Sfântul Apostol
şi Evanghelist Ioan
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan era
fiul lui Zevedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar
şi de loc din Betsaida, locul unde se născuseră fraţii Petru şi Andrei, şi
ocupă un loc deosebit în rândul Apostolilor. Deşi pe el şi pe Sfântul Petru
Sinedriu i-a considerat ca ”oameni neînvăţaţi şi de rând.” ” Şi văzând ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt
oameni fără carte şi simpli, se mirau; şi îi cunoşteau că fuseseră împreună cu Iisus”.(Faptele Apostolilor
IV, 13). Sfântul Apostol Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea
Apocalipsei şi trei epistole pline de
evlavie. Sfanta Evanghelie dupa Ioan reprezinta sinteza unei
propovaduiri apostolice de o jumatate de secol, timp in care esentele s-au
decantatintr-o arhitectura greu de egalat prin maretie, soliditate, finete si
transparenta.
Sfantul Apostol si Evanghelist
Ioan isi ia libertatea de a prezenta
o alta cronologie a faptelor, de a insista asupra unor minuni omise de
predecesorii sai si introduce anumite particularitati in desfasurare
evenimentelor sfinte, in vocabulr si in stil. Mesajul Evangheliei este acela de
a prezenta misterul hristologic in toata amploarea si profunzimea sa, misterul
prin care Logosul (Cuvantul) intrupat, El Insusi Dumnezeu, le descopera
oamenilor pe Dumnezeu - Cel – Nevazut, le aduce Lumina si Viata, le asigura
cunoasterea si comuniunea intima cu cu Iisus Hristos. Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan era, înainte de toate, omul vieţii spirituale intense şi al
credinţei, înclinat spre contemplaţie
mai mult decât spre activităţile directe.
Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan era aproape de Iisus în cele mai importante momente ale vieţii si activitatii Mântuitorului. Stătea alături
de El la Cina
cea de Taină, îl urmăreşte de aproape în timpul procesului şi, singurul dintre
Apostoli, asistă la moartea Lui, stând lângă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Spre deosebire de modul cum a fost prezentat în unele lucrări artistice, Ioan
nu era un om molatic şi plăpând; este suficient să ne amintim de supranumele
dat de Iisus Hristos fraţilor Iacob şi Ioan: ”Fii ai tunetului”, pentru
a înţelege că, atât Ioan, cât şi fratele său aveau un temperament foarte
impulsiv, străin de momente de renunţări, ajungând până la intoleranţă.
În
Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Apostol Ioan, el spunea despre sine însuşi
că era ” ucenicul pe care îl iubea Iisus”.
Chiar dacă nu putem pătrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune
o anumită analogie între sufletul ”fiului
tunetului” şi acela al Fiului Omului, venit pe pământ să aducă nu numai
pacea, dar chiar şi focul. După învierea lui Iisus , Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan era aproape în permanenţă lângă Iisus. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Galateni, spune
despre Petru, Iacob şi Ioan că erau „socotiţi stâlpi ai Bisericii”. În cartea
Apocalipsei, el scrie: ” Eu, Ioan,
fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la necazul şi la împărăţia şi la
răbdarea întru Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul
lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus. În duh am fost în zi de
Duminică, şi-n urma mea am auzit un glas mare ca de trâmbiţă, care zicea:” Ceea
ce vezi scrie într-o carte şi
trimite-o celor şapte Biserici”.(Apocalipsa Sfântului Ioan, I, 9-11).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a locuit la Efes, împreună cu mama lui
Iisus, sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost condamnat să fie
ars într-un vas cu ulei încins, dar, deoarece Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă, a
fost exilat în insula grecească Patmos, unde a avut revelaţia mărturisită în
Apocalipsă. La terminarea exilului în Patmos, s-a întors definitiv la Efes, unde a îndemnat
creştinii la iubirea aproapelui si la practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum
face în cele trei epistole rămase de la el.”Iubiţilor,
dacă Dumnezeu în acest fel ne-a iubit pe noi, datori suntem ca şi noi să ne
iubim unii pe alţii”.(Epistola Sobornicească Întâia a Sfântului Ioan, II,
11). ”Noi Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că
El ne-a iubit întâi. Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele
său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l
vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vede. Şi această poruncă o avem
de la El: Cel
care-L iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe fratele său”(Epistola Sobornicească Întâia a
Sfântului Apostol Ioan, I, 19-21).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a murit la Efes, la vârsta de peste o
sută de ani, şi a fost înmormântat acolo, în timpul împăratului Traian.
Apocalipsa este ultima scriere a Noului Testament şi prezintă revelaţia
făcută Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan în insula grecească Patmos, prin
anii 94-95. Denumirea vine de cuvântul grecesc ” apocalypsis”, care înseamnă ”
descoperire, dezvăluire”. Apocalipsa este cea mai misterioasă scriere din
Sfânta Biblie, constituindu-se într-o carte plină de alegorii şi simboluri în
care se prezintă lupta Bisericii în lume cu duhurile rele şi biruinţa prin
Iisus Hristos. Principalul motiv al scrierii Apocalipsei a fost Parusia, a doua
venire a Domnului.
” Iată, Eu
vin curând, şi plata Mea este cu Mine, pentru ca fiecăruia să-i dau după cum îi
este fapta. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi
Sfârşitul. Fericiţi cei care-şi spală veşmintele, pentru ca să aibă ei putere
peste pomul vieţii şi prin porţi să intre’n cetate!” (Apocalipsa, XXII, 12-14).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan
pune faţă în faţă Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica martirilor cu puterea
imperială. În locul ”fiarei” se află închinarea la ”Mielul înjunghiat”. ”Şi nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul
lui Dumnezeu şi al Mielului va fi într’nsa,
şi robii
Săi I se vor închina. Şi ei Îi
vor vedea faţa şi numele lui va fi pe frunţile lor. Şi noapte nu va mai fi; şi
ei n’au nevoie de lumină de lampă sau de lumină de soare, pentru că Domnul
Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor.”(Apocalipsa, XXII, 3-5). Pecetea
fiarei, presiunile pe care le va face
fiara pentru supunerea şi acapararea lumii, sunt temele principale prezentate
în tot conţinutul Apocalipsei. Este foarte important de reţinut faptul că sfârşitul
acestei lumi este decis de Dumnezeu şi el va fi atunci când Atotputernicul l-a
rânduit.
Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan se încheie cu viziunea cetăţii
Ierusalimului care coboară din cer, împodobită ca o mireasă pentru mirele ei şi
învăluită în slava lui Dumnezeu. Din tron se va auzi un glas puternic zicând: ”Iată locuirea lui Dumnezeu; şi El va locui
cu ei, şi ei vor fi poporul său şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. Şi El va şterge
toată lacrima din ochii lor; şi moarte nu va mai fi; nici bocet, nici strigăt,
nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi lucruri au trecut.(Apocalipsa,
XXI, 3-4). Cetatea sfântă nu va mai avea nevoie de soare şi de lună, căci slava
lui Dumnezeu o va lumina şi această slavă nu este decât lumina care a strălucit
pe Tabor.
Noul Ierusalim, care se pogoară din cer, este identificat cu Împărăţia
lui Dumnezeu. Chipul miresei pregătite pentru întâmpinarea Mirelui exprimă
creaţia înălţată pe o treaptă existenţială superioară. În noul Ierusalim îşi va
găsi locul întreaga creaţie transfigurată şi, tot ceea ce a fost creat, va fi
salvat.
Iubeşte-ţi aproapele
Într-o după-amiază, spre
sfârşitul verii, se întâlniră pe Drumul European 70, din Rudarii Olteniei, popa
Daniel Câmpeanu, preotul paroh al satului, şi Nicolae Durac, un gospodar cu o
familie numeroasă. De cum îl văzu, părintele îl luă în primire oarecum supărat:
-
Nicolae,
aseară, i-am găsit, lângă Brutăria lui Lisandru Furnigă, pe George Bălan şi
Vasile Gligă certându-se pe mejdina dintre viile lor din Faţa Merilor. Am
intrat în vorbă cu ei şi am reuşit, în cele din urmă, să îi împac şi să-şi dea
mâna la plecare. Am văzut că tu,
Nicolae, ai trecut pe lângă ei, înaintea mea, fără măcar să-i bagi in seama şi
te-ai dus în treaba ta. Ba mai mult decât atât Vasile Gligă este rudă cu tine
şi nevestele voastre sunt surori. Cum de ai putut să ai un asemenea
comportament?! Crezi că ai făcut o faptă bună sau una rea în faţa lui
Dumnezeu?!
-
Părinte, îi
răspunse Nicolae Durac, eu nu prea cred că este aşa de important ceea ce fac
eu. Dumnezeu este puternic şi, dacă vrea
să mă mântuiască, o va face, iar, dacă nu, n-o va face, indiferent de faptele
mele…
-
Vai,
Nicolae, cum poţi să vorbeşti aşa?! îi zise cu blândeţe preotul Daniel
Câmpeanu. Ia spune lu’ taica popa de unde vii tu acum cu sapa în spinare?
-
Păi de unde,
prea cucernice! De la grădină. Plecai cu noapte în cap, când trecu trenul de
Calafat, la ora cinci, eram în capul locului şi muncii de mă spetii, de mă dor
mâinile. Sper din tot sufletul, ca Dumnezeu, după cât trăsei în jug, să-mi
umple carul de legume şi fructe…că ştiţi bine că am mulţi pe lângă masă.
-
Ştiu,
Nicolae, aşa este, dar nu crezi că este la fel cu viaţa şi păcatele tale?! Dacă
Dumnezeu vrea să ai roade bogate, o să le găseşti pe toate într-o dimineaţă,
dar,dacă nu vrea, de ce îţi rupi oasele degeaba?! Ţi se pare normal ?!
-
Nu, părinte!
Dacă nu dau din gheare, cum aş putea să am de-ale gurii pentru cei patru copii
ai mei şi pentru nevastă…
-
Ai dreptate,
Nicolae, zise preotul Daniel Câmpeanu, dacă munceşti cu drag, Dumnezeu îţi dă o
recoltă bună. Şi tot aşa dacă trăieşti fără de păcat, purtându-ţi şi ţie de
grijă, copiilor şi nevestei, dar şi celor din jurul tău, atunci Dumnezeu
Atotputernicul se îndură de tine şi, chiar dacă ai greşit în viaţă, îţi iartă
păcatele, iar la Judecata
de Apoi vei fi mântuit. Să nu mai faci niciodată ca aseară! Dacă poţi să ajuţi
pe cineva, chiar cu un sfat sau cu o vorbă bună, s-o faci imediat, pentru că
indiferenţa este un mare păcat şi trebuie să fim atenţi la tot ce întâlnim în
viaţă, că toată lumea este grădina de care noi toţi trebuie să avem grijă.
Numai cine îşi iubeşte aproapele, îl iubeşte pe Dumnezeu.
"Fragment din volumul Grecia
- pamant sfant si apostolic"
Craiova, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu