“După părerea mea, nu există un timp anume pentru creație. Așa
cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puțin eu nu pot scrie după
program. Poezia cuvintelor mele vine și pleacă după bunul ei plac. Dar este
mereu acolo și uneori răbufnește ca un vulcan, acoperind cu lava fierbinte a
cuvintelor orice altceva. Atunci știu că va fi o carte.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Destinul și
opțiunea – două dimensiuni existențiale, da, dar pe care cred ca le ”jucăm”
fiecare după propriile noastre puteri, conștient sau inconștient. Destinul ne
este hărăzit. Și am simțit asta atunci cănd am vrut să renunț la scris, la tot
ce însemna ”culturalul”, cu grupuri și grupulețe. Până la urmă s-a dovedit că
perioada respectivă a fost doar o perioadă de pauză, de întrebări și
răspunsuri, de acumulări și validare a
echilibrului.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru
dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte
ceva despre
primele încercări literare.
Primele încercări au fost de prin școala generală, când organizam sebări
școlare și alte evenimente ce implicau program artistic, recitări,
etc. Îmi amintesc cu mare plăcere când, la serbarea de la sfărșitul clasei a
VI-a am citit o povestioară despre câțiva
adolescenți, am schimbat toate
personajele, am adus tot ce se petrecea acolo în clasa mea, am regizat sceneta și
am jucat rolul principal (bineînțeles!). Asta m-a ajutat enorm să-mi înving
timiditatea exacerbată de care sufeream. Ce succes am avut! Și am realizat
atunci cât de simplu este să faci oamenii fericiți cu o idee de-a ta, cu ceva
de la tine putere, ceva din tine. Tot în aceea perioadă participam cu diverse
articole la Cutezătorii – aveam cele mai multe diplome primite tam-nesam la
școală, diriginta mea era tare încăntată! Toate acestea veneau pe fondul unor
lecturi făcute în vacanțe, dezordonate dar multe-multe. Cu poezia a fost puțin
altfel: profesorul de română din gimnaziu ne dădea o temă la fiecare nou poet
pe care-l preda la oră: scria un vers pe tablă și, până la ora următoare,
trebuia să știm poezia din care făcea parte versul respectiv, anul apariției și
alte informații pe care le puteam găsi. Era un joc ce m-a prins foarte tare,
citeam poezie toată ziua. Nu pot decât să-i mulțumesc domnului profesor Oniciuc
pentru ”întoarcerea spre poezie”. Apoi, în liceu a fost întâlnirea cu d-nul
profesor Bișoc. Un mare tip, la orele lui aproape nu respiram, să nu pierd un
cuvânt din ceea ce ne povestea, pentru că ceea ce ne spunea el nu găseai în
nici un manual din România neagră a anilor 80. Cumva, s-a prins că scriu
poezie. Și în timpul unei ore a citit în fața clasei câteva poezii de-ale mele. Am
considerat asta primul meu premiu câștigat.
Debutul
oficial s-a produs cu un grupaj de poezii în Suplimentul Caiete Botoșănene al
revistei Ateneu - Bacău, apoi a venit primul premiu oficial, căștigat la
Bistrița, Bistrița, cea mereu plină de poezie și de care mereu mi-e dor.
3. Care a fost drumul până la prima
carte?
Drumul până la prima
carte a început cu premiul de debut acordat de editura Moldova din Iași la concursul
”Porni Luceafărul…” în 1993. Dar nu am avut un dialog constructiv cu editura și
cartea nu a mai apărut. De fapt în scurt timp editura a dispărut. Volumul
premiat a văzut lumina tiparului zece ani mai târziu, la insistențele lui Gellu
Dorian, cu titlul ”Singuri cum stăm”.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,
prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Cei care trebuie trecuți pe această listă sunt
atât de mulți încât mi-ar lua zile întregi de muncă.
Primul care mi-a citit poeziile a fost un tip
din Brașov, director de librărie, care se pare că, în calitate de unchi avea o
mare trecere în toată familia Și a hotărât – la una din întâlnirile noastre de
familie – că ”fata asta are ceva al ei, trebuie să scrie”. Citise primele mele
încercări, eu aveam mari emoții atunci, pentru că era un tip cult, publicase
deja, se cunoștea cu mulți scriitori. Am răsuflat ușurată, consideram primul
pas făcut. Și am continuat să scriu.
Dar cel care mi-a deschis ochii și m-a pus cu
adevărat la munca de Sisif a poeziei a fost Emil Iordache. Dumnezeu să-l aibă
în paza lui, acolo sus! Era prin ”85, citise câteva poeme de-ale mele și mă
privea circumspect. El a fost cel care, prima data când m-a văzut, mi-a dat
lucrare de control! Mi-a pus în brațe căteva cărți de poezie și a cerut dovadă scrisă.
Am făcut câteva recenzii pentru care cred că am luat notă de trecere. Cu Emil
Iordache am lucrat efectiv pe text, cu tăieturi și contraziceri, cu nervi și
multe țigări fără filtru. Pe el nu-l puteai fenta. A fost singurul și cel mai
adevărat ”curs de scriere creativă” pe care l-am făcut. A fost un prieten
adevărat care a crezut în mine și care m-a ajutat să mă regăsesc de căte ori rătăceam
drumul.
Nu vreau să nu amintesc pe câțiva din cei
ce-mi sunt aproape în viața cu poezie și nu numai. Liviu Șoptelea - a doua mea
conștiință, omul fără de care rămâneam doar mama unui copil bun, Theodor
Damian, prietenul și păzitorul cărților, care mă ceartă tot timpul și-mi
contabilizează timpul scrisului, Gellu Dorian - prietenul tuturor, cel fără de
care poezia nu găsea drumul prin Botoșani, care ne adună și ne nășește pe toți,
fără măcar să ne dăm seama de asta. Și mulți, mulți alții, prieteni cu care mă
întâlnesc în casa frumoasă a poeziei.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Între cele două fațete, cetățean și scriitor,
exisță o linie atăt de fină, încât uneori este insesizabil călcată. Dar din
istoria recentă ne parvin câteva nume de scriitori aserviți puterii, care au
făcut doar deservicii semenilor lor, poporului în general. Eu, personal, nu
sunt înscrisă în nici un partid politic. Dar sunt convinsă că puterea
conștiinței celor ce se exprimă prin artă – oricare ar fi aceasta: dans,
poezie, teatru, pictură, muzică, street-art – este o mare forță, peste care
puterea nu va trece niciodată cu ușurință. Oamenii puterii vin și pleacă, dar
vocea unui mare artist va rămâne totdeauna în conștiință, va fi mereu
deschizătoare de drumuri.
6. Literatura – la frontiera mileniului
III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română
contemporană?
Ca o minune, mereu schimbătoare și nouă mereu.
Cu amendamentul că internetul ne pune sub ochi milioane de poeme, mii de poeți
apăruți și dispăruți, cu viteza luminii. Nici nu avem timpul fizic necesar și
nici posibilitatea de a citi tot ce apare în presa scrisă sau on-line. Mă rezum
la a citi poezia prietenilor mei. Și, bineînțeles, marea literatură. Cunosc
poeți din ”noul val” și îi citesc cu hotărâre și deferență, Am descoperit cu
surprindere în fiul meu adolescent un poet al mileniului III, al poeziei care
ne ajunge din urmă, cu viziune și spirit nou.
Însă, doar istoria va hotărâ ce va fi fost
literatură și ce nu.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau
este vorba despre un anumit „program” al
scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
După părerea mea, nu există un timp anume pentru
creație. Așa cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puțin eu nu pot
scrie după program. Poezia cuvintelor mele vine și pleacă după bunul ei plac.
Dar este mereu acolo și uneori răbufnește ca un vulcan, acoperind cu lava
fierbinte a cuvintelor orice altceva. Atunci știu că va fi o carte. Când lucrez
la o nouă carte nu mai există nimic în jurul meu, totul este acoperit de
cuvinte scrise. Zboară foi și capete de hârtie prin toată casa, din laptop curg
listările pe care le arunc apoi la gunoi, căutând alte culori ale cuvintelor. O
nouă carte? Hm, semnele se văd.
7 + UNU. În contextul
celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere
nici un semn dinspre dansul acesta senil
al aşteptării cum nici un semn
nu vine dinspre oglinzile depărtate
oglinzi învelite în pânza transparentă
ţesută de Penelopa în tinereţe – privesc peste umeri
cum vin în urma mea puzderie de
ceţuri
aprinse din zăpezi – iarna asta
e pe sfârşite – te bucură deci
eu sunt o Fata Morgana urbană
peste care trec
imagini desprinse din programul
tv al acestei săptămâni
se derulează din ce în ce mai
repede peste ochii mei închişi
peste mâinile mele uscate
peste picioarele mele reci
peste ochii mei părăsiţi la uşa
unui fotograf
pentru eternitatea unei
pelicule din ceaiuri răsar
aburii unor imagini ce se leagă
într-un film
documentar despre filozofii ce
umblă pe străzi descheiaţi la pantaloni
şi despre poeţi ce scriu
filozofii ieftine
de cabaret.
Octombrie,
2015, Botoşani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu