SCRISOARE CĂTRE MINE ÎNSUŞI

(sau viaţa şi opiniile lui Mircea Zacharias Oprea)

*

Numai şi dacă aş fi citit titlurile capitolelor din cartea sa – 12 capitole-apostoli, susţinătoare a mirării că este -, numai şi pentru atît m-aş fi declarat fan pe viaţă a lui Mircea Oprea! Căci nimic nu poate fi mai incitant în a aproxima aproximaţia care eşti, decît titluri ca acestea: „Povara ce înalţă” (avîndu-l prim-solist pe Domnul Sisif S. Sisifescu, străbun şi urmaş dealtfel, şi al domnului Mircea Oprea); „Să priveşti la nimic” (iar eu înţeleg foarte bine asta, de-o viaţă sînt specialist în nimic); „Urîţenia gătită de petrecere”; „Anxietatea de bine” (nu rîde, neofit-cititor, doar anxietatea mai dă seama că încă eşti, că încă ţi-e bine!); „Templul de pe groapa de gunoi”. Eu, fiind frate cu oximoronul şi găsind în dl. Mircea Oprea un alt frate, n-am putu să-mi intitulez aceste note decît cum le-am intitulat – în cinstea noastră şi a limbii române, care ne suportă -, căci asta face dl. Mircea Oprea, trimite această carte-scrisoare către mine (către tine, către el)… însuşi!... (însă, cu egală îndreptăţire, aş fi putut intitula aceste note şi „Binecuvîntata fericire provizorie şi în sincope” sau „Muncă voluntară şi patriotică: reparaţia de primăvară a haosului”.)

Dl. Mircea Oprea a ajuns la o vîrstă-promontoriu, de pe care poate privi în Valea Vieţii sale, pe acolo găsindu-se şi unii dintre noi; mai mult decît noi, pe acolo se află Sinele său, care-i arată jur-împrejur şi spune: aceasta este Viaţa ta, unde nu pricepi, te voi dumiri!

„Împăcarea cu lumea” (editura „Zona Publishers”, 2013) este o lecţie de dumirire a Eului, ajutat de Sine; uimirea lui Mircea Oprea – Doamne!, acesta să fi fost eu?!... ăştia să fi fost voi?!... – este uimirea ascunsă în fiecare, dar de care dă seamă, mai ales, cei cu pix fîşneţ şi har divin sau luciferic; în 350 de pagini dense, saturate de Fiinţa-integratoare şi Lumea-Carusel, Mircea Oprea justifică un om, o viaţă, o mulţime de opţiuni, o infinitate de incertitudini şi se cuvine să-l lăsăm chiar pe autor să ne-o spună: „Jurnalul de Curteşti (subtitlu al cărţii, n. m.) nu-i o cronică. E doar Jurnalul pe care nimeni nu l-ar scrie în locul meu. Şi nu priveşte o viaţă reală, cu stare civilă, cu cele văzute de faţă cu martori, pentru că eu nu scriu Istorie, nu scriu Memorii. Scrisul sublimează starea mea de spaimă, extaz în oglindă, pe care nu o trăieşte altul în locul meu şi nu mi-o pot reprima, ea venind dintr-un interior şi un anterior unde n-am avut tăria încă să sondez, vine din debaraua cu de toate, şi acum e vremea să fac ordine. E spaima dintotdeauna dar pe care mi-am reprimat-o, spaima neezitând să se arate în resentimente în faţa semenilor, în faţa celor apropiaţi. (…) Cine sunt şi, mai ales, cine sunt eu pentru mine. Adun din urmă poverile unei existenţe de mai bine de jumătate de secol, parte a vieţii în care mă puteam distanţa de alţii cu luciditate, şi încerc să văd firul, capătul de care să mă leg. Altfel, din contingenţele mele cu realitatea imediată, comună şi celorlalţi, vizibilă celorlalţi, din această atingere nimic nu justifică pretenţia mea la alt răsărit de soare, la altă clipă chiar dacă, alături de Seneca, m-aş simţi îndreptăţit sub scuza că nu-s atât de bătrân încât să nu merit încă o zi. Să mă-ntreb pentru ce? Din inerţie? Răspunsul nu mă linişteşte nici pe mine, nu linişteşte nici pe ceilalţi.” (p. 100-101)

Mircea Oprea nu este un fericit, nu este un acrit; Mircea Oprea este din stirpea – nu aşa de numeroasă, cum s-ar crede – a lucizilor, care se însingurează prin însăşi luciditatea lor, amintindu-mi-l mereu pe Camil Petrescu: „Cîtă luciditate, atîta dramă.” Avînd posibilitatea, dată de fatum, de a cunoaşte mai adînc şi mai îndeaproape Lumea, în multiplele-i articulaţii, Mircea Oprea nu s-a lăsat îmbătat de fulguraţii – bune pentru optimiştii de serviciu -, ci mereu s-a întrebat ce se află dincolo de cortina butaforică: „Nesăbuinţa de a glumi în toate, şi pe seama mea, este cîştigul singurătăţii şi asta ostenind ani în şir în încercarea de a face ordine cu mine, de a curăţa unde ştiam eu că-i murdăria mai mare, sub pielea mea, în apropiere de mine. (…) Aşadar, neînfrînarea de a duce spiritul pînă la absurd, ironia, osteneala pentru perfecţiune împinge gravitatea înspre derizoriu, transferă realitatea într-un infim ridicol – pastişă după un adevăr dureros. (…) Cînd totul devine grav prin lipsă de sens, ori prin sensul pe care eu încă nu l-am găsit, cum s-o iei în serios? Mai bine glumeşti, doare mai puţin.” (p. 78-79)

Şi, dacă vă închipuiţi că veţi găsi şi dvs. aceleaşi lucruri, vă înşelaţi: fiecăruia ne este dat a trăi şi a privi alt film al Lumii, fiecăruia ne este dat a ne minuna luminos de spectacolul jucat de fiecare semen cu care destinul ne face cunoştinţă. Spectacolul Mircea Oprea, prin inteligenţă, decenţă, profunzime şi infinită melancolie în faţa Naturii-Mamă, ne captivează, ne va captiva şi depinde doar de noi să ne folosim de cărările pe care le-a defrişat Fiinţa sa.

Avîndu-i mereu, de-a dreapta şi de-a stînga sa, pe Homer şi pe Iov, Mircea Oprea le arată – cu decenţă intelectuală – cum şterge cu pămătuful spiritului său pietrele din Catedrala Fiinţei, îi ia martori dar şi maeştri, aşa cum îi stă bine oricărui om stupefiat de plutirea sa, prin Spaţiu şi Timp; şi cred că şi ei îl iubesc, văzând că a învăţat lecţia – de a fi funigel în mirobolanta şi eterna poveste despre om.

Construindu-şi cartea în stilul moraliştilor francezi (Pascal fiind lumînarea de la căpătîiul patului), al dlui Cioran – în pofida faptului că dl. Adrian Marino vomita cînd auzea de fragmentarismul intelectualilor români -, găsim mereu firul care leagă aceste fragmente şi care nu este altul decît Fiinţa, în tribulaţiile sale interogative, tremurătoare, stupefiate; vom descoperi în final nu o perfecţiune, ci un om din carne şi oase şi, mai ales, din spirit hulpav şi cercetător; vom descoperi în final un Mircea Oprea care a binemeritat de la viaţă, căreia i-a oferit şi căreia i s-a oferit, într-un schimb benefic pentru insignifianţa noastră de homunculi.

Parafrazându-l pe dl. Mircea Oprea, aş spune că a reuşit, în această carte, să fie „pelin de leac în lanul cu mătrăgună”, a reuşit ca, înşurubîndu-se în nori dar şi în inima Fiinţei, să dea seama despre insignifiantul şi mirobolantul în care trăim, despre Realitate; a reuşit – lucru extraordinar pentru un scriitor – ca spiritul şi sufletul cititorului care sunt să se lase conduse de spiritul şi sufletul neliniştitului şi uimitului care este; şi, găsind multă complementaritate cu ideile şi stuporile mele, declar aici şi acum că aş semna oricînd cartea dlui Mircea Oprea.

Este prima carte a acestui scriitor, pe care o citesc; şi am rămas plăcut surprind de fluenţa şi bogăţia stilului, m-a uimit acurateţea de incizie a frazei, m-a provocat fondul care s-a lăsat îmbrăcat de această formă; semn că este un scriitor deplin format (ceea ce n-ar trebui să ne mire), semn că viitoarea problemă a dlui Mircea Oprea va fi alegerea proiectelor scriitoriceşti care urcă să se întrupeze în pagină.

Sunt multe, multe pagini antologice; selectînd una sau alta, pentru exemplificare, le-aş nedreptăţi pe celelalte; nu pot, totuşi, a nu vă cita două fragmente, aşa, ca şi cum v-aş plimba pe sub nas o dulceaţă de chitră, preparată în bucătăriile paradisului: „Orice adevăr, orice cuvînt aş striga despre voi, acela ar fi un autoportret, o vorbire despre mine. În dărnicia mea am spus că trebuie să mă împac cu lumea şi, în spirit vorbind, am admis că lumea este jumătatea mea. Dar încă mă întreb de nu-s prea generos în cuvinte, prea risipitor cu mine în dezvăluiri inegale în faţa lumii; mă întreb, în concubinajul acesta de vorbe ascunse, de nu cumva lumea e mai puţin decât îmi spune ea că este atunci când zice că mi se dezvăluie. Timpul meu bătut de vânt…„ (p. 132)

Şi: „Scriu, scriu despre mine, despre cele ce-mi sunt în preajmă, cât să mă strecor, cât să intru sub pielea, sub coaja lucrurilor, nu în miezul, nu în inima lor. A înţelege, în orgoliul meu, înseamnă să fii tu însuţi lucrul acela, să te abandonezi pe tine şi să fii tu, pe de-a-ntregul şi de-adevăratelea, fiinţa ce vrei să o înţelegi. (…) Nu vom înţelege cele ce nu-s zămislite de noi. Noi să fim matricea lumii şi tot nu cred că vom pătrunde taina ce dă viaţă lumii din viaţa noastră. Gâza cea mică nu va pricepe ce o ţine pe ea în aer, taina din care ea s-a ivit ca idee de zbor; şi noi ce suntem mai mult decât gâza?(…) Lumânare de la lumânare, stea din stea se aprinde până arde toată bolta, bobul de lumină zboară pe sine luminându-se fără să se vadă.” (p. 143)

În mizericordia sa, dl. Mircea Oprea ne face părtaşi la o fabuloasă lume rurală şi ancestrală, pe noi, cei care am uitat să ne dezlipim tălpile de asfalt; şi ne mai spune, discret, fără a ne impune ceva, că altfel se devoalează Fiinţa înfăşată cu pelincile Naturii-Mamă, că Fiinţa cu fruntea mîngîiată de nori şi cu picioarele în rouă are şi rost, rostul divin.

Aş putea scrie despre această carte o carte; dvs aţi putea scrie, fiecare, cîte o carte – despre sau pornind de la această carte; nu o voi face, poate nu o veţi face nici dvs., însă un lucru e cert: trebuie să ne scoatem pălăriile în faţa dlui Mircea Oprea – doar pentru faptul că ne-a pus neuronii la treabă, doar pentru faptul că a dat sufletelor noastre hrană cît să-şi mai îngăduie trecerea-petrecerea! Şi, credeţi-mă, ştiu despre ce vorbesc, nu sunt atît de multe – pe cît s-ar crede – cărţile care să nu te facă a-l căuta pe autor şi a da cu el de pămînt – că ţi-a furat ceva ce nu-ţi va putea da înapoi vreodată, timpul…

Definitivez acum o carte în genul celei scrise de dl. Mircea Oprea; ca un semn de reciprocitate simbolică şi în spiritul cărţii Domniei-Sale, voi cita o propoziţie din cartea mea: „Cine, cine te va consola de tine?!...” Sunt temerari, ca Mircea Oprea, care au încercat să răspundă la această întrebare – şi e suficient să citeşti „Împăcarea cu lumea”.

Poate că, uneori, dlui Mircea Oprea îi va fi jenă, pentru că ne-a condus prin cămările Fiinţei sale; numai că, aş vrea să-l liniştesc: sunt şanse ca noi, cititorii lui, cu răsuflările spiritelor şi sufletelor noastre, să-i încălzim aceste cămări, să i le învelim în norii cei atît de dragi Domniei-Sale!... Şi, să mă ierte pentru această aşa-zisă cronică de întîmpinare la cartea sa; ştiu, cuvintele mele, faţă de încărcătura cărţii sale, au fost ca nişte paiete antitanc!

Ştiţi cu ce senzaţie m-am despărţit de prima lectură a acestei cărţi? Cu senzaţia că Mircea Zacharias Oprea a şters lacrima unui fluture buzunărit!... (De ce îi spun, uneori, Mircea Zacharias Oprea?... Pentru a adăuga spiritului său o „povară care înalţă”…)

Fie ca şi literatura română să adaste la umbra acestui pelin, pe numele său Mircea Oprea!

Stelorian Moroşanu,

număr statistic şi insignifiant

Dorohoi, 19-21 decembrie 2013

P.S. – Te miri, neofit-cititor, că nu am adus nici o critică acestei cărţi, acestui om, acestui scriitor?... Vezi că nu eşti atent?, cum să comit tautologia de a bruia critica acestei cărţi, a acestui om, a acestui scriitor – făcută (preţ de-o carte) de însuşi Mircea Oprea?!...