Denisa Popescu

„Scriu, pentru că scrisul este felul meu de a fi. Un fel de a fi, pe care mă străduiesc să-l șlefuiesc, să-l limpezesc, până când va ajunge să cânte cum cântă cristalele.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred în opțiune ca expresie a manifestării destinului. Tot ceea ce eu am făcut bine până acum a fost așa, tocmai pentru că am acționat/reacționat în acord cu structura mea profundă. De câte ori am ales altfel - după dictarea cotidianului, a modei, ca să nu intru în te miri ce conflicte etc. - s-a dovedit că e greșit. Chiar dacă, din exterior, părea perfect, absolut stimabil și profitabil. De aceea am învățat să ascult atent și să privesc dincolo de suprafața lucioasă a contextului, a lucrului, a omului de lângă mine. Scriu, pentru că scrisul este felul meu de a fi. Un fel de a fi, pe care mă străduiesc să-l șlefuiesc, să-l limpezesc, până când va ajunge să cânte cum cântă cristalele.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele mele încercări literare au prins formă în școala primară, prin clasa a treia. Mama  îmi citea multă poezie, de pe la patru ani știam ”Luceafărul” pe dinafară. Mi-am dorit, la un moment dat, să scriu. Ca să văd cum este. Trecerea mi s-a părut naturală, am curs pur și simplu dintr-o parte în alta. Primul volum publicat -  se întâmpla în 1999 -  este ”Dincolo de ochii mei”. O poezie cu bătaie de inimă adolescentină și cadență clasică. I-au urmat altele două. Cred, însă, că adevăratul debut, reprezentativ pentru ceea ce pot da, până la ora aceasta în poezie, s-a produs odată cu apariția plachetei  intitulate ”Scheletul meu de muselină”, în 2005.  De atunci, tot caut să luminez fațete, unghiuri, coridoare secrete. Și mă refer la relația mea cu Cuvântul. El este pentru mine o entitate specială, pe care îmi place s-o îmbunez, s-o respir, s-o provoc. Este partenerul meu de dialog din altă dimensiune. Cam ca Îngerul.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul a fost firesc, întrepătruns cu celelalte drumuri din viața mea. Nu-mi aflasem încă identitatea  de după identități. Adică știam că scrisul va face parte mereu din mine, dar nu intuiam în ce măsură. Trăiam cu lăcomie, cumva risipit, fără să așez reflectorul în poziția cea mai potrivită. Prima carte n-a apărut la dorința mea. Dac-ar fi fost după mine, n-ar fi apărut niciodată. Era cartea unei copile romantice până la edulcorare. Dar asta nu mai contează acum. A apărut și, din clipa aceea, reflectorul a început să-și caute poziția.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu există influențe directe și explicite. Admir de la distanță, inclusiv sau mai ales când este vorba despre scriitură. Nu cred în grupări literare. În cazul meu, nu ar fi dat rezultate apartenența la o grupare sau la alta. Poate doar la nivelul vizibilității. În ce privește evenimentul biografic, îl las întotdeauna să-și consume existența lui din spațiul extraliterar, după care încerc să mă apropii cu grijă, cu sfială, ca să culeg de-acolo miresme, irizări, ritmuri, pe care să le integrez în ceea ce devin  permanent.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Scriitorul este lumina lumii lui. Chiar și atunci când nu strălucește ca un far, când nu se pronunță de la tribună. Cred că de la statutul de LUMINĂ nu trebuie să abdice. E o datorie față de destinul lui, pentru că tot am vorbit despre destin. Raporturile lui cu cetatea și cu puterea trec întotdeauna, vrea-nu vrea, prin această lumină. Altfel spus, sunt secundare în raport cu Misiunea. Nu toți pot fi Ana Blandiana, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Dar pot - e nevoie să învețe - să lumineze discret, cum luminează bisericile și icoanele. Au datoria să fie biserici. Dacă, dintre ei, se desprinde un preot, un înainte-mergător, va fi spre folosul și spre bucuria noastră.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română contemporană face ce fac toate literaturile care vor să reziste – se schimbă. Poate mai încet – în toate cele ne mișcăm mai încet – poate cu mai mult zgomot decât substanță. E ca o naștere cu probleme. Ar fi mai simplu, dacă generația care deține acum puterea literară ar pricepe că se gândește altfel și se scrie altfel, că formele de expresie trebuie adecvate la tiparele noi ale ființei umane. E drept, abia conturate, dar vădit altele. Este vorba apoi și despre reclădirea ierarhiilor. Nimeni nu neagă pe nimeni, doar că dansăm pe o altă melodie. Cititorul de astăzi nu-i cunoaște pe scriitorii noi și valoroși. Scriitorii noi și valoroși nu se cunosc și nu se citesc. Repet, literatura română contemporană are nevoie de spațiu, de vizibilitate, de aer. Dacă nu e lăsată să respire, dacă nu e lăsată să deschidă fereastra, va sfârși prin a o sparge. Altfel nu se poate.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cred că, după explozia primei perioade, cea de jubilație, când simțurile subtile se agață de realitățile la vedere și la îndemână cu aceeași lăcomie cu care încearcă să aprindă focuri în alte dimensiuni, scriitorul, indiferent de ce spune, poate chiar împotriva felului său de a fi, începe să se structureze. În funcție tocmai de acest fel de a fi, de înclinațiile, oscilațiile, opțiunile care-i jalonează creația. Se poate vorbi, în acest context, despre ”program”, dar fără a-i absolutiza coordonata pragmatică, disciplinată, ritualică. Începe, cu alte cuvinte, să DEVINĂ cu adevărat scriitor, în sensul de MARTOR conștient la viață. Acum, lucrez la o carte de interviuri cu personalități care mi-au onorat emisiunea de televiziune, ”Serile Denisei”. Sper că va fi gata la sfârșitul anului viitor. Iată programul. El este însă dependent, într-o manieră nedefinită, de speranță, ca orice alt proiect omenesc.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Poeme

            În coaja mea se surpă mereu un copac. Atârn de tine ca un spânzurat, cu mintea grea, cu sufletul înnodat.

            În coaja mea, nicio floare de mult n-a mai dat. Câte-o picătură de rouă se mai împarte în două: jumătate ţie, jumătate cerului care-o ţine încă în palmă.

            Atârn de tine ca de o spaimă.

                                                                        ***

            Mereu rămâne ceva de spus altfel, de adăugat, de schimbat. Rămâne mereu ceva de amintit cu alte cuvinte. De pildă, ceasul pe care nu-l scoteai de la mână niciodată şi care mi se întărea între pulpe, o piatră.  Măsura timpul cu lumea adevărată.

            Rămâne mereu ceva ce n-am ştiut să fac bine. M-am ghemuit ca o panteră dresată în inima ta. O inimă de care însuşi Dumnezeu depindea. Ceasul de piatră bătea şi bătea.

            Rămâne mereu ceva de lămurit. Sunt o panteră surdă, care-a obosit.

                                                                        ***

            Există întotdeauna o iubire în braţele căreia să te sinucizi. Seamănă cu ce-a fost mai frumos în copilăria ta. Zvâcneşte ca sângele braţului când te legăna.

            Nu înseamnă că toate celelalte au fost mai puţin. Doar că, absolut inocent, te sinucizi cu lapte şi nu cu vin. Cu o duioşie care te strânge de gât. Copilul din tine pe coate și pe genunchi s-a târât. Ai dat tot ce-ai putut. Chiar mai mult decât ai fi vrut, pentru că nu dădeai tu, ci dădea el, copilul care se naşte acum în alt cer.

            Există întotdeauna o iubire în braţele căreia să te sinucizi. Cu tâmpla uscată, nervii lichizi.

                                                                        ***

            Verde. Sunetul se stinge, se pierde, încleştat pe şoldul zurbagiu, de fondantă al unei creste năuce.  Nici tufele nu mai vor să se culce. Iepuri şoptitori se-ndeamnă s-asculte mai bine. Atâtea guri respiră prin tine.

            Verde mereu mai înalt. Catedrală cu elefant în genunchi. Zeul  îl miruie pe-ndelete, -mpăcat.

            Sususră verde cerul, pământul. Ca în cuvinte, cuvântul.

                                                                        ***

            Vintrele acum aţipesc. Sângele-i la apus. Nu mai curge masiv, nesfârşit şi rebel. Visuri și-abisuri nu se mai potrivesc. Eu însămi mă lepăd de mine, când mă privesc.

            Eu sunt femeia care încearcă să scape. Grozavă-i uitarea şi, dacă mă-ncape, mă voi zăvorî pe vecie în ea. Şi nu va fi de-ajuns  zborul de stea să mă-ntunece, să m-astupe, să nu mă predea.

            Eu sunt femeia încolţită de patimi. Chiar dacă merg dreaptă şi tac. Nu mai am leac.

                                                                        ***

            Cenușăresele-și pierd ochii. Și nu vine nimeni să le pună-n loc perle. Alunecă, se-mpiedică-n rochii mai largi decât zborul de iele.

            Se surpă fântânile-n mâini. Mereu mai adânc, tot mai adânc. Te beau fără perle. Te beau fără ochi. Dragostea mea e un sat fără câini.

                                                                        ***

            Și cum trece ea, Anna Karenina, prin mânăstirile cerului ca printre miei, din lut hiene se-ascut și iau urma misterului.           O dor pașii, o doare mai tot. Că sunt lupi, coioți, arhondari. Sufletul gol se lasă-n țărână, cu ochii deschiși, cu ochi foarte mari.

            Anna Karenina e-o mână de aburi, din care-au venit să rupă șacali.

                                                                        ***

            Când tace, aerul de sub piele vertebră de-ntuneric se face. Îngerul moare încet și cu sfială, de parcă i-ar fi frică să moară.            Când tace, pe sub piele aerul care ferată se face. Îngerii-o trec melancolici și surzi. Sub piele, suntem încă mai cruzi.

                                                                        ***

            Eu sunt copilul din flori al atingerii. Copil apocrif, cu duhul hai-hui. Sunt sufletul tău, valsând, pe rând, cu delfini și statui.

            Eu sunt tu, când te îmbeți de cuvinte, de ochii altora și de jurăminte. Gura mea te sărută cu Shostakovich, lin. Lasă-ți pulpele să bea vin, lasă-le să chicotească. Valsul pe toți de tot ne salvează.

            Sunt copilul din flori al atingerii tale. Pielea mi-e iute ca ardeiul și doare. Să valsăm! Tu, cu pulpele-arc. Eu, cu pulpele mici. Vals cu duhul hai-hui. Întrebare, răspuns. Tuturor, nimănui.

Noembrie, 2015, Piteşti

Lucreţia Andronic

„Din totdeauna am iubit, venerat şi cinstit cuvântul scris. Mi se pare o adevărată fărădelege schilodirea şi batjocorirea acestuia.  Poate pentru că ,,la început a fost cuvântul”. Atât la propriu cât şi la figurat.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1.      Cred în destin, în puterea şi în implacabilul lui, uneori în hârjoana sau în sarcasmul cu care-şi desfăşoară scenariul. Opţiunea ? Cine nu şi-ar fixa-o la superlativ ?

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2.      Din totdeauna am iubit, venerat şi cinstit cuvântul scris. Mi se pare o adevărată fărădelege schilodirea şi batjocorirea acestuia.  Poate pentru că ,,la început a fost cuvântul”. Atât la propriu cât şi la figurat. Dacă-l poţi repezi sau murdări în iureşul hârţagului din iarmaroc, la bodegă sau în ,,oda” calomniei, în ceea ce înseamnă cuvântul supus solemnităţii, cuvântul menit  a lua forma zilelor ce vin, forma nobleţei prin titularul tiparului, nu concep nicio urmă de înjosire, de întinare a lipsei de strădanie de înfrumuseţare, de apel la acea fărâmă de îndumnezeire cu care suntem (sau ar trebui) să fim înzestraţi atât cei care exprimă, cât şi cei care ascultă.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3.      Încercări literare cu totul copilăreşti mi-au dat târcoale încă de elevă  doar că s-au retras destul de repede înghiţite de trepidajul cotidian. A fost să vie şi o zi când m-au năucit câteva emoţii ucigătoare. Intensitatea şi perseverenţa lor fiind neîncăpătoare într-o biată cutie toracică, instinctiv sau poate din porunca destinului, s-au revărsat în suportabilitatea, în supoşenia şi a toate-răbdătoarea coală de hârtie. Azi aşa, mâine la fel, s-au adunat teancuri. La insistenţa şi încurajarea unor prieteni am îndrăznit să trag de funia ,,Clopotului”, ziarul local care mi-a publicat câteva poezii şi o serie de opinii exprimate prin articole. Au urmat timide ciocăniri la uşa unor reviste. După nişte experienţe penibele privind josnicia uneia dintre persoanele din lumea literară ieşeană, care m-a întârziat cu câţiva ani, am reuşit să deschid ,,Uşa dintre cuvinte”, prima mea carte pe care am sărutat-o ca pe un prim şi drag prunc. Un real şi susţinut îndemn mi-a sosit de la cu totul necunoscutul pe atunci, regretatul profesor, scriitor şi colaborator extern al editurii ,,Litera”, Al. Raicu, cel care n-a obosit de-a lungul a câteva zeci de scrisori să insiste în a mă încuraja  şi să garanteze pentru o brumă de talent.

În ce mă priveşte printre altele îşi exprima satisfacţia de a fi fost la rândul său apreciat de către binecunoscuta autoritate a profesorului Constantin Ciopraga. N-am decât regretul că s-a stins înainte de a fi avut bucuria de a afla că că şi eu ajunsesem să mă bucur de girul şi aprecierea distinsului şi mult regretatului profesor, care pentru mine a contat cât un titlu academic şi de care mai apoi a pomenit şi Ion Rotaru în ,,O Istorie a Literaturii Române”, vol. 5, poezia românească de la al doilea război mondial până în anul 2000.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4.      Ceea ce m-a influenţat ca om, poate şi ca poet, n-aş putea cuprinde în câteva cuvinte sau fraze. Mi-au plăcut până la lacrimi cele câteva ,,mame” (Eminescu, Coşbuc, Vasile Militaru), dar şi râurile curgătoare din poezia lui Topârceanu ce-mi dau senzaţia de plutire. Mai presus de toate însă a lucrat, cred, subconştientul, norocul, întâmplarea, sigur încă o dată destinul de a mă fi născut la Dumbrăvenii de Suceava. Aerul pe care l-am respirat, aer îmbibat cu duh eminescian, duh ce mi-a bântuit copilăria.

Faptul că părinteasca mea casă s-a aflat în imediata vecinătate cu conacul boieresc unde încă de la începuturile veacului trecut aveau loc frecvente cenacluri literare la care participau personalităţi de primă mărime din ţară, cenacluri susţinute de moşierul Leon Ghica, supranumit ,,Mecena Nordului”, antrena şi culturaliza suflarea sătească, aşa încât în majoritatea caselor se aflau poezii ale nepreţuitului nostru poet ipoteştean (deşi şi astăzi mai sunt destui cei care susţin sus şi tare că s-ar fi născut la Dumbrăveni), poezii puse în ramă şi atârnate pe pereţi cu evlavie şi mândrie.

Rar dumbrăvenean să nu fi ştiut pe vremea aceea 2-3 poezii pe de rost. Eu, măcar pentru aprovizionarea cu apa cea de toate zilele,să nu fi călcat de câteva ori pe zi colbul până la cişmeaua care se afla în coasta porţii la care ,,calul s-a întors în spume, / iar frumoasa lui stăpână a rămas pierdută-n lume”, colb prin care va fi călcat poate şi Mihai cândva – dat fiind că tatăl său fusese administrator la moşie.

Pentru mine poezia înseamnă muzică. Melodie şi ritm, cântec ce coboară din pisc în pisc până-n abis de existenţă, de vibraţie, de simţire şi tandreţe umană, dar şi lipsa patologică a acestora. Şi dacă se spune că poezia e regina literaturii, îi pretind nobleţă, ţinută şi pas cuvenit celor de rang. Nu o iubesc, dar o slujesc cât mai fidel.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5.      Îmi place să cred că puterea este peniţa, iar scriitorul (cel adevărat) este mâna care poartă condeiul. În timpul acesta cetatea  fiind coala de hârtie în care  domneşte cuvântul adevărului, frumosului, utilului şi mersului înainte. Cetăţeanul fiind utilizatorul, beneficiarul, dar şi executorul celor dictate de adâncimea conştiinţei personale, echilibru şi armonie, cât mai aproape de cea colectivă. Sună e utopie, totuşi sub asemenea auspicii şi norme m-am trezit şi crescut la umbra satului meu de altădată.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6.      Literatura contemporană îmi pare a strica armonia şi echilibrul de care pomenisem mai sus. Îmi pare a fi luat-o pe arătură, şovăind la o răscruce între ceaţă şi drum neasfaltat.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu un anume timp, ci un timp pentru fiecare lucru. Timp şi parcurs. Dovada persoana mea. Un timp hotărât de zodii după coacerea curajurului de a sări dacă nu în groapa cu lei, cel puţin curajul de a te înfrunta cu tine însuţi şi cu exigenţa peniţei din metal nobil. În consecinţă mai chinuiesc uneori biata foaie de hârtie, deşi nu mai văd realizabilă tipărirea unei cărţi de proză ce se va numi ,,Scrisoarea ucigaşă” aflată în manuscris, cât şi încă a unui volum de versuri în care mai picură rar câte un bob de lacrimă târzie.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

 Greu de ales, totuşi :

PALMELE TATEI

Palmele tatei sunt harta României Mari

cu cele şapte certificate sub grindă.

Palmele tatei sunt hărţi de plugar

pământul ţării întreg să-l cuprindă.

Sunt case străbune pe lunci,

furie de coasă,

mângâieri de iubită

de mamă

de prunci

Palmele tatei sunt credinţa,

Speranţa şi temelia

Între icoană şi tâmplă

Viitor şi trecut.

Sunt piatra rămasă când apele trec.

Viitor şi trecut, feciorii şi glia,

Mireasmă de spic

În sfântă plămadă de sudoare şi lut.

Sunt drumul spre soare,

Sunt slove în cărţi de citire,

Candelă ce arde

Domnului Ştefan în mănăstire.

Palmele tatei sunt pâinea mea albă

şi traiul meu bun.

Altar pe care depun

prinos de cinste şi mulţumire.

Noiembrie, 2015, Botoani

Cristina Prisacariu Şoptelea

“După părerea mea, nu există un timp anume pentru creație. Așa cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puțin eu nu pot scrie după program. Poezia cuvintelor mele vine și pleacă după bunul ei plac. Dar este mereu acolo și uneori răbufnește ca un vulcan, acoperind cu lava fierbinte a cuvintelor orice altceva. Atunci știu că va fi o carte.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Destinul și opțiunea – două dimensiuni existențiale, da, dar pe care cred ca le ”jucăm” fiecare după propriile noastre puteri, conștient sau inconștient. Destinul ne este hărăzit. Și am simțit asta atunci cănd am vrut să renunț la scris, la tot ce însemna ”culturalul”, cu grupuri și grupulețe. Până la urmă s-a dovedit că perioada respectivă a fost doar o perioadă de pauză, de întrebări și răspunsuri, de acumulări și  validare a echilibrului.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele încercări au fost de prin școala generală, când organizam sebări școlare și alte evenimente ce implicau program artistic, recitări, etc. Îmi amintesc cu mare plăcere când, la serbarea de la sfărșitul clasei a VI-a  am citit o povestioară despre câțiva adolescenți, am schimbat  toate personajele, am adus tot ce se petrecea acolo în clasa mea, am regizat sceneta și am jucat rolul principal (bineînțeles!). Asta m-a ajutat enorm să-mi înving timiditatea exacerbată de care sufeream. Ce succes am avut! Și am realizat atunci cât de simplu este să faci oamenii fericiți cu o idee de-a ta, cu ceva de la tine putere, ceva din tine. Tot în aceea perioadă participam cu diverse articole la Cutezătorii – aveam cele mai multe diplome primite tam-nesam la școală, diriginta mea era tare încăntată! Toate acestea veneau pe fondul unor lecturi făcute în vacanțe, dezordonate dar multe-multe. Cu poezia a fost puțin altfel: profesorul de română din gimnaziu ne dădea o temă la fiecare nou poet pe care-l preda la oră: scria un vers pe tablă și, până la ora următoare, trebuia să știm poezia din care făcea parte versul respectiv, anul apariției și alte informații pe care le puteam găsi. Era un joc ce m-a prins foarte tare, citeam poezie toată ziua. Nu pot decât să-i mulțumesc domnului profesor Oniciuc pentru ”întoarcerea spre poezie”. Apoi, în liceu a fost întâlnirea cu d-nul profesor Bișoc. Un mare tip, la orele lui aproape nu respiram, să nu pierd un cuvânt din ceea ce ne povestea, pentru că ceea ce ne spunea el nu găseai în nici un manual din România neagră a anilor 80. Cumva, s-a prins că scriu poezie. Și în timpul unei ore a citit în fața  clasei câteva poezii de-ale mele. Am considerat asta primul meu premiu câștigat.

Debutul oficial s-a produs cu un grupaj de poezii în Suplimentul Caiete Botoșănene al revistei Ateneu - Bacău, apoi a venit primul premiu oficial, căștigat la Bistrița, Bistrița, cea mereu plină de poezie și de care mereu mi-e dor.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

Drumul până la prima carte a început cu premiul de debut acordat de editura Moldova din Iași la concursul ”Porni Luceafărul…” în 1993. Dar nu am avut un dialog constructiv cu editura și cartea nu a mai apărut. De fapt în scurt timp editura a dispărut. Volumul premiat a văzut lumina tiparului zece ani mai târziu, la insistențele lui Gellu Dorian, cu titlul ”Singuri cum stăm”. 

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Cei care trebuie trecuți pe această listă sunt atât de mulți încât mi-ar lua zile întregi de muncă.

Primul care mi-a citit poeziile a fost un tip din Brașov, director de librărie, care se pare că, în calitate de unchi avea o mare trecere în toată familia Și a hotărât – la una din întâlnirile noastre de familie – că ”fata asta are ceva al ei, trebuie să scrie”. Citise primele mele încercări, eu aveam mari emoții atunci, pentru că era un tip cult, publicase deja, se cunoștea cu mulți scriitori. Am răsuflat ușurată, consideram primul pas făcut. Și am continuat să scriu.

Dar cel care mi-a deschis ochii și m-a pus cu adevărat la munca de Sisif a poeziei a fost Emil Iordache. Dumnezeu să-l aibă în paza lui, acolo sus! Era prin ”85, citise câteva poeme de-ale mele și mă privea circumspect. El a fost cel care, prima data când m-a văzut, mi-a dat lucrare de control! Mi-a pus în brațe căteva cărți de poezie și a cerut dovadă scrisă. Am făcut câteva recenzii pentru care cred că am luat notă de trecere. Cu Emil Iordache am lucrat efectiv pe text, cu tăieturi și contraziceri, cu nervi și multe țigări fără filtru. Pe el nu-l puteai fenta. A fost singurul și cel mai adevărat ”curs de scriere creativă” pe care l-am făcut. A fost un prieten adevărat care a crezut în mine și care m-a ajutat să mă regăsesc de căte ori rătăceam drumul.

Nu vreau să nu amintesc pe câțiva din cei ce-mi sunt aproape în viața cu poezie și nu numai. Liviu Șoptelea - a doua mea conștiință, omul fără de care rămâneam doar mama unui copil bun, Theodor Damian, prietenul și păzitorul cărților, care mă ceartă tot timpul și-mi contabilizează timpul scrisului, Gellu Dorian - prietenul tuturor, cel fără de care poezia nu găsea drumul prin Botoșani, care ne adună și ne nășește pe toți, fără măcar să ne dăm seama de asta. Și mulți, mulți alții, prieteni cu care mă întâlnesc în casa frumoasă a poeziei.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Între cele două fațete, cetățean și scriitor, exisță o linie atăt de fină, încât uneori este insesizabil călcată. Dar din istoria recentă ne parvin câteva nume de scriitori aserviți puterii, care au făcut doar deservicii semenilor lor, poporului în general. Eu, personal, nu sunt înscrisă în nici un partid politic. Dar sunt convinsă că puterea conștiinței celor ce se exprimă prin artă – oricare ar fi aceasta: dans, poezie, teatru, pictură, muzică, street-art – este o mare forță, peste care puterea nu va trece niciodată cu ușurință. Oamenii puterii vin și pleacă, dar vocea unui mare artist va rămâne totdeauna în conștiință, va fi mereu deschizătoare de drumuri.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Ca o minune, mereu schimbătoare și nouă mereu. Cu amendamentul că internetul ne pune sub ochi milioane de poeme, mii de poeți apăruți și dispăruți, cu viteza luminii. Nici nu avem timpul fizic necesar și nici posibilitatea de a citi tot ce apare în presa scrisă sau on-line. Mă rezum la a citi poezia prietenilor mei. Și, bineînțeles, marea literatură. Cunosc poeți din ”noul val” și îi citesc cu hotărâre și deferență, Am descoperit cu surprindere în fiul meu adolescent un poet al mileniului III, al poeziei care ne ajunge din urmă, cu viziune și spirit nou.

Însă, doar istoria va hotărâ ce va fi fost literatură și ce nu.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit  „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

După părerea mea, nu există un timp anume pentru creație. Așa cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puțin eu nu pot scrie după program. Poezia cuvintelor mele vine și pleacă după bunul ei plac. Dar este mereu acolo și uneori răbufnește ca un vulcan, acoperind cu lava fierbinte a cuvintelor orice altceva. Atunci știu că va fi o carte. Când lucrez la o nouă carte nu mai există nimic în jurul meu, totul este acoperit de cuvinte scrise. Zboară foi și capete de hârtie prin toată casa, din laptop curg listările pe care le arunc apoi la gunoi, căutând alte culori ale cuvintelor. O nouă carte? Hm, semnele se văd.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere

nici  un  semn dinspre dansul acesta senil

al aşteptării cum nici un semn nu vine dinspre oglinzile depărtate

oglinzi învelite în pânza transparentă

ţesută de Penelopa în tinereţe – privesc peste umeri

cum vin în urma mea puzderie de ceţuri

aprinse din zăpezi – iarna asta e pe sfârşite – te bucură deci

eu sunt o Fata Morgana urbană peste care trec

imagini desprinse din programul tv al acestei săptămâni

se derulează din ce în ce mai repede peste ochii mei închişi

peste mâinile mele uscate

peste picioarele mele reci

peste ochii mei părăsiţi la uşa unui fotograf

nici un semn dinspre dansul acesta regizat

pentru eternitatea unei pelicule din ceaiuri răsar

aburii unor imagini ce se leagă într-un film

documentar despre filozofii ce umblă pe străzi descheiaţi la pantaloni

şi despre poeţi ce scriu filozofii ieftine

de cabaret.

 

Octombrie, 2015, Botoşani