi teamă) să mă interesez de soarta manuscrisului (care, bineînţeles, nu se clintise din rafturile arhipline), prezenţa mea i-a atras atenţia criticului şi istoricului literar Mihai Gafiţa, adjunctul editurii, care aştepta un telefon în secretariat. M-a întrebat câte ceva, apoi curiozitatea l-a împins să-mi deschidă manuscrisul şi să citească. L-am văzut că se ridică uimit, exclamând: „Nici nu-ţi dai seama, tinere, ce talent ai! Mergi liniştit, cartea îţi va apărea în cel mai scurt timp”. De altfel, momentul a fost evocat chiar de Mihai Gafiţa într-un număr al „României libere” din acel an (1972).

Era vara anului 1972, iar eu susţineam admiterea la Universitatea din Bucureşti. Până toamna, cartea a şi apărut sub titlul „Jocuri în piatră”, cu o sculptură de Nicăpetre pe copertă şi în redactarea lui Mircea Ciobanu, de care m-au legat ulterior mulţi ani de ucenicie literară şi o vie recunoştinţă.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Fiind mai retras şi mai greu adaptabil, n-am prea căutat societatea celorlalţi, nu mi-am cultivat prieteniile şi am ocolit grupările literare.

În timpul studenţiei am încercat să mă apropii de „junimiştii” direcţionaţi de Ov. S. Crohmălniceanu, dar mi s-a părut o pierdere de vreme şi mi-am văzut de treabă. Nici redacţiile revistelor nu m-au atras, publicând destul de rar. (Odată, fiind cu Mircea Ciobanu, l-am întâlnit pe prozatorul Sorin Titel, care lucra la „România literară”. M.C. l-a rugat să-mi publice o pagină de poeme, a rămas stabilit, dar curajul meu s-a topit sub povara gândului de a obţine atât de uşor ceea ce alţii căutau cu anii, încât nu m-am mai dus cu versurile …)

Astfel m-am ţinut departe de jocurile realităţii, preferând exerciţiul lecturii şi modelul din cărţi, unde simţeam că mă pot mişca mai în voie. Poate că nu a fost cel mai bine aşa, dar şi astăzi mă lasă indiferent lucrurile pe care ceilalţi pun, cu patimă, un mare preţ. Eu m-am simţit în largul meu cu paginile lui Petroniu sau Plaut, cu Diogenes Laertios ori Sextus Empiricus. Anticii mi i-au pus în lumină pe moderni, şi nu invers, cum se întâmplă de obicei. Spiritul modern este tributar antichităţii, care a creat modele culturale de neegalat.

Dar, în fine, revenind la întrebare, l-am amintit deja pe Mircea Ciobanu, pentru mine omul providenţial care mi-a insuflat încrederea şi voinţa de a merge mai departe şi de a mă opune falsului, răutăţii şi imposturii de care suntem înconjuraţi. Îi repugna facilul în viaţă şi în scris, refuza conjuncturalul şi avea vocaţia maratonistului. În 1974, când mi-a apărut volumul „Rostire în gând”, a avut loc o lansare de cărţi ale editurii Cartea Românească, la sala oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, în prezenţa lui Marin Preda şi a autorilor. Era prima lansare la care participam şi aveam mari emoţii. După ce am citit ceva (repet, sufocat de emoţie), Mircea Ciobanu s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Parcă vedeam prin tine, copile!” Un cerebral cu suflet cald, de care mă apropiam cu sfială şi care îmi lipseşte enorm.

O mare prietenie m-a legat de Mircea Scarlat, un refinat erudit, smuls dintre noi de o moarte fulgerătoare în 1987, la numai 36 de ani. O pierdere ireparabilă pentru literatura română contemporană şi un gol imens în sufletul meu. Îi răsfoiesc uneori corespondenţa, cărţile – mai ales „Istoria poeziei …” prefaţată de N. Manolescu – şi mă înfior de groază că suntem, totuşi, atât de singuri şi de fragili! Suntem, amândoi, teleormăneni – el dinspre Vităneştii lui C. Noica, eu dinspre Dideştii lui Galaction şi Siliştea lui M. Preda-, ne întâlneam la olimpiadele şcolare de literatură … Acum câţiva ani îmi spunea tatăl său că i-au devastat până şi bustul de marmură din cimitir. Bine, cel puţin, că un liceu din Alexandria lui natală îi poartă numele! Am hohotit în mine, adânc, la apariţia volumului III al „Dicţionarului …” lui Mircea Zaciu, unde M.S. redactase capitolul despre mine. El, care nu mai era printre cei vii, scria despre mine, cel care trăiam. El, de dincolo, îmi spunea să merg mai departe… În 1987, când mi-a apărut „Lanul de grâu”, am fost invitaţi împreună la Buzău, de un alt prieten, la o întâlnire literară. La întoarcere am primit în dar nişte mere frumoase, de care se bucura ca un copil. Ajunşi în Bucureşti, la despărţire i le-am dat şi pe ale mele, ceea ce l-a încântat şi mai mult. A rămas să ne revedem în curând, dar nu a mai fost să fie…

Le port un respect nesfârşit profesorilor mei, George Munteanu şi Paul Cornea, iar Marin Sorescu mi-a oferit cel mai teribil model creator. Cu aceste prezenţe extraordinare în mine, reuşesc, chiar şi azi, să străbat o lume ostilă, agresivă, intolerantă şi exclusivistă, marcată de negativism şi impostură. În viaţa cultural-artistică a Craiovei grobianismul a atins cote inimaginabile, a devenit de nestăvilit, impus de mai multe aripi agresive, dornice de afirmare cu orice preţ şi pe orice cale („nifilişti” cu spoială academică, semidocţi cu patalama, gloriole de cartier şi indivizi de mahala certaţi cu bunul simţ, narcisişti infantili, parveniţi de toate modele şi alţi scaieţi provinciali cu aspiraţii de Capitală, care nu-şi mai încap în piele de când au primit coroniţa la grădiniţă). Din calea unei asemenea avalanşe a fugit şi Caragiale, cât a fost el de Caragiale, cu peste un secol în urmă, spunând că în Craiova nu se vine, din Craiova se pleacă… Puţinii oameni de caracter şi vocaţie se pierd, resemnaţi şi neluaţi în seamă, în această lume plină de sine şi goală ca un balon inscripţionat cu lozinci de paradă, în care te poţi rătăci chiar şi de tine însuţi dacă nu ai o interioritate puternică şi bogată.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. De mii de ani omenirea s-a raportat la sine prin scris, dar abia timpurile moderne i-au atribuit scriitorului statutul care i se cuvenea. Rolul lui – mitizat sau minimalizat uneori – s-a dovedit, totuşi, de o importanţă majoră în societate, opera sa fiind un inductor al mentalului colectiv, direcţionând, pe termen lung, conştiinţa publică. Atitudinea civică a scriitorului este arareori manifestă şi în cele mai multe cazuri implicită operei. Eu nu cred în apolitismul creator. Convingerile, oricât de bine disimulate în text, transpar în cele din urmă. Scriitorul vede până dincolo de evenimente, zăreşte sforile şi păpuşarii din spatele scenei şi nu poate rămâne indiferent.

Tendinţa puterii de a-şi subsuma orice realitate socială contravine principiului creator de afirmare a individualităţii eliberate de servituţi şi constrângeri. Puterea este inhibitoare pentru scriitor. Literatura nu se face la porţile Împărăţiei, în aşteptarea vreunei sinecuri, ci se adună din spaţiile nestrăbătute, spre a lărgi frontierele gândului şi sufletului omenesc. Obedienţa şi mecantilismul i-au costat scump pe cei care le-au făcut concesii. E adevărat, în istorie se cunosc şi cazuri când reverenţa făcută puterii n-a subminat valoarea operei literare, dar ea s-a motivat în contextul vremii respective. Nota triumfalistă care însoţeşte Eneida lui Vergiliu era pe gustul lui Octavian August şi i-a adus autorului latin o mică proprietate lângă Mantua, dar acest epos era resimţit ca necesitate istorică, pentru a sublinia tradiţia glorioasă a Romei. Servind, cu subtilitate, politica imperială, Mecenatul antic susţinea/ocrotea totodată, artele şi pe creatori. Spiritul modern, dezvoltat pe o largă înţelegere umanistă a lumii, a existenţei, se exprimă pe sine neîngrădit de comandamente politice ori sociale – adevăr care defineşte, în esenţă, relaţia scriitorului cu puterea. Dacă puterea tinde să limiteze, scrisul dez-mărgineşte.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Parafrazând o cunoscută zicere despre cultură – care ar fi ceea ce rămâne după ce ai uitat totul – literatura română contemporană este puţinul care contează din multul care există. Trecerea în noul mileniu a fost însoţită de o negare vehementă a valorilor deja consacrate, arbitrariul a câştigat teren în faţa judecăţii critice, un pragmatism feroce a cuprins scena literară dominată de clasamente anapoda şi deschisă frustrărilor de tot felul. De aproape două decenii ne mulţumim cu orbitoare spectacole de licurici şi, chiar dacă ne-am săturat de surogate, căutăm în continuare jocurile de artificii.

Cu toate astea, după anii ’90 am asistat la un reviriment al memorialisticii şi eseului, stigmatizate anterior; în mod cu totul surprinzător, deşi în formă excelentă, poezia a bătut, treptat, în retragere de pe podium, făcând loc (vai, ce prozaic!) romanului, unde s-au produs cele mai neaşteptate şi masive apariţii. Dramaturgia dă şi ea unele semne de revenire din buimăceala naţională, iar partizanatele şi exagerările sfidătoare ale criticii şi istoriei literare de-acum vor genera, cu siguranţă, un timp, nu prea îndepărtat, al îndreptărilor necesare.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Există, desigur, scriitori care îşi impun un anumit „program” de lucru – fie că plouă, fie că ninge, fie că e vreme senină. Este o modalitate de a-şi provoca starea creatoare şi de a fi productivi. După cum există şi spontanii, pentru care „străfulgerarea” momentului este mai importantă şi mai benefică.

Travaliul artistic are alţi parametri decât munca la strung sau alte activităţi cu orar fix şi norme prestabilite, de aceea este greu cuantificabil după ceea ce aplică oamenii îndeobşte pentru măsurarea efortului lor. Facerea unui poem este ca şi înălţarea unei catedrale, cuvintele au ecouri ce trebuie auzite, fiecare semn susţine un înţeles … Pe mine m-a urmărit mereu (de o viaţă, pot spune) imaginea/simbolul lanului de grâu care, la coacere, înainte de a se stinge, luminează în întunericul adânc al câmpiei după ce a foşnit îndelung… Unele adevăruri le găsim foarte târziu, când poate nici nu ne mai sunt de folos, dar ele trebuie spuse, rostite (chiar şi în gând) pentru ceilalţi.

M-a impresionat profund o afirmaţie a lui Márquez din mesajul de rămas bun de anul trecut, care mărturiseşte ce ar face marele scriitor dacă Dumnezeu i-ar mai dărui încă o fărâmă de viaţă: „Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică”. Timpul creator este al penumbrei roditoare, al aşteptării febrile, te absoarbe cu totul dacă nu ai destulă cumpănire şi răbdare. E un timp care te învaţă să pierzi fără să fii învins, să te poţi aduna din risipă, să simţi bucuria în tine şi să nu o trăieşti niciodată îndeajuns.

Urmează să închei pregătirea unui volum de poeme intitulat „Primăvara şi alte cuvinte”, din care am publicat deja în revista „Ramuri”, apoi să încep alcătuirea unei antologii de versuri selectate din cărţile de până acum, ce se va numi „Marginea de argint” şi va avea un studiu critic. Nu mai vorbesc de paginile de teatru şi proză, unde „exersez” constant etc.

2008, Craiova

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Tîrgul de amintiri

De cum se duce îngheţul, în oraşul C.

din Ignaria,

proprietarii de vise iau cu asalt

tîrgul de amintiri —

adună, scad şi împart

la temperatura plus realitate.

Chiar şi cei fără parale se pot alege

cu niscaiva răni peticite sau eşecuri

în viaţă.

Privesc, prin borta întîmplării,

caii de bronz ai cuvintelor

în buiestru,

piaţa de rouă, mişcarea fluidă a umbrelor

în continuă căutare…

Aici se cumpără amintiri şi uitări,

împotriviri şi speranţe;

aici mai marii urbei trag de sforile norilor

pentru a scutura

prosperitatea celestă.

Tîrgul de amintiri…

Într-un oraş din Ignaria, undeva

pe meridianele lacrimii!

(1999)

Declaraţie sentimentală

- Când mă uit la ţara asta a mea,

sfâşiată de râuri şi munţi

şi de tot felul de linii pe harta

în care parcă nu mai încape,

îmi dau lacrimile de spaimă –

îşi spunea luptătorul

în clipele sale de taină.

- Ţara mea, de departe, seamănă cu un peşte răpitor,

e pământul tuturor umilinţelor

pentru cei pe care îi apăr.

De aici, unde sunt, văd cohortele ienicerilor de azi

spălându-şi săbiile în rouă,

apoi cum se ridică, însângerate, câmpiile

urlând de durere...

Ţara asta a mea e ţinutul

nedreptăţilor şi al urii –

ţara asta este locul precar

de unde pleacă şi unde se-ntorc cei învinşi.

Ţara mea e o vacă de muls pentru unii,

iar pentru alţii – un vis.

Ea are de toate, dar nu pentru toţi.

Eu stau la hotarele ei şi veghez

să nu vină alţii s-o fure,

ca să ne-o furăm noi singuri în voie

şi fără pedeapsă.

E minunată nenorocita mea ţară,

cum alta nu există în lume

şi cred în ea cu preţul vieţii mele,

până la capăt,

fie ce-o fi!

Craiova, 2011