Dan Sociu

„Eu n-am nici un program pentru scris, scriu rar și în rest aproape uit, aproape că nici nu mă mai interesează.»

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Cum să spui, cît ești în viață și n-ai văzut planurile mai mari ale lumii, ce e destin sau ce e întîmplător? Să zicem că poate dacă ar fi o genă a scriitorului, am vorbi de o predispoziție, dar nici asta nu știu încă.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Nu mai știu, au fost mai multe debuturi, și în proză SF și în poezie și niciunul nu m-a impresionat, în comparație cu ce făcuseră alții, cei pe care-i citeam, nu mi se părea mare lucru.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Au fost mulți, părinții, prietenii, fetele, femeile, cărți, filme, flori, melodii și cîntăreți, ce mai contează.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Puterea are puțină nevoie de scriitori pentru că scriitorii nu prea mai au nici o putere, ceea ce e bine pentru scris, devine un meșteșug tradițional printre altele, nu o tribună sau orice altceva.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

E în mare parte plictisitoare și nesinceră, dar așa a fost tot timpul.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Eu n-am nici un program pentru scris, scriu rar și în rest aproape uit, aproape că nici nu mă mai interesează.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Cîntec eXcesiv I

Încă mi se mai întîmplă să cred că în curînd mi se vor trezi superputerile:

zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n

timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri, dragostea ta –

La 26 de ani, la mijlocul speranţei de viaţă din România, la începutul lui

decembrie, la capătul scării abrupte din Green am încercat să te sărut & ai

dat înapoi şi era să cad –

Ultima dată m-ai atins la muzeu, ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă

prietena ta, urechea de braţul meu şi a fost atît de bine, ca şi cum m-ai fi

atins prima oară –

Ca şi cum m-ai fi atins în vară, cînd ratasem ceva şi te-ai aşezat lîngă mine

şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac, a fost bine, ca şi cum

m-ai fi atins atunci –

Cînd aveam nevoie, la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat, şi

 data viitoare, poate chiar mîine, cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu o să

fie ca şi cum ai face-o acum –

cînd te caut pe străzi
pentru că am nevoie.

Îmi lipseşte fix o mie de lei ca să intru oriunde la cald, şi sînt prea timid să

cerşesc şi nu sunt norocos să găsesc bani, nu am telefon, nu am o cartelă să

te sun, nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător, pentru că tu

eşti acasă cu el,

te iubesc dar acum
nu mai vreau să te caut pe străzi.

Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile pe care le tai în fiecare dimineaţă

pentru tine, pentru că s-ar putea să te întîlnesc. Mă bărbieresc pentru tine,

 mă dau cu deodorant pentru tine, mă împrumut de haine pentru tine –

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine, pentru că nu am un loc al

meu, dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine

pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el , o să învăţ toate versurile, piesele şi

albumele trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe
cînd o să plîngi –

Troleibuzele care nu duc la tine nu-mi folosesc la nimic. Troleibuzele care

duc la tine nu-mi folosesc la nimic.

Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti enervată să te ridici din pat de lîngă el –

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri, la o ţigară, şi tu fumezi

trei una după alta, şi pofta ta morbidă mă bucură. Cîndva vom face

amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de

suport, aşa,

ca Bonham Carter & Norton,
Tori Amos & Kafka –

Cîntec eXcesiv II

Şi mai tîrziu au intrat într-un bistro, repede, da, cuvîntul se potrivea cu

întîlnirile lor din ultima vreme (dintotdeauna?), 'trăite ca-ntr-o alarmă

continuă', cu senzaţia lui ipohondrică de bărbat-ridicol-părăsit-în-staţie

(deşi aveau în faţă o dup-amiază întreagă şi-au stat împreună pînă spre

seară ) –

Iar ea a probat un inel avangardist, căci intraseră într-un bistro dada, cum

anunţa firma roşie, un acvariu cu mese şi scaune de sticlă, unde nu se

servea nici un fel de mîncare, ca-n bistrourile obişnuite, doar portofele

albastre şi săruri de baie şi inele –

Proba, încîntată, inelul şi el, de undeva din dreapta ei, îi privea, cu

aviditatea unui Gollum, vîrfurile ascuţite ale urechilor - cît de mult le

iubesc, Miss Frodo, my preciousss... sigur că ar fi vrut să le ronţăie puţin

dar în faţa ochilor îi clipea, întunecat, acel X din mijlocul numelui ei –

Semnul interdicţiei, al anulării, acel X de pe ferestrele caselor abandonate

(dar şi al caselor în construcţie, anunţînd că în curînd vor putea fi locuite –

ar putea?, ar mai fi posibil vreodată?), şi după ce au ieşit din bistro se

străduia să calce pe urmele dulci lăsate-n zăpadă de tălpile ei –

Un 86 a înghiţit-o, şi el a mai rămas, ca de atîtea ori, cîteva minute în staţie

(micul lui ritual, pregătirea pentru griefingul din fiecare seară), a simţit,

violent, cum se scurg în găurile capacelor de canal (cele cu găuri sînt cele

cu ghinion) culorile oraşului, plecase ea si nu mai era nimic de privit –

Eram ca una din acele păpuşi sinistre, cu X-uri în loc de ochi. Din capătul

străzii Mecet se auzeau - foarte încet, surdinizate de zăpada murdară –

tînguirile stranii ale ţigăncilor (fiaaaareeee vechi, fiaaaareee vechi cumpăr),

care mă emoţionează atît de mult, aproape la fel de mult ca micile anunţuri

de pe stîlpi ( pierdut broscuţă ţestoasă de Florida - în tratament –

găsitorului recompensă substanţială) care s-au înmulţit îngrijorător în

ultima vreme...

Cîntec eXcesiv IV

Apă, apă peste tot, şi nici un strop de băut,
50 de posturi TV, şi mai nimic de văzut,
întins în pat – şi-mi pare că mărşăluiesc –
cu ochii injectaţi, privesc
ştirile, poate va arde
ceva pe strada Sfinţii Voievozi
şi, preţ de-o clipă,
o să îţi zăresc
picioarele-n ciorapii galbeni, cînd ieşi
fugind,
din bloc,
ferindu-ţi faţa
nu atît de foc, cît de solzii
reci ai camerelor
video
care nu adăpostesc,
cum simţi că nu te mai adăpostesc
cuvintele (îmi spui că nu ştii
dac-o să mai scrii
şi ţi-e frică), deşi
the word
is a way of murdering
the outside world, adică
tot ce i-a rămas
unuia ca mine,
ce i-ar mai fi rămas
uneia ca tine,
„genul de oameni
care nu se simt bine nicăieri,
indiferent de orice”,
cum îmi spuneai
într-un mail.

În curînd o să mă uiţi, Ruxandra,
şi-n timp, încet încet, mesajele mele
le vei trece-n junk-mail.

Octombrie, 2015, Bucureşti