Cornel Mihai Ungureanu

                                                                               

"Eu scriu, în afara micilor colaborări, teatru şi proză. Poezia poate fi o inspiraţie de moment, dar nu am auzit pe cineva care, într-o clipă de inspiraţie, să fi scris un roman, nici măcar o piesă de teatru." 

Născut în Alexandria, pe 6 decembrie 1965, a debutat cu scrisori în revista Dilema şi, cu proză, în revista Ramuri (în 1999). Prima carte pe care a publicat-o a fost una electronică “Treptele din faţa casei” (2002, editura LiterNet). Au urmat volumele pe hârtie “Paşii Şarpelui” (roman, Editura Timpul, 2003), “Un fluture albastru” (proză scurtă, Editura Ramuri, 2003),

“Noi, doi-trei la zece mii” (proză, Editura Ramuri, 2005), “Recreaţii cu Babi” (publicistică, Editura Brumar, 2008).

A primit Premiul „Petre Pandrea” pentru literatură al revistei Mozaicul, în 2003, şi pe cel al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, „Cartea anului 2005”, pentru volumul Noi, doi-trei le zece mii. A fost nominalizat, în 2008, la Premiile Clubului Român de Presă, secţiunea editorial – presă scrisă, iar prima sa încercare în dramaturgie, „Soţii, prietene, amante”, a fost nominalizată la concursul UNITER pentru „cea mai bună piesă a anului 2011”. Următoarea piesă, “Ultimul dans al libelulei”, a obţinut locul trei la Festco, Festivalul Comediei Româneşti, în 2013 şi a fost interpretată într-un spectacol-lectură la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova (regia Mircea Cornişteanu), în decembrie 2013.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 2004, şi redactor-şef al revistei on-line Prăvălia culturală (pravaliaculturala.ro).

Referinţe critice:

http://cornelmihaiungureanu.ro/referinte-critice.htm

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Uneori, lucrurile nu se exclud şi sunt la fel de adevărate sau de prezente. Lumea mea nu are mari complexităţi, în esenţă e simplă ca un desen de copil, dar nu pot fi tranşant în această chestiune, destinul şi opţiunea alcătuiesc o împletitură pe care nu mă pricep sau sunt prea leneş s-o descâlcesc.

Pe de-o parte, nu sunt un fatalist, înclin să cred că destinul e şi cum şi-l face omul şi aşa ajungem la opţiune. Alegem în fiecare clipă şi, la prima vedere, putem apuca în orice direcţie. E drept că depindem de context, de sistemul de restricţii, de curajul, de inhibiţiile pe care le avem sau nu le avem, de inerţie. De ce stăm într-o situaţie, când există mii de posibilităţi? De ce suferim din toţi rărunchii dacă suntem goniţi de pe un drum, deşi sunt atâtea altele, multe dintre ele mai bune, cu peisaje însoţitoare mai frumoase?

Pe de altă parte, nu refuz ideea de a face parte dintr-un plan, chiar dacă nu-l înţeleg de aici, din muşuroiul cu furnici. În acest caz, toate aşa-zisele alegeri devin biete zbateri ridicole şi e clar că pe orice pârâu ai arunca barca de hârtie, în acelaşi fluviu va ajunge.

Îi invidiez – fără vreo răutate în acest sentiment – pe cei care au ştiut de la început că vor să fie scriitori şi au exersat, unii încă din adolescenţă. Eu am ajuns foarte târziu la scris şi încă mai păstrez acea uimire, ca şi cum aş fi rătăcit ani la rând prin cine ştie ce tărâmuri străine şi deodată m-aş fi pomenit acasă. Primele mele scrieri au stat sub semnul bucuriei revărsate, al descoperirii că, în sfârşit, văd, după o perioadă de orbire, al senzaţiei că îmi cresc aripi. Era, în fundal, şi o apăsare a timpului pierdut, o nevoie acută de recuperare, o ridicare a ştachetei, poate dincolo de experienţa necesară evaluării propriilor resurse. Aveam şi dubii, trăiam pe atunci la marginea ratării şi mă întrebam dacă nu sunt doar un bovaric, dacă nu cumva mă agăţ de scris în lipsă de altceva, pentru a ajunge la un liman. În timp, după priviri în oglindă şi discuţii cu mine, aşteptările s-au temperat, s-au profesionalizat, şi m-am lămurit: nu pot fără să scriu. Nu ştiu însă dacă am ales eu sau altcineva alesese demult pentru mine.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Un poem în cotidianul craiovean Cuvântul libertăţii, scrisorile din pagina 2 ale revistei Dilema, aşa a început. Prima proză scurtă apărută în revista Ramuri, în 1999, ar fi însă mai aproape de canoanele unui debut literar, dat fiind că în poezie nu am continuat, iar genul epistolar nu e neapărat specific literaturii.

Volumul de debut a fost unul electronic – „Treptele din faţa casei”, apărut la editura LiterNet, în 2002, şi conţinea o parte din scrisorile trimise revistei Dilema. Debutul pe hârtie s-a produs în 2003, cu un roman, „Paşii şarpelui”, editura Timpul, Iaşi, având o prefaţă de Liviu Antonesei.

Primele încercări cu adevărat literare au fost, cum spuneam, proze scurte, publicate începând din 1999 în reviste clasice: Ramuri, Vatra, Mozaicul sau în cele electronice, prezenţe exotice la acea vreme în peisajul literar autohton: Respiro sau Norii, ambele lansate din Statele Unite de Bogdan Suceavă şi Doru Paul Mugur, respectiv Ştefan Bălan (mai existau Asalt-ul lui Mircea Ţuglea şi AgoraOnLine, realizată de Nora Vasilescu). La Respiro am fost şi redactor o vreme şi tot pe atunci scriam regulat pentru portalul cultural LiterNet care, cu strategiile lui Răzvan Penescu, ataca pe multiple fronturi spaţiul virtual. Remus Cernea scosese şi el CD-uri cu Antologiile Noesis, am fost prezent pe unul dintre ele, cu proză scurtă.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

Am scris încet, câţiva ani. Uneori cu înflăcărare, alteori disperat că nu voi duce la capăt prea multele începuturi. M-a ajutat un prieten, Dan, de la care împrumutam multe cărţi, el m-a dus spre o oarecare disciplină. Nu aveam un calculator acasă şi Dan îmi oferea acces la un computer la el la serviciu – o facultate particulară. Acolo transcriam, cu o anume cadenţă, ceea ce mâzgăleam acasă, pe foi. El şi Corina, sora mea, au fost şi primii “critici literari” care s-au pronunţat asupra textelor mele. Şi pentru că întrebarea dumneavoastră viza prima carte, să spun şi că, iniţial, “Paşii şarpelui” era un volum de proză scurtă, care conţinea cinci povestiri. Corina m-a întrebat de ce nu unesc acţiunea, personajele – şi aşa au devenit capitole în romanul meu de debut, la a cărui apariţie a contribuit, inclusiv în relaţia cu editura, Bogdan Suceavă.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu am participat la cenacluri, nu am “spart uşa” făcând parte din desantul unei generaţii, cum se obişnuia. M-au motivat însă încurajările primite de la Constanţa Buzea, Radu Cosaşu, Constantin M. Popa, Gabriel Chifu. M-a ajutat şi Bogdan Suceavă, într-un timp în care mă simţeam blocat la mantinelă, ca să zic aşa.

Poate că una din influenţele subtile a avut-o domnul Cornel Ungureanu, criticul de la Timişoara, ale cărui cărţi le vedeam în vitrinele librăriilor din Alexandria copilăriei. Mă simţeam cumva mândru, deşi nu aveam vreun motiv, când colegii mă întrebau dacă eu sunt autorul.

Cel mai mult au contribuit la formarea mea copilăria şi adolescenţa petrecute la Alexandria. Mai întâi cu bunica, pe urmă şi cu tanti Dida, sora mamei, apoi doar cu tanti Dida. Dacă aş începe să vorbesc despre asta, ar însemna să scriu un roman, aşa că am să extrag doar gândul că acolo am deprins o anume însingurare, o întoarcere spre interioritate. Era şi tristeţea primelor zile de şcoală, după lungile vacanţe de vară petrecute împreună cu fraţii mei, nu înţelegeam prea bine de ce eu rămâneam la bunica, de ce părinţii mei mă lăsaseră de mic acolo.

Mă leagă multe fire de curtea mare de la Alexandria, care se umplea duminica de mătuşi, unchi, verişoare şi verişori. Corina îmi spunea cândva, prin 2000, că văzuse un CD de la Muzeul Ţăranului Român cu fotografii din ţară şi că le cunoştea pe cele făcute în Teleorman. “Aveau altă lumină”, zicea, o lumină pe care sper să o prind şi eu într-o viitoare carte, în varianta ei urbană, cea rurală fiind deja captată de Marin Preda. Îmi amintesc cu drag de prieteni de joacă şi colegi, dar şi de lumea cărţilor pe care tanti Dida m-a ajutat s-o descopăr, un refugiu din vârtejul lumii pentru un răsfăţat care se simţea “altfel”.

Nu pot încheia acest răspuns fără a aminti că am prieteni (şi muze) care au devenit personaje în ficţiunile mele şi le mulţumesc pentru că mi-au permis să îi (le) spionez. Iar Giorgianei, soţia mea, îi datorez tot ce am scris în ultima vreme, pentru că ea mi-a oferit timp, linişte şi condiţii ideale de lucru.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

E o temă de meditaţie filtrată până la urmă tocmai de acel cuvânt pe care îl foloseaţi în enunţul întrebării: “conştiinţă”, dar şi de înclinaţiile fiecăruia. Problematica a fost întoarsă pe toate feţele de Nicolae Coande în excelentul volum “Intelectualii români şi Curtea Regelui”, apărut la editura Tracus Arte, în 2011, şi nu aş vrea să intru într-o analiză serioasă pe acelaşi subiect. Cred că există ceva specific, nu neapărat comun, care i-a făcut, de exemplu, pe Nicolae Manolescu, Paul Goma sau Mario Vargas Llosa să candideze la funcţia de preşedinte, de conducător al ţării lor. Tot aşa cum există şi un alt gen, mai frecvent întâlnit, de magnetism al puterii, iar scriitorii sunt şi ei oameni, nu au vreo imunitate specială. Nu e treaba mea să judec sau să spun că într-un fel e bine şi în altul rău, dar mi se pare că aici e mai mult vorba de alegere.Vedeţi destinul venind şi oferindu-vă un post de senator, de director, de ambasador, o sinecură sau nu ştiu ce teribile avantaje? Se spune că politica te ia prizonier, te murdăreşte, că lucrurile bune aduc de obicei şi altele la polul opus, dar asta nu e mereu adevărat, uneori lucrurile bune atrag pur şi simplu alte lucruri bune, iar un anumit confort nu e atât de rău pentru un creator, oricât am preţui boema sau experienţele-limită. Societatea românească de astăzi este profund politizată, cu mecanisme şi împărţiri feudale, iar cultura funcţionează după aceleaşi reguli. Unii dintre scriitori sunt obişnuiţi din vechiul regim să le vină foarte uşor lucruri, alţii se obişnuiesc acum. Poate să pară, câteodată, o junglă agresivă, ca toate junglele, dar asta nu înseamnă că în „sistem” nu există solidaritate sau că pe margine nu sunt multe frustrări.

Cred, cum spuneam, că e o problemă de alegere şi că, în principiu, dacă vrei cu tot dinadinsul, poţi ajunge să primeşti salariu de la Uniune, să mergi în concedii la Neptun, să participi la festivaluri, să iei premii, să te bucuri de recunoaştere – fără să însemne neapărat că te conformezi, că faci compromisuri, că accepţi un arhetip, o gândire în recompense şi pedepse. Sau poţi să fii o viaţă întreagă ignorat, redus la rolul de plătitor de cotizaţie, dar să te consideri o asimptotă verticală, în ciuda neîmplinirilor. Şi pe lângă acestea două, mai ai o sută de posibilităţi, te poţi juca oricum. Când e vorba însă de cărţile tale, nu te poţi juca în o sută de feluri decât estetic vorbind, acolo trebuie să fii serios şi productiv, iar opţiunile sunt, de asemenea, doar estetice. Nu poţi alege să scrii cel mai grozav roman, cel mult te poţi pune în situaţia de a-l scrie: îţi protejezi singurătatea („Mi se pare un act foarte privat să scrii, n-am ce căuta acolo. Nu-l văd pe Dali stând cu Gala pe picior şi pictând”, îmi spunea o muză), îţi aperi timpul, renunţi să mai cauţi vreo scuză şi scrii, scrii mereu, cu un calm bătătorit. Dacă iese sau nu ceea ce îţi propusesei, e o chestiune de destin.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Dinamică, emergentă, promiţătoare. Cu autori centraţi pe succes şi cu alţii care nu cred că marketingul e singurul drum - sau nu se pot adapta. Cu o piaţă mai imprevizibilă ca în Vest, dar, ca şi acolo, cu destulă reclamă deşănţată făcută unor cărţi proaste. Cu o critică plătită de edituri, care te îndeamnă, de multe ori, să cumperi ceva ieftin – şi nu mă refer la preţ.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Eu scriu, în afara micilor colaborări, teatru şi proză. Poezia poate fi o inspiraţie de moment, dar nu am auzit pe cineva care, într-o clipă de inspiraţie, să fi scris un roman, nici măcar o piesă de teatru. Să construieşti o lume e o probă de anduranţă, de organizare, de consecvenţă. Nu poţi fără program, chiar dacă îţi mai iei răgazuri, pauze de respiraţie.

Lucrez la un roman pe care sper să îl termin în această primăvară şi la mai multe piese de teatru, unele în colaborare. Probabil că îmi va apărea în 2014 cel puţin o carte, deşi, se spune că pentru a se întâmpla aşa ceva trebuie mai întâi să trimiţi un manuscris la o editură. Am să mă încumet, deocamdată scriu, fără presiunea că „trebuie” să public. Nu fac şi nu spulber planuri.

Facultativ:
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Ultimul dans al libelulei

Personaje:

Babi, 70 de ani, rezident la azil

Sanda, 69 de ani, rezidentă la azil

Păsărel, 84 de ani, rezidentă la azil

Matei, 82 de ani, rezident la azil

Madam Dorina Fitil, 50 de ani, infirmieră

Isabela, 22 de ani, studentă

(...)

Scena 4

(Sâmbătă dimineaţa. Isabela, în rochie scurtă şi largă, este urcată pe o scară rezemată de cămin, aproape de uşă. Şterge cu o cârpă geamul de la camera lui Matei care, de lângă scară, îi dă indicaţii, chiorându-se în lungul picioarelor ei. La masă, sub nuc, Păsărel, taie mărar pe un tocător şi le aruncă priviri enervate)

Matei (privind în sus, cu gâtul strâmb, pe sub fusta Isabelei): Şi acolo, în dreapta...

Isabela (concentrată la ceea ce face): Aici?

Matei: Da, da...

Păsărel (taie cu zgomot mărar, numărând nervoasă) : Oan, ciu, fri, for! (îi priveşte pe Matei şi Isabela, pune mărarul tăiat într-un castron) Ză gâştele, ză curcile, ză raţele! (taie mărar) Oan, ciu, fri, for! (Îl pune în castron) Ză gâştele, ză curcile, ză raţele!

(Din grădină vine Sanda, cu două roşii în mână)

Sanda (aparte): Dacă a trecut doamna Păsărel la engleză, înseamnă că e supărată rău! (tare) S-au copt două roşii!

Păsărel (nervoasă): Eu zic să le pui în pătul! (taie mărar) Oan, ciu, fri, for! Ză gâştele, ză curcile, ză raţele! Dar poţi şi să le pregăteşti pentru prânz!

Sanda: Cum le vreţi?

Păsărel: Flambate!

Sanda: Ce v-a necăjit, doamna Păsărel? (îi vede pe cei doi. Aparte). A, asta era...

(Din cămin iese Babi)

Babi: Ooo, aspectele mele, dom’ Matei! (ajuns în dreptul scării priveşte în sus şi dă peste picioarele Isabelei) Uuups! (admirativ) Ce zi încântătoare, domnule! (porneşte spre masă)

Păsărel (se duce  la gard şi priveşte pe stradă. Strigă): Matei, pisoiul a fugit peste gard!

Matei (bombăne): A murit tata, a murit mama... Eu pe stradă după el nu mă duc!

Babi: Duceţi-vă! (serviabil) Că ţin eu de scară! (ajunge la masă, se aşează)

Isabela: Gata! Cred că e suficient! (Coboară. Matei o ajută, dar şi după ce Isabela a ajuns jos, el priveşte în sus, pentru că gâtul i-a rămas sucit. Isabela strânge scara, apoi, aparte, lui Matei) S-a supărat doamna Păsărel pe noi!

Matei: De unde ştiţi?

Isabela: Sunt femeie. Noi, cu instinctele... Să-i faceţi un compliment! (Duce scara în spatele căminului. Matei îşi ia bastonul şi porneşte agale spre masă, privind în sus. Isabela intră în cămin şi revine cu o cameră video, un aparat foto şi căşti pe urechi, în care ascultă muzică. Se opreşte la soare şi filmează clădirea, nucul şi pe cei de sub el)

Păsărel (bombăne): El bătrân şi dropia asta! Nu îl mai interesează nici de  pisoi!

Babi: Doamna Păsărel, când un bărbat se pupă cu alta, ai de ales: îl mai iubeşti?

Sanda: Nu fi ironic!

Babi: Sunt ironic pentru că vreau să înţeleagă că nu stă lumea în loc dintr-atât şi că nea Matei, care nici măcar nu e bărbatul dumneaei, chiar dacă îi dai cei mai buni ochelari şi îi zici: „Uite... aicea, chiorule!”, nu vede!

Matei (ajunge la masă. Privind în sus): Păsărel, dar tu astăzi arăţi excepţional! (se aşează)

Păsărel (nemulţumită, dar şi îmbunată): Mulţumesc!

Madam Fitil (ieşind din cămin) Bună dimineaţa!

Babi, Matei, Păsărel, Sanda: Bună dimineaţa!

Isabela (îşi scoate căştile): Bună dimineaţa!

Madam Fitil (Isabelei): Staţi la soare? Bine că puteţi! Eu, anul trecut, am făcut caniculă şi de atunci mă feresc! Doamne, ce mă doare piciorul!

Babi: Aţi călcat strâmb!

Madam Fitil: Măcar de-aş fi călcat strâmb! Am fost la sală.

Babi (candid): Şi aţi făcut duş sau mergem acum?

Madam Fitil (se aşează între Sanda şi Păsărel. Isabelei): Cum aţi dormit?

Isabela: Neaşteptat de bine. Aproape ideal. Mereu sunt la un pas. Am visat că ajunsesem la cascada incaşilor, apoi am trecut printr-o livadă de meri... Doamne, ce frumos era! Şi nu aveam aparatul foto, aşa că nu vă pot arăta. (Se apropie, le fotografiază pe cele trei femei, apoi se aşează şi ea)

Păsărel: Ne-a făcut poză.

Sanda: Zău?

Păsărel: La toate ne-a făcut!

(Babi strănută)

Isabela, Sanda, Matei: Noroc!

Păsărel, madam Fitil: Sănătate!

Madam Fitil (lui Babi): Tot mă duc eu să îmi iau rochie, dacă vrei îţi cumpăr o blăniţă, ceva.

Babi (îşi suflă nasul): Poate găsiţi o tâmplărie deschisă şi îmi luaţi patru blăniţe!

Păsărel: Mai dai banii pe haine, doamna Dorina? Au spus la televizor că vine valul trei al crizei!

Madam Fitil: Lasă, să mă găsească îmbrăcată. Vreţi să mă uit dacă vi se potriveşte ceva? Sau dumneavoastră, doamna Sanda?

Sanda: Nu mai am nevoie. De acum, la loc cu verdeaţă.

Matei (căutându-se în buzunare): Dacă tot vă duceţi, luaţi-mi şi mie 10 ouă!

Madam Fitil: Ce faceţi cu ele?

Matei: Le mănânc! Ce credeaţi, că le clocesc? (îi întinde banii) Şi revista Cabaret. Am auzit la radio că în numărul de astăzi scrie de ce vor femeile să facă sex.

Păsărel: De-aia nu poţi tu să dormi! (Pauză) S-a depravat lumea! Ce-au arătat într-o noapte la televizor! Păi, aşa se pupă? Cu limba? Sau ce-am mai văzut: se urcă femeia deasupra bărbatului! Se poate? Eu niciodată nu m-am suit pe bărbatul meu, Dumnezeu să-l ierte!

Babi: De ce, doamna Păsărel?

Păsărel: Da’ cum? Să fac eu treaba lui? Să facă el ce trebuie, că de-aia e bărbat! (pauză) Şi câte alte poziţii... te cruceşti!

Madam Fitil: Nici nu mă mai gândesc la poziţii. Mă gândesc la proceduri.
Eeeee, am plecat! (se ridică, se îndreaptă spre poartă)

Babi: Doamna Dorina, dar dumneavostră v-aţi mai împlinit!

Madam Fitil: Şi cum eram eu: silfidă! Nu ţi-e bine cu pielea pe tine? Hai, bonjour! (iese)

(Isabela se duce către gardul grădinii şi, aplecată peste el, vomită. După un timp se întoarce)

Matei: Aţi băut prea mult aseară, domnişoară? Vedeţi cum pătimim noi?

Isabela: La mine, şi răul, şi bucuria se manifestă printr-o stare de greaţă. Când sunt fericită, vomit! (aleargă spre clădirea căminului) Mă întorc imediat! (Intră)

(Se aude pisoiul miorlăind dincolo de gardul dinspre stradă)

Matei: Bine că venişi! Criminalule!

Păsărel: Mă duc să văd ce mai fac plantele mele. (se ridică şi se îndreaptă către grădină. Se preface că pliveşte florile. Plânge. Se aude iar pisoiul miorlăind)

Babi (imită un motan în călduri): Miaaaaau! I’m aloooone! Take me hooome! Miaaaaau! I’m aloooone! Take me hooome!

Isabela (revine cu o plasă din care scoate cutii cu bere pentru Babi, ţigări pentru Sanda, un zmeu pentru Matei, le pune pe masă, în dreptul fiecăruia): Pentru început!

Babi (cu entuziasm): V-am spus? V-am spus că domnişoara nu ne lasă să ne uităm la televizor cu gâtul uscat?

Matei: Mulţumesc!

Sanda: Mulţumesc! (deschide pachetul, îşi aprinde o ţigară)

Isabela (scoate şi o cutie cu îngheţată pentru Păsărel): Unde e doamna Păsărel?

Babi: Îşi îngrijeşte plăntuţele. Sunt anti-riduri, „decurative” şi anti-reumatismale!

Sanda: Eşti prea acid azi!

Babi: Eşti tu hipersensibilă!

Sanda: O vezi că suferă...

Babi: Suferinţa ei e suferinţa ei, miştoul e miştou.

(Isabela se îndreaptă spre doamna Păsărel)

Sanda: Mă întreb de ce naiba suntem ca nişte radiouri stricate uneori, capabili să prindem numai... „purici”. Când am putea să revărsăm atâta armonie! Ce-o fi atât de greu să te înţelegi om cu om?

(Sanda îşi face de lucru în bucătărie. Isabela se aşează lângă doamna Păsărel, o ia pe după umeri, pune îngheţata alături)

Păsărel: N-am dormit toată noaptea! Doar spre dimineaţă am aţipit puţin, dar m-am trezit repede şi am început să mă smiorcăi. Încă o vară trecută fără nicio bucurie! Sunt bătrână, singură şi mi-e o frică de moarte de mor! (Plânge. Îşi suflă nasul) Iar când doctoriţa îmi zice că sunt bine şi eu mă simt rău, îmi vine să plâng. Şi ei (Arată spre cei de la masă) vorbesc de blăniţe şi de loc cu verdeaţă! Ca şi fiul meu: „De ce nu vrei să vii la noi?”. Păi, de ce să vin? Să stau cu noru-mea acasă, care nu mă poate suferi, şi de câte ori ne întâlnim îmi spune ce înmormântare frumoasă îmi va face? (Îşi suflă nasul) Dar eu nu mă gândesc că mor! Nu mă gândesc că mor! (Plânge). Şi nu vreau nimic de la nimeni. Doar un pic de respect! (Vede cutia cu îngheţată. Îşi revine) E cu fistic?

Isabela: Da.

Păsărel: Atunci am să gust... (ia o linguriţă) E bună! (mai ia una) Auzi, apropo de fistic... Pot să te întreb ceva?

Isabela: Sigur!

Păsărel: Mai intim...

Isabela (zâmbeşte): Fie şi aşa...

Păsărel: Câţi ani aveai când ai fost... prima dată... cu un bărbat?

Isabela: 17. (Pauză) Credeam că o să fiu handicapată emoţional, dacă nu o să trec prin nişte lucruri, aşa că am avut o aventură, în scopul: hai să vedem despre ce scrie în cărţi!

Păsărel: A-ha, a-ha! Niciodată n-am făcut doar aşa, să văd cum e. Eu pe amândoi i-am iubit! (Pune mâna la gură pentru că s-a dat de gol) Când l-au închis comuniştii pe soţul meu, un prieten de-al lui, Costea, îmi aducea ce mai aveam nevoie. Iar într-o zi... s-a întâmplat. Şi apoi, tot aşa... 7 ani, până i-au dat drumul lui Virgil. Când a venit, nu-l mai cunoşteam. Şi Costea mă ruga să fug cu el, dar n-am putut.

(Tăcere)

Isabela: Şi ce voiaţi să întrebaţi de fistic?

Păsărel: Aaaa... Dar să nu le spui ăstora! (Arată spre nuc)

Isabela: Rămâne între noi!

Păsărel: Am văzut într-o publicaţie... (ezită): O reclamă la prezervative! (Pauză) Cu arome.

Isabela: Da.

Păsărel: Ai făcut... cu un bărbat care să aibă...? (Isabela face semn din cap că da. Păsărel, curioasă) Şi cum e? (Isabela o priveşte întrebător) Simţi acolo (arată spre pântecul Isabelei) ceva diferit când este de căpşuni decât atunci când este de banane? Sau de kiwi?

Isabela: O, Doamne! (Îi şopteşte ceva la ureche)

Păsărel (uimită): Aşa?

Babi: Dom’ Matei, du-te, domnule, şi ia-o pe doamna Păsărel! Că s-ar putea ca tânăra să o înveţe la prostii! (Matei se ridică) Domnişoară, veniţi puţin pe la noi pe sub nuc? (Isabela se ridică, ajunge la masă când Matei porneşte, agale, în baston, către Păsărel, privind în sus)

Isabela (lui Matei): Era tristă. S-o pupaţi din partea mea!

Sanda (iese din bucătăria de vară aducând o farfurie cu fructe. Isabelei): Cred că l-ai pus în dificultate. În sensul că el n-a pupat-o nici din partea lui. Ultima pe care a pupat-o a fost... (Râde. Babi începe să râdă şi el, nu se mai poate opri)

Babi (ştergându-şi lacrimile): Doamne al meu, Doamne al meu! (îşi drege glasul. Isabelei) Orbetele ăsta (arată spre Matei) aştepta pe holul spitalului, să fie scoasă nevastă-sa din sala de operaţie. Şi iese brancardierul, cu o femeie întinsă pe targă, acoperită cu un cearşaf, i se vedeau doar picioarele şi vârful nasului. „Sunteţi soţul?”, întreabă ăla. Nea Matei nici nu-i răspunde, de emoţionat ce era: se repede la ea şi o pupă pe-un obraz, apoi pe celălalt, iar pe unul, iar pe altul. Până îşi dă seama că nu e soţia dumnealui! (Râde) „Bine”, zic, „dar dumneata n-ai observat că nu e ea?”. El se uită ruşinat la mine şi-mi şopteşte (îl imită): „La picioare... semăna!” (Râd cu toţii) Auzi la el, domnule: „La picioare semăna!” (Râd)

(Matei ajunge la Păsărel, se aşează alături, o pupă pe obraz)

Păsărel (mirată): Ce faci?

Matei: Nu prea bine. Dar când ştiu că tu te gândeşti la moarte, eu cum să-ţi spun că mă doare măseaua? Sau că am gâtul înţepenit...

Păsărel (îl mângâie pe obraz): Dacă ţi-a trebuit să te uiţi după... avioane! Ooff, prostule! (curioasă) Măcar ai văzut ceva?

Craiova, 2014